Eram în vacanța mare, într-o o zi călduroasă de vară. Soarele, sus pe cer, ne zâmbea vesel, păsărelele ciripeau de zor, fără nicio grijă și la fel eram și noi, eu și verișoara mea care ne dusesem, cu tot cu jucării (păpuși, hăinuțe și tot felul de alte accesorii de-ale lor) la bunici. De fapt, locuind cu toții în aceeași curte, n-a fost prea greu să cărăm toate „catrafusele” până sub nucul uriaș din apropierea casei bunicilor, pe băncuța care era acolo, parcă anume pentru noi. Nu-mi mai amintesc exact ce clasă terminasem, clasa întâi sau a doua, oricum, eram în primele clase primare. În timp ce părinții noștri se aflau la serviciu, era mult mai ușor pentru bunici dacă ne jucam acolo, sub ochii lor, putând să-și facă, în același timp, și treburile care nu sufereau amânare.
Băncuța fiind suficient de lungă, jumătate era a verișoarei mele, jumătate a mea, întinzându-ne acolo tot ceea ce adusesem de acasă. De-a lungul băncuței se afla gardul care despărțea curtea de grădina cu flori, un „sprijinitor” foarte bun ca să nu cadă dincolo de băncuța destul de îngustă, de altfel, păpușile, hăinuțele și celelalte jucării. Deja începusem „să ne desfășurăm activitatea”, să despachetăm, să punem „fetițele” la masă pentru a le da de mâncare, să aranjăm hăinuțele pe cuier și... de aici a început cearta. Am folosit toate cuierele care erau la îndemână (de fapt, niște cîrlige din sârmă agățate în gard), fiecare pe jumătatea ei de băncuță. Doar că… noi mai aveam hăinuțe și exact la jumătatea băncuței… un singur cuier disponibil. Bineînțeles că nu voiam nici una să-l cedăm, considerând că e pe jumătatea noastră, deci avem tot dreptul la el.
Tot certându-ne și aruncând hăinuța celeilalte care lua în stăpânire cuierul, ne aude bunicul care lucra pe lângă casă și vine să ne întrebe motivul pentru care ne-am luat la harță. „Apoi stați că vă fac eu la cuiere de nu-ți avea ce agăța în ele” ne zice bunicul, împăciuitor. După care merge de caută niște sârmă și, într-adevăr, în câteva minute, ne trezim, fiecare, cu vreo zece cuiere în plus. Am fost așa de fericite, că nici nu ne-a mai trebuit cuierul ăla pentru care ne certasem înainte.
Întotdeauna, în astfel de situații, bunicul reușea să găsească „o abordare pacifistă” și să ne facă să ne împăcăm. Ăsta era bunicul… deși, dacă stau bine și mă gândesc, probabil că ăsta este rolul tuturor bunicilor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu