Mama

 Mare parte din ce am scris este ceea ce am trăit eu și fratele meu în acel „acasă” luminos și strălucitor alături de mama… și cum o „văd” și o înțeleg acum prin ochii de adult…

 Mama… ce simplu cuvânt, alcătuit doar din 4 litere, dar atât de mare încât cuprinde o lume-ntreagă… Și e atât de melodios! Numai când te gândești și te apucă amețeala, de câte ori a fost rostit de-a lungul timpului, încă de pe la începuturi, pe diferite tonuri, mai blânde sau mai aspre, pe diferite game, vesele sau disperate, menite să stoarcă lacrimi... Ceea ce se și întâmplă, căci, dacă copilul și-a julit piciorușele pe care de-abia a învățat să umble, mama, chemată într-un suflet de puiul ei drag, preia, cumva, durerea asupra ei, căci, culmea, și pe ea o doare la fel de rău… iar copilul, cuibărit în brațele calde ale mamei, se liniștește pe dată… Și câte astfel de răni nu a avut mama, câte lacrimi nu a vărsat ea la căpătâiul comorii ei celei mai de preț, ființă din ființa ei, în caz de febră sau o altă boală a copilăriei… Câte rugăciuni nu a înălțat ea către Maica Domnului să mijlocească, ca o mamă ce e, către Fiul ei, pentru puiuțul de om aflat în suferință…

  Mama este icoana pe care copilul o va purta în suflet mereu și mereu, căci ea cuprinde înlăuntru o dragoste care va dăinui pînă dincolo de mormânt... Mama este, în primii ani de viață ai copilului, întregul lui univers, lumea toată, el vede și învață, prin întreaga ființă a mamei, tot ce este nevoie pentru a putea păși în lume ca OM.

  Mama este „stâlpul” pe care se sprijină micuța biserică numită „familie”. Prezența mamei în interiorul unei case o luminează, îi dă o strălucire aparte, pe care niciun bec, nicio instalație de Crăciun nu o poate egala. Ea este prima care se trezește, înaintea tuturor, pentru a pregăti micul-dejun și pachețelele pentru școală; apoi, într-o scurtă pauză de la serviciu, sună să vadă dacă copiii s-au trezit, dacă au mâncat și sunt pregătiți pentru o nouă zi. Tot ea este cea care îl liniștește, cu vocea ei blândă, pe fiecare în parte, de frica unei lucrări de control, a unui examen: „O să fie bine, o să vezi, doar nu mi-ai spus ieri lecția? O știi ca pe apă…” Căci, atunci când este acasă și pregătește prânzul ori cina, oricât ar fi de obosită după o zi de muncă la serviciu și de acaparată de griji, ea este disponibilă pentru română, istorie, geografie, biologie, căci, copilul, când vine și-i zice: „Mami, am învățat la istorie, că dăm lucrare, pot să-ți spun lecția?” ea îl ascultă de parcă i s-ar povesti cel mai interesant lucru pe care l-a auzit vreodată.

  În adolescență mama simte cum este dată, încet-încet, la o parte, căci, nu-i așa? copilul le știe pe toate, nu mai trebuie să i se spună cu de-amănuntul ce și cum să facă. Și nu-i mai povestește, ca altădată, tot ce trăiește, tot ce simte, tot ce suferă... Cu toate astea, a fost crescut bine, are un anturaj de prieteni pe care-i cunoaște, le cunoaște și părinții, se ține de școală, nu bea, nu se droghează. Și, totuși, cum mai tremură inima mamei seara când copilul întârzie, căci se întâmplă atâtea nenorociri și el nu are experiența vieții, încă se aruncă cu capul înainte, se încrede prea repede în ceilalți. De-abia după ce aude cheia în broască, simțindu-l cum intră în casă, inima mamei se liniștește și poate, în sfârșit, să adoarmă.

  Cu mama prezentă, deja „cu flori de cireș” în păr, „acasă” este locul unde copilul de altădată, devenit adult între timp, se întoarce din lume, mereu și mereu, la fiecare sărbătoare (și nu numai), la fiecare Crăciun și Paști când familia se reunește … Și e atât de bine cât toți ai casei sunt încă sănătoși și în putere, strânși în jurul mesei de sărbătoare… Și ochii mamei îl îmbrățișează pe cel venit cine știe de pe unde l-a purtat viața, cu aceeași dragoste ca atunci când era mic, când ea reprezenta pentru el întregul univers. Frânturi de imagini ca niște flashuri, din anii demult trecuți, i se perindă prin fața ochilor: copilașul, încă nenăscut, mișcându-se neliniștit la fiecare emoție a ei, ea încercând să-și controleze fricile, neliniștea care o cuprindea ca el să se simtă protejat și în siguranță…; puiuțul de om întinzându-și mânuțele spre brațele celei care era un adevărat balsam, cel mai eficient pansament din lume în caz de durere…; la biserică, la prima Împărtășanie… ; aplecată spre caietele de temă, cap lângă cap, inimă lângă inimă, urmărindu-l cum scrie…; afară, încercând să-l pupe, iar el, rușinat de colegi și de prieteni, o îndepărtează blând: „mamă, sunt mare!” deși ea tot mic îl „vede”; primul examen luat… prima reușită, dar și primul eșec… prima plecare de acasă în vreo tabără… la facultate… pe toate le-a trăit mama împreună cu el, toate succesele și eșecurile lui le-a simțit de parcă ar fi fost ale ei… Și... înmulțește toate acestea cu câți copii are mama, toți ființă din ființa ei și-ți vei da seama ce inimă uriașă are...