Banii și… păpușile

  Era o zi din vacanța de primăvară timpurie, caldă și senină ca sufletul de copil. Eram, cred, prin clasa a doua și nedespărțită de verișoara mea cu care locuiam în aceeași curte (noi, la parterul casei, iar fratele tatei, cu familia lui, la etaj). Nu ne putea despărți nimic, era când ea la noi acasă, când eu la ei. Așa a fost și în acea zi în care, mătușa mea ne-a trimis, pe mine și pe fiica ei, în Centrul Vechi al orașuiui, unde lucra una dintre surorile ei, să-i ducem niște bani. „Mergeți acolo (ne-a spus exact locul), o căutați pe… (ne-a spus numele) și îi dați banii ăștia din partea mea”. Doar atât trebuia să facem, nimic mai mult. „Simplu ca bonjour”, cum se spune.

  Locul unde trebuia să ajungem nu era departe de casă, la vreo 15 minute de mers pe jos cu pasul nostru de copil. Era aproape de școală, știam cum să ajungem acolo, deja din clasa întâi mergeam singură, deci nu era o problemă. Am luat-o de mână pe verișoara mea, cu doi ani mai mică decât mine, și am pornit-o la pas. Drumul până acolo a fost o plăcere, era călduț, cerul senin, păsărelele ciripeau vesele, natura întreagă se trezea la viață… Noi ne „benoclam” pe la casele oamenilor, prin curțile lor, pe aleea împrejmuită de-o parte și de alta de morminte de toate felurile, mai noi sau mai împovărate de ani, căci am luat-o drept prin cimitir. Locuind aproape de „locul de veci” al multora, nu-mi era frică, pe acolo mergeam și la școală. Ș-apoi, bunica ne spunea întotdeauna că nu trebuie să ne fie frică de cei morți, ci de cei vii. Iar cei vii nu locuiau în cimitir.

  Ajungând la locul cu pricina, am aflat că cea pe care o căutam nu era la serviciu, fiind liberă în acea zi. Ce puteam să facem altceva decât să o luăm înapoi către casă, tot ținându-ne de mână, eu și verișoara mea, să nu ne pierdem una de alta. Dar, de data aceasta, am luat-o pe altă cale, pe la piață, să fie drumul mai lung și mai interesant. Și, tot povestind de una, de alta, am ajuns la piață, unde se afla și un magazin de jucării. Un gând îmi încolțește în minte: „păpuși”. Ș-apoi, doar nu era să ducem banii înapoi acasă; dacă tot ni i-a dat și n-am putut să ne „scăpăm” de ei, hai să-i întrebuințăm altfel. Fără să stau prea mult pe gânduri, am intrat în magazin. Acolo… raiul copiilor, nu altceva, jucării de toate felurile, de toate mărimile și, bineînțeles, păpuși (căci asta mă interesa pe mine) care abia așteptau să-și înceapă povestea împreună cu noi. Banii ne-au ajuns pentru două păpuși de fiecare. Doar de una dintre ele mi-amintesc cum era, destul de micuță, înveșmântată într-un costumaș alb, îmblănit,  de „cosmonaut”, cu ochi albaștri ca cerul din acea zi, cu fața și mânuțele din plastic cauciucat. Am ieșit din magazin, amândouă, cât se poate de fericite, cu păpușile în brațe.

  Când am ajuns acasă… vă dați seama cam cum a reacționat mătușa mea. Mi-a ținut o morală „de zile mari” și n-a vrut să audă de nimic, decât să duc păpușile înapoi. I-am spus că o să-i dea mami banii pentru păpușile mele, dar… nimic, nimic nu a putut-o convinge… Așa că, iată-mă, luînd-o îndărăt, singură de data aceasta, cu cele patru păpuși pe care trebuia să le înapoiez și să-i duc banii mătușii. Rușinată, spășită, smerită ca o mireasă măritată cu forța, dar, mai ales, cu o foarte mare părere de rău pentru păpușile de care nu ne-am putut bucura prea mult nici eu, nici verișoara mea, am intrat în magazin. Doamnele vânzătoare, desigur că m-au recunoscut și mi-au ținut și ele un adevărat „discurs educațional” cum că data viitoare să nu mai cheltui banii părinților pe jucării fără știrea lor și că e singura dată când trec cu vederea și-mi înapoiază banii, deși, pentru ceea ce am făcut, nici n-aș merita. Lacrimi mari îmi șiroiau pe față, credeau ele că din cauza că mă apucase rușinea pentru fapta mea cea ticăloasă… Dar de asta credeți că-mi ardea mie, când trebuia să mă despart de păpușile de care mă îndrăgostisem, chiar înainte de a ne cunoaște mai bine, de a ne juca împreună?

  M-am întors acasă singură, „văduvită” de dragile mele prietene, dar cu banii pe care i-am înapoiat mătușii. Zilele au trecut una după alta, iar eu, după cum era firesc, de altfel, am uitat de întâmplare. Până într-o zi când, căutând ceva în șifonierul cu haine al părinților, am descoperit, plină de uimire, pitite printre bluze și tricouri, două păpuși identice cu cele pe care le înapoiasem, așteptând, cuminți, ziua mea de naștere care era nu peste multă vreme... 

 

        Din colecția păpușilor de porțelan, Rodica și Ramona...