Șoferul și nevastă-sa (Adrian Păunescu)

  Am citit această poezie acum câțiva ani, în volumul unor prieteni și m-a impresionat atât de mult, încât m-am gândit să v-o împărtășesc și vouă.

(Adrian Păunescu, Șoferul și nevastă-sa, 12/13 iulie 1987, în volumul Poezii cenzurate 22 august 1968-22 decembrie 1989, Editura Păunescu, 1990)

„Ne urcasem cu toții în autobuz,

Care nu era confortabil, dar era independent,

 N-avea fiecare locul său,

Dar ne gândeam că o să aibă,

Era primăvară,

Venea vara,

Se dezghețau drumurile,

Puteai să mergi cu gulerul cămășii descheiat,

Se dezghețau drumurile,

Noi cântam cântece de-ale noastre, vechi,

Pe care nu le mai cântasem de multă vreme

Și unii din cauza vitezei,

Care-i îmbăta,

Alții cu o tandră ironie,

Am început să zicem, să cântăm,

Că autobuzul nostru

E cel care dezgheață

Drumul pe care mergem.

Pe direcția aceea spre munte,

Spre marele munte,

Nu mai mersese niciodată un autobuz,

Numai turiști particulari,

Numai nebuni ocazionali.

Așa că nu ne interesa destinația,

Ne ajungea bucuria

Că mergem cu toții spre marele munte.

Șoferul era tânăr,

Conducea pentru prima oară

Un asemenea autobuz.

Fusese ajutor de șofer,

Lucrase mult și cinstit,

După cum mergea, după cum frâna,

Era fără îndoială cel mai bun șofer

Dintre toți șoferii noștri,

Ăsta conduce excepțional, strigam noi,

Ăsta-i omul care ne trebuie,

Și el dădea din mână cu modestie,

Rugându-se să nu-l mai lăudăm,

Că-l încurcăm la condus.

În fond e autobuzul dvs.,

Eu sunt al dvs.,

M-ați ales să conduc autobuzul,

Asta-i treaba mea.

Noi am aplaudat, chiar și această lepădare a lui,

De laudele noastre.

Și autobuzul mergea mai departe

Și-n diverse localități, în care ne opream,

Mulți urcau

Și nimeni nu mai voia să coboare.

Era un autobuz unic,

Nu mai exista așa ceva în împrejurimi.

Rămăseseră-n urmă troleibuzele agățate

De rețeaua electrică

Și lipsite de orice independență,

Tranvaiele înghesuite între șine

Și aceeași rețea.

Autobuzul nostru se încărcase înspăimântător,

Fiecare urca în autobuz cu ce avea mai bun,

Șoferul conducea excepțional,

Nimeni nu conduce mai bine ca el,

Strigam noi

Și el dădea moale din mână,

Și noi strigam iarăși,

Lasă frate, lasă modestia la o parte,

Dă-o dracului de modestie,

Noi, care n-am avut niciodată posibilitatea

Unui asemenea drum,

Știm valoarea lui adevărată,

Ești al nostru,

Ești dintre ai noștri,

Rămâi între noi,

Bravo,

Ura,

Și el nu mai putea să ne oprească,

Trebuia să fie atent la drum,

Iar noi eram prea mulți

Și începusem să-l incomodăm,

Stăteam claie peste grămadă în autobuz,

Dar uneori îi blocam o mână sau un picior,

Până când câțiva meseriași

L-au rugat să oprească pentru câteva minute

Ca să-i facă o cușcă de protecție,

Să nu-l mai incomodăm la condus.

Dar să-și ia și nevasta lângă el,

Au zis alții,

Că drumul e lung și se plictisește omul.

Și uite-l acum în cușca lui de protecție,

În cabina lui blindată!

Ce hotărât conduce,

A dat drumul și la muzică,

Se aude în toată mașina o muzică eroică,

Pe care o întrerupem noi din când în când

Cu cântece despre el și despre drumul nostru,

Și hai, mă, să fim atenți și cu nevastă-sa,

Că și el e om.

În autobuz vara e cald

Iarna e frig,

Drumul continuă,

Am început să obosim,

Nene șoferule, oprește,

Să ne odihnim și noi,

Să te odihnești și dumneata,

Că n-o fi foc,

Dar el nu mai aude,

El conduce,

Și-ntr-adevăr, conduce excepțional,

E cel mai bun, strigăm toți,

Dar ne e foame,

Pentru că n-am mai oprit demult,

Și-avem nevoie și noi

De pâine, de apă, de un răgaz,

Probabil c-am început să-l și enervăm

Cu mofturile noastre,

Setea, foamea, somnul,

Geamurile autobuzului nu mai există demult,

Pe ele au sărit cei ce n-au mai putut suporta,

Ușile au ruginit și nu se mai deschid,

Și șoferul conduce autobuzul

Din ce în ce mai nervos,

A început să facă și accidente,

Stau și el și nevastă-sa cu mâinile pe volan,

Marile piscuri îi cheamă,

Mai e puțin combustibil,
Am intrat pe un fel de linie ferată,

Vecină cu drumul,

După ce ni s-au spart cauciucurile

Și după ce șoferul a dărâmat

Cu lovituri de autobuz

Case și biserici,

Sate și orașe,

Începem să coborâm,

Și bineînțeles că viteza crește,

Așa e la orice coborâre,

Viteza crește,

Nu mai e nimeni în autobuz,

Unii au murit,

Alții au fugit,

Alții ne-am uscat de foame și de sete,

Alții am înghețat de frig,

Muntele e tot mai departe,

Dar autobuzul coboară

Halucinând pe linia moartă

De cale ferată,

Și numai ei doi,

Șoferul și nevastă-sa,

În cabina blindată,

Se uită doar înainte,

Nu mai știu pe cine conduc și unde se duc,

Și de ce tac toți pasagerii

Și de ce se merge cu viteza prăbușirii,

Când excursia începuse atât de frumos

Către marele munte.”