luni, 24 iunie 2024

Mâncarea preferată

  Am o prietenă (bine, am mai multe, fie vorba între noi, dar acum vorbesc despre una anume) cu care, încă de acum câțiva ani, vorbesc cam o dată la câteva săptămâni. Ne planificăm dinainte ziua și ora când am fi disponibile, și eu, și ea și, în ziua cu pricina știm că de la ora cutare avem program de vorbit prin video-messenger cîte-n lună și în stele, ce-a mai făcut ea, ce-am mai făcut eu, știți voi, așa, ca între fete. Și ne planificasem și-n acea zi frumoasă de vară, ca de obicei, să avem „întâlnirea” propriu-zisă. Eu, având încă în minte vorba bunicii pe care mi-o inoculase de ani de zile în minte (mai bine zis, un sfat primit de la bunica ei care obișnuia să spună celor șapte nepoate pe care le-a crescut, după ce mama lor murise de tânără: „Fete, nu uitați ce v-oi spune: când a veni bărbatu’ vost’ acasă de la lucru, voi să-i dați de mâncare și zamă de pă cute, de nu-ți ave altceva…Da’ musai să aveți gătată mâncarea... Și nu răbdați foame tătă zâua pân-a veni el, ci mâncați așe, puțintel și, când a apăre’ acasă, puneți-i în blid și lui, și vouă, și ziceți-i cât l-ați așteptat să vină să mâncați împreună…” Și bunica atâta mi-a repetat această învățătură, că am deprins-o și eu, la rândul meu), deci, având în minte acest sfat, înainte de activitatea programată din vreme, mă uit prin frigider să văd cam ce avem de mâncare în caz că a veni bărbatul meu mai devreme de la serviciu. Și, ce să zic, prin frigider cam bătea vântul. Atunci îmi vine în minte „geniala” idee (eu și ideile mele...) să pun la fiert niște păstăi, că doar or fierbe până termin eu cu vorbitul… Și o să fac și supă, și păstăi cu usturoi, căci știam cât îi place acest fel de mâncare dragului meu bărbat.

  Zis și făcut… Deci, la ora stabilită, deja pusesem păstăile (din propria grădină, să ne-nțelegem, nu cumpărate) la fiert, la foc mic, căci știam deja că cea mai bună mâncare e cea făcută după conceptul „slow-food” și… bineînțeles, ca să am timp de vorbit pe video-messenger cu prietena mea. Și… vorbim noi ce vorbim, ba chiar merg o dată în bucătărie să verific păstăile care fierbeau cuminți în oala lor, le mai „zgândăresc” așa, ușor, cu o lingură, să fiarbă mai bine, și pe-o parte si pe alta, apoi mă întorc înapoi în cameră să-mi continui conversația cu prietena mea. După aproape o oră și jumătate, când ne-am gândit noi că am epuizat cam toate subiectele și noutățile, ne scuzăm fiecare că avem și alte treburi de făcut și ne luăm la revedere până data viitoare, când o fi și asta…

  Liniștită, merg în bucătărie să-mi termin mâncarea, gândindu-mă că le-o fi ajuns și păstăilor de când tot fierb, ba chiar felicitându-mă că, uite, ce fată deșteaptă sunt, dacă m-am gândit să fac două lucruri deodată, adică, n-am pierdut vremea degeaba; ajung lângă aragaz și… înlemnesc… Păstăile n-au stat nici ele după mine până mi-oi termina poveștile la telefon, ci, după ce au „băut” toată apa (maaamă, dar însetate au mai fost!) s-au prins, într-un strat gros de un deget, de oala de inox în care le pusesem la fiert. Instinctiv, am închis aragazul și am stat vreo jumătate de minut, holbându-mă la oală și parcă nevenindu-mi să cred ceea ce văd. Îmi revin rapid, simțind deja un val de căldură care-mi inundă obrajii, căci procesasem deja ce s-a întâmplat: oala… oala de inox primită de la părinții lui Luci de ziua mea… Cea mai bună oală din casă la vremea respectivă (care costase ceva, căci cumpărasem și eu una cadou de ziua cuiva)… Ce-i spun lui Luci? Căci n-o puteam face dispărută așa… hocus-pocus, fără niște explicații, căci el, mai răbdător și mai meticulos din fire, era cel care „șmotruia” oalele arse de bunica ce se lua cu munca și uita de ele când își punea mâncarea la încălzit. Și asta nu s-a mai întâmplat de când bunica a plecat în „grădina de dincolo de nori”. Dar eu… ce scuză am? Pun oala în chiuvetă și încep să rad păstăile cu o lingură de pe fundul oalei. Apoi, cu ele într-un alt vas și cu un cuțit, aleg ce se mai putea alege din bietele păstăi, luându-mi mai bine de o jumătate de oră până le-am curățat, cât de cât. Bun, cu ele am terminat, deocamdată, dar ce fac cu oala? Merg în baie și caut printre detergenții de vase ceva potrivit pentru curățarea oalei, căci Luci e cel care cumpără chestii de genul ăsta. Găsesc un produs de curățat pentru cuptor și grătar. „Gata, ăsta-i perfect!” îmi zic eu; dar, citind în continuare, aflu că poate fi coroziv pentru metale, pe lângă faptul că provoacă arsuri grave ale pielii și lezarea ochilor. Îl pun frumușel în baie de unde l-am luat, căci, de când am avut cancer, mă feresc de substanțe de genul ăsta, ca să nu mai amintesc și de anosmia de care sufăr deja de câțiva ani (de aceea n-am simțit nici „parfumul” păstăilor afumate). Caut ceva mai „soft” și găsesc un degresant care, cică, are eficacitate maximă (exact ce am nevoie), duc oala în baie și pulverizez pe fundul ei un strat generos de maglavais, lăsând-o la înmuiat, cum am văzut că face și Luci. Apoi, îl sun să-l pregătesc de surpriza ce-l așteaptă acasă, căci cine altcineva, dacă nu el, ar fi șmotruit oala ca să nu devină ghiveci pentru flori? Îi amintesc să ia o pâine și apoi îl iau cu binișorul: așa, așa și așa am făcut, căci știu deja, de mult timp, că „adevărul e cea mai bună minciună”. Îl simt la telefon cum zâmbește; of, ce bine că nu-i supărat, cine-a zis despre bărbatul meu că e prea sobru?

  Mă întorc să termin „mâncarea”. Pun repede de-o supă și curăț niște usturoi pentru „așa-zisele” păstăi. Pe când apare Luci acasă, termin și eu cu masa. Ne punem să mâncăm și, pe când ajungem la felul doi, mâncarea lui preferată, îmi spune: „Tre’ să-ți zic ceva!” Eu deja știu ce vrea să zică, cu siguranță e vorba despre „faimoasele” mele păstăi, arse pe jumătate, așa că aștept cuminte și pe bună-dreptate, critica. Și Luci continuă: „Ce bune păstăi ai făcut, au gust de vinete coapte! Să mai faci și altădată!”

 
Niciodată nu mi-au mai ieșit păstăile ca atunci...
 

 

2 comentarii:

  1. Ahahaha, orice povestesti, citesc de parca ar fi un film captivant. Norocul meu ca aparatul pe care il am scoate un suierat cand e gata cafeaua, altfel... Ar fi fost a doua pe ziua de astazi, ceea ce e prea mult chiar si pentru mine. Am facut dimineata niste paste cu lapte. Cand mai aveau 2-3 minute pana sa fie gata, m-am dus sa imi iau o tigara. Sor-mea tocmai imi daduse mesaj pe facebook sa ma intrebe daca am vazut filmarea cu Darko si Lassie. Ne punem la povesti si imi aduc aminte dupa 10 minute de paste. Haha, fix cum ii plac lui Mihai, "ca la mama acasa". :D Te pup!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hahaha, asta ar fi din seria: "Telefonul și urmările lui..." Eu nu mai părăsesc bucătăria dacă am ceva pe aragaz și dacă, totuși, e musai, prefer să sting aragazul. Te pup și eu și mulțumesc de "vizită"! Seară faină să ai! 🥰❤️

      Ștergere

Cum am devenit „orășean la țară”

  Acum fix doi ani, taman pe data de 8 iulie, eram în spital la o nouă cură de imunoglobuline, parte a tratamentului pentru poli...