Plecările...

 Plecările sunt întotdeauna triste… Și grele… atât de grele, încât îți apasă pe suflet ca o desagă plină; te încovoiezi sub greutatea ei, uneori te îngenunchează de-a dreptul, crezând că nu o să te mai poți ridica vreodată. Dar faci ce faci și te ridici, singur sau ajutat de alții, pornind mai departe, căci n-ai încotro, trebuie să continui, altă cale nu există...

  Cei care au plecat, au „scris” împreună cu tine un capitol în cartea vieții tale și ultimul capitol în cartea vieții lor. Cartea ta mai are încă multe pagini goale (numai Dumnezeu știe câte) care se vor umple cu alte persoane cu care te vei intersecta pe drum, cu alte și noi amintiri. Asta nu înseamnă, desigur, că uneori, nu te vei întoarce să recitești unele pasaje, unele capitole scrise deja. Nu toate vor fi fost minunate, pe unele, dacă ai putea, dacă ar exista o radieră specială, ai vrea să le ștergi, să nu mai fie acolo, să nu le mai regăsești în cartea vieții tale. Cele în care este vorba de o grea încercare, de un necaz, dar, mai ales, cele în care este vorba de plecări…

 Plecările storc lacrimi… Plecările lasă urme adânci în suflet, răni care se cicatrizează greu, mușcă din suflet ca dintr-un fruct, lăsându-l sângerând, numai franjuri. Cu cât ai fost mai apropiat de persoana care pleacă, cu atât sunt rănile mai adânci, mai greu de vindecat...

  Dintre cei care au plecat, pe rând, mama, persoana care m-a iubit cel mai mult pe lumea asta, a fost cea care mi-a lăsat cea mai mare rană, cea mai mare cicatrice pe suflet. A murit mama... Cum e posibil ca soarele să răsară din nou, el nu știe că mama nu mai e? A murit mama... Nu se poate ca lumea să meargă mai departe fără ea, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic… Asta din punctul meu de vedere… Dar... ce-i pasă lumii de suferința mea, ce-i pasă lumii că a mai plecat un om spre alte zări? Și totuși, niciodată cerul nu va mai avea seninul și albastrul de dinaintea plecării ei… Nimic nu va mai fi la fel ca înainte, nimic…

  Patru ani mi-au trebuit să-mi revin după plecarea ei. Degeaba-mi spunea bunica: „Nu mai plânge, că îi faci rău, o arzi cu lacrimile tale!” nimic nu m-a putut consola. Trebuia să o plâng, căci era timpul de jelit… Un an pentru mama mea și a fratelui meu, cea care ne-a iubit mai mult decât pe ea însăși, mama care, când i-a fost rău, în spital fiind, și mi-a căzut în brațe, nu a fost îngrijorată pentru ea, ci pentru că și-a speriat fata… și nu a putut pleca până nu și-a văzut, pentru ultima oară, băiatul... Apoi, trebuia să jelesc încă un an pentru prietena mea cea mai bună, confidenta mea, cea care nu m-ar fi trădat niciodată, în nicio situație… Încă un an pentru soția tatălui meu care a plecat înainte de vreme, lăsându-l singur, pierdut, căci „s-a surpat stâlpul casei” și „acasă” și-a pierdut toată strălucirea, toată lumina… Și ultimul an de jelit, din cei patru, pentru nora bunicii mele, dar și pentru sora mătușii mele, mătușă în grija căreia m-a încredințat, în caz că i se va întâmpla ceva, de parcă ar fi presimțit ce va urma... Toate acestea, de fapt, pentru tot ce a reprezentat mama în familia ei. În total patru ani, patru ani lungi și grei…

  Suferința, golul, rana care rămâne în urma celui plecat, nu este pe deplin înțeleasă de cei care n-au trecut printr-o astfel de durere. Ca să nu provoace o și mai mare suferință, cred ei, de obicei se evită orice subiect care ar avea legătură cu cel plecat, o întâmplare, un cântec sau o poezie despre mame, de exemplu, orice ar aduce lacrimi în ochii și în sufletul celui rămas. Dar toate acestea sunt o greșeală, căci cel rămas are nevoie să-și strige durerea, s-o lase să iasă afară, să se exteriorizeze. Are nevoie să plângă, să se descarce, are nevoie să vorbească, iar și iar, despre rana lui. Căci, atâta timp cât rana lui încă sângerează, cât timp rana lui încă doare, nu poți să-i pretinzi celui de lângă tine să nu plângă, să nu-l doară. Nu poți să te prefaci că totul este bine, că afară este timp frumos cu soare și cer senin, cât timp în sufletul celuilalt, furtuna încă n-a trecut, încă se dezlănțuie... Altfel, tot refulând în interior, durerea pe care, încă, o simte și nu-i dă voie să iasă afară, s-o vadă ceilalți și să-i supere, el se îmbolnăvește. Suntem diferiți și fiecare reacționăm diferit la o încercare, la o rană, la o pierdere. Unora le este mai ușor, se vindecă mai repede, altora, le este mai greu, le trebuie mai mult timp ca rana din suflet să se cicatrizeze, să se vindece. Unii, după ce i-a petrecut pe cei plecați pe ultimul drum, după ce și-au luat rămas-bun, se pot întoarce cu ușurință la viața de zi cu zi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat; doar când și când, îi mai bântuie câte-o amintire. Alții, însă, au nevoie de mai mult de un an cât este, de obicei, perioada de doliu, de jelit, după cei care pleacă, pentru a putea merge mai departe.

  Am citit despre plecări, despre cum pot fi ajutați cei care pleacă. Așa am aflat că există, încă, o legătură nevăzută între cei plecați și familia lor, că ei încă se bucură când îți este bine și suferă, alături de tine, când treci peste o încercare grea („Iubirea, compătimirea și toate celelalte facultăți ale sufletului nu-l părăsesc în noua viață a lui nici dincolo de mormânt. Altfel, ar înceta de a mai fi un suflet. Așadar, repausații iubesc pe cei vii și iau parte la necazurile și bucuriile lor” -protosinghel Nicodim Măndiță în Priveghiul creștinesc, Editura Bunavestire, 2003).

  Când dorul pentru cei plecați este prea mare, iei albumul cu fotografii și-l răsfoiești… Încerci să-ți amintești lucrurile bune și frumoase pe care le-ați trăit, felul cum te-a schimbat, cum te-a transformat prezența persoanelor plecate, în ceea ce ești astăzi… Încerci să-ți imaginezi bucuria pe care ar simți-o și ele, văzând ce-ai devenit sau, dimpotrivă…