Divorțul familiei Avocado…

 Anul trecut, prin vară, soțul meu a plantat trei sâmburi de avocado așa, ca un experiment. Mare ne-a fost mirarea când, într-un ghiveci și-a făcut apariția, la început timid, apoi din ce în ce mai îndrăzneț, primul dintre ei. L-am făcut vedetă, așa cum merita, am deschis listă ca, în următorii 5 ani, cam cât preconizam eu că-i va lua până la primele roade, toată lumea dornică de un fruct de avocado de la noi să poată beneficia cât mai simplu, elegant, civilizat. Am primit felicitări (deși, ce merite aveam noi, în afară de faptul că Luci nu a aruncat sâmburele la gunoi?), dar și sfaturi (pe care, cu toate că nu le-am cerut, le-am primit cu drag) despre ce și cum să facem, căci nu mai avusesem așa ceva până acum.

  Ceilalți sîmburi au ieșit incognito, cel puțin din partea mea, căci eu știusem doar de primul experiment. Și, pe când într-o jardinieră din care ardeii se mutaseră deja într-un „apartament mai mare” în grădină, am vrut să plantez niște crăițe, să nu rămână jardiniera nelocuită, iată că dau cu sapa mea de mână să scot ditamai sâmburele care începuse să încolțească. Îl bag frumușel înapoi la adăpost și mă pun pe investigat. Așa am aflat că mai există încă doi colocatari ai jardinierei și amândoi s-au hotărât „să iasă în lume”.

 Timpul a trecut și, pic cu pic, milimetru cu milimetru, cu fiecare nouă zi, au crescut și plăntuțele de avocado. Toamna, pe când a venit timpul să punem florile la iernat, normal că au beneficiat de condiții „extra” și cei trei avocado. Unul a rămas să locuiască de unul singur în ghiveciul în care „venise pe lume”; ceilalți doi, familia Avocado, cum i-am numit eu, pentru a nu ocupa prea mult spațiu, că doar nu erau ei singurii musafiri ai balconului nostru pe timp de iarnă, i-am pus într-un „apartament” suficient de mare cât să-i încapă pe amândoi. Dacă pe timpul verii nu s-au cunoscut, căci locuiau în „cartiere” diferite pe terasă, junele Avocado la est, iar familia Avocado la vest, pe balcon au devenit vecini. Și pentru că junelui i-era urât singur, și-a adus o „pațachie” (habar n-am de pe unde a „racolat-o”), pe miss Stejărescu, neam cu familia Stejar, după cum am aflat mai târziu. Nu-i nimic, e chiar mai bine, să nu fie junele singur.

  Și iată că într-o zi, pe când eram pe balcon udând florile, bucurându-mă ba de Crăciuniță, ba de jupânu’ trandafir Japonezu’, care-și etala cu mândrie florile superbe, numa’ ce-l văd pe domnul Avocado supărat. Încerc eu să-l descos, îl întreb ba de una, ba de alta… Ei, aș, credeți c-a vrut să-mi spună ceva? (plantă de… onoare, nu-și spală rufele murdare în public). Azi așa, mâine așa, până când a ajuns bietul de el, scheletic, observându-l mai îndeaproape doar când a venit primăvara și au ajuns cu toții pe terasă. Încep să-l urmăresc, să văd ce se întâmplă, căci pe cât de mare și frumoasă pare doamna Avocado, pe atât de mic și amărât este soțul ei care și-a pierdut frunzele, devenind din ce în ce mai trist...

  Până la urmă, am „descoperit” ce s-a întâmplat: fiind mai tot timpul împreună, doamnei Avocado au început „să i se aprindă călcâiele” după junele care conviețuia cu miss Stejărescu. În lume apărea frumoasă și strălucitoare, pe când acasă totul o irita, nimic nu mai era bine și toată ziua taca-taca, cu gura pe domnul Avocado. Acesta, bietul de el, ce era să facă? Așa că, dacă nu voiam ca domnul Avocado să sfârșească „la morgă”, în sacul pentru compost, am fost nevoită să-l divorțez de madama lui și, pe baza „hotărârii judecătorești”, i-am alocat o garsonieră de lux, deocamdată, până-și mai revine, cât de cât. L-am mutat chiar în alt cartier pe terasă, pentru a nu fi nevoit să-i vadă zilnic pe fosta și pe junele ei. Dar s-ar putea să mai fac niște schimbări, și alea, cât de repede, căci nici junelui nu pare să-i meargă prea grozav cu „pațachia” lui și cu doamna Avocado...

                             O ultimă poză înainte de separarea definitivă...