Păpușa

  Fiind mezina familiei, de mică am fost tare răsfățată, considerând că mi se cuvine tot ce-mi doresc, indiferent cât ar fi costat. Așadar, era un dezastru să fi vizitat vreun magazin cu jucării și să nu-mi ia mama păpușa de care mă „amorezam” imediat. Ce puteam să fac dacă era... „dragoste la prima vedere”… Și asta, recunosc, se întâmpla destul de des. Mi-a povestit mama că, odată, n-am vrut să ies din magazin fără o păpușă bebeluș, doar cu fața și mânuțele din plastic, îmbrăcată într-un costumaș albastru, pufos, cu baterii la spate și care zicea mama (îmi amintesc de ea, dar de … „circul” pe care l-am făcut, nu-mi amintesc deloc). „Și ce s-a întâmplat?” am întrebat-o eu, curioasă de cum s-a rezolvat problema. „Păi, ce să întâmple? îmi răspunse mami cu o altă întrebare. A fost musai s-o plătesc, mai ales că s-au aliat și vânzătoarele, luându-ți partea: Luați-i-o, doamnă, că nici nu e așa de scumpă… Și ce s-a atașat fetița de ea!” Asta așa era, mi-a fost tare dragă. Și atâta m-am jucat cu ea, până s-a săturat să o tot strige pe mama, mai ales că… na! i-am făcut și baie, că doar nu puteam s-o las să umble murdară, să zică lumea că-s o „mamă denaturată” care-și poartă copiii nespălați. Îmi amintesc că, după ce am crescut, am donat-o unei fetițe, încă de față cu mama care nu mi-a reproșat absolut nimic.

  O altă păpușă, tot din material, doar cu fața din plastic, am „machiat-o” încă din prima seară de când a ajuns la noi acasă. Cu creion chimic. Degeaba am vrut s-o readuc la starea inițială, așa a rămas, biata de ea, până acum câțiva ani, când am făcut curat...

  Fratele meu, în schimb, nu era deloc așa. Lui îi plăcea să se uite în vitrinele magazinelor, dar nu făcea circul pe care-l făceam eu. Dacă-i cumpăra mama jucăria respectivă, bine, dacă nu… iar era bine. În privința asta eram foarte diferiți. Probabil că și din această cauză, când eram mici și-l întreba cineva dacă-i dă surioara s-o ia acasă, Cosmin era în stare „să scape” de mine cu jucăriile mele cu tot. Ei, ce să-i faci, eram mezina răzgâiată și răsfățată din cale-afară…

  Multe păpuși am avut de-a lungul timpului, pe care le-am donat sau m-am descotorosit de ele destul de ușor, având în vedere dragostea pe care o nutream, pentru fiecare în parte, în acele vremuri. Doar una singură mi-a rămas, are peste 40 de ani, căci o primisem de la mami când încă nu eram la școală, poate să fi avut vreo 4-5 ani. Nu știusem de ea, chiar a fost o surpriză. Încă de la început mi s-a spus că o cheamă Lidia și este singura și cea mai longevivă păpușă pe care o am, care și-a început povestea odată cu mine, „crescând” cum s-ar spune, împreună. Poate că printre păpușile de porțelan există unele care-s mai „în etate” decît Lidia, dar aceasta este specială, fiind singura care mi-a mai rămas de la mama. De fapt, singura pe care am păstrat-o, cu toate că e din plastic, căci știți deja pasiunea mea pentru păpușile de porțelan...

  Pe Lidia am primit-o într-o după-masă, fără a fi vreo ocazie specială. Probabil că mama „o pusese bine” pentru mai târziu, poate pentru ziua mea. Doar că, în acea după-masă, nu vrusesem nicidecum să mă las de verișoara mea (cu care am copilărit în aceeași curte) care mergea cu familia ei la livada pe care o dețineau undeva aproape de oraș. Păpușa pare să fi fost „șpaga” cu care a reușit mami să mă mituiască să rămân acasă.

  Lidia este o roșcată superbă. De ce roșcată? m-ați putea întreba, iar eu v-aș răspunde: datorită mamei, o roșcată veritabilă, motiv pentru care nici nu se putea ca Lidia să fie blondă sau brunetă. Este aproape la fel de frumoasă ca în ziua când a devenit prietena mea, dar asta nu pentru că eram eu foarte grijulie cu ea, ci pentru că a rămas „întreagă” doar până a doua zi. Pe la amiază, după ce m-am săturat să mă joc cu ea, voiam să-i fac alte haine (era o domnișoară, nu putea să aibă doar un rând de „țoale”) și, neatentă cum am fost și încă mai sunt și-n ziua de azi, m-am așezat tocmai pe… capul ei care s-a desprins de restul corpului. Văleu! panică pe capul meu, stres maxim, ce-o să mi-o încasez de la mami… Am pus păpușa pe pat în poziția șezut, aranjându-i mereu capul care se tot… deplasa de la locul lui... până la venirea mamei de la serviciu si… ieșirea faptei la iveală. Nu mai țin minte dacă m-a bătut sau m-a certat; în privința asta… „tabula rasa”, vorba aia. Probabil că eram eu destul de cătrănită, fără să mai fie nevoie de vreo altă pedeapsă.

  Ce să facem, cum s-o… vindecăm? Fratele meu a zis că numără până la trei și sigur, când va ajunge la trei, păpușa va fi reparată. Uau! ce bucurie pe capul meu, vă dați seama, era fratele meu mai mare, cel mai mișto din câți există, și eu credeam tot ce-mi spune. Ei bine, și începe: „unu, doi…” Eu așteptam înfrigurată să se întâmple minunea. Dar fratele meu nu mai continuă cu număratul. „No, zi mai departe!” îl grăbesc eu, deși știu că lucrurile astea, ca să iasă bine, nu pot fi grăbite. „Când Lidia o să fie în regulă, ajung eu și la trei…” îmi spune zâmbind.

  Lidia „a suferit” o operație complicată când eram prin clasa a șaptea-a opta. Bunicul este „super-doctorul” care a făcut posibilă vindecarea păpușii: i-a cusut capul de restul corpului cu sârmă. Am fost și eu de față, ajutându-l cum am putut ca operația să decurgă în cele mai bune condiții: să o țin nemișcată, să-i dau cele necesare, că, totuși, operația e operație, oricând pot interveni complicații, nu? La final, Lidia era ca nouă, bineînțeles, cu cicatricile de rigoare, dar… cu capul pe umeri, cum se spune. Am fost atât de fericită, de parcă atunci aș fi primit-o și, cumva, chiar așa a fost, bunicul fiind cel care mi-a redat-o. Și atunci, cum să nu îl consider eroul meu, „salvatorul de păpuși”?

  După ce am venit acasă cu Lidia, țin minte că i-am spus fratelui meu: „Zi trei!” Dar el mă întrebă mirat: „De ce?” Eu insist: „Te rog, fă-mi pe plac, zi trei!” În final, capitulează: „Trei!” Zâmbind, îi dau lămuririle de rigoare: „Ai zis că până numeri la trei, păpușa va fi bine…”

  De bună seamă că, trecând atâția ani, Lidia a avut nevoie de o altă bluză, că nici nu mai țin minte cum arăta bluza ei originală. Fusta, în schimb, e în regulă, aceeași cu peste 40 de ani în urmă. Așa că, zilele astea, i-am creat o bluză dintr-o eșarfă dantelată, căci la o așa frumusțe de domnișoară, era nevoie de ceva deosebit. Plus o curelușă neagră, tot dintr-o bucată de dantelă. Doar un pantofior e puțin deteriorat, dar nu că s-ar fi zbenguit ea la vreo serată ci, mai degrabă, pare a fi opera mea, probabil am vrut s-o descalț la un moment dat…

  Acum, Lidia mă privește zâmbind, fericită că și-a reluat locul de onoare în casa noastră. O văd de fiecare dată când lucrez la laptop. Din când în când, îmi ridic privirea de pe ecran, fixând-o asupra ei, să-i surprind zâmbetul frumos care-mi luminează privirea asemeni unei zile însorite de primăvară...