Ștergarul (Costache Ioanid)

La cina cea de Paște, în camera de sus,  

înconjurat de-apostoli, S-a așezat Iisus.

Se revărsa din sfeșnic o galbenă lumină

pe azimile calde, pe mielul... fără vină...

Era plăcut prilejul. Și toate pregătite.

Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,

un rob sau o copilă, ca dup-a vremii lege,

cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,

să le aline talpa de colbul de pe drum.

Și-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,

se întrebau în cuget: Cum vor ședea la rugă?

Sau cine își va pune ștergarul cel de slugă?

O, iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare

când vasele cu apă, când praful pe picioare.

Și Duhul îi întreabă, cu șoapta Lui ușoară:

-N-ai vrea să-ți pui tu, Petre, ștergarul astă seară?

-Chiar eu?... Nu șade bine. Eu doar sunt mai bătrân.

-Dar tu? Tu cel mai tânăr? -Eu stau lângă Stăpân...

-Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.

-Chiar eu?... Sunt cel din urmă la Domnul între ei?

-Dar tu ce ții doar punga? -Eu am făcut de-ajuns.

Am cumpărat merinde. Și mielul l-am străpuns...

-Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?

-Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială...

-Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu?...

Și-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.

Atunci, lăsându-Și brâul și haina-ntr-un ungher,

S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer

Și-nfășurând ștergarul, S-a aplecat ușor

să-Și spele ucenicii ca rob al tuturor.

De-atunci pe apa vremii, atâția ani s-au dus.

Și-acum -a câta oară?- Se-așază iar Iisus

să-ntrebe, tot prin Duhul, pe cei ce-L înconjoară:

-N-ai vrea să-ți pui tu, Gheorghe, ștergarul astă seară?...

Tu, soră Mărioară? Tu, Radu? Tu, Mihai?...

Frumos va fi odată acolo sus în Rai!

Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.

Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?

E bun un vas de cinste, dar trebuie și-un ciob!

Nu vrei să fii tu, frate, al fraților tăi rob?

Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,

batiste-n care lacrimi în taină se preling,

sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,

sunt oameni singuratici, lipsiți de-o mângâiere,

sunt prunci rămași acasă, cu-o mamă în spital,

bolnavi care așteaptă-un salvator semnal.

Se cere osteneală și jertfă uneori.

Și nopți de priveghere și iarăși muncă-n zori.

Nu mânuind Cuvântul, când harul nu ți-e dat,

cât mătura și acul și rufa de spălat, 

cât cratița, toporul și roata la fântână,

ciocanu-n tabla casei și-n gard la vreo bătrână.

 Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,

să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi și să mângâi;

să-l scoți apoi  la soare și să-i alini amarul.

... Nu vrei cu Mine, frate, să-ți înfășori ștergarul?

-Chiar eu?... Nu șade bine. Eu doar sunt mai bătrân.

-Chiar eu?... Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân...

-Chiar eu?... Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.

-Chiar eu? -Chiar eu? Se-aude același trist răspuns.

Și-atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui și haina, 

iubirii fără margini trăindu-i iarăși taina,

încet -a câta oară?- Se-apleacă iar Iisus

și, plin de-atâtea gânduri, ștergarul iar Și-a pus.

Și-așa cum o mlădiță se-apleacă lângă trunchi, 

Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.

La jugul fără slavă Iisus iar Se-njugă,

El, Împăratul Vieții, din nou e rob și slugă.

Veniți, leproși ai lumii, murdari de-ai ei țărână!

Iisus vă spală iarăși cu propria Sa mână!

Veniți, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!

Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!...

*

Voi, frați, goniți mândria, visările și somnul!

Luați cu drag ștergarul alăturea de Domnul!

Și nu uitați: pe cale, orice lucrare-i bună;

dar cine ia ștergarul, acela ia cunună!