Minunea Sfântului Nectarie

   „Pe cel născut în Silivria și ocrotitorul Eghinei, pe cel ce s-a arătat în vremurile din urmă prieten adevărat al virtuții, pe Sfântul Ierarh Nectarie să-l cinstim cei credincioși ca pe un dumnezeiesc slujitor al lui Hristos, că izvorăște bogate tămăduiri celor ce strigă cu evlavie: Slavă lui Hristos, Celui ce te-a slăvit! Slavă Celui ce minunat te-a arătat! Slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!”

   (Troparul Acatistului Sfântului Nectarie Taumaturgul, izbăvitor de cancer)

 

   Minunea descrisă în rândurile de mai jos a fost scrisă în 2010, la doi ani după ce tata fusese diagnosticat cu cancer. Ea a fost  publicată în volumul Sfântul Nectarie, Minuni în România (coordonat de Danion Vasile, ediția fiind îngrijită de Ciprian Voicilă). Tata a murit între timp  (însă nu de cancer)...                                                                                                                           

 Sfântul Nectarie vindecă un tată bolnav                                             

  Prima dată am auzit de Sfântul Nectarie acum vreo patru ani, când mama avea cancer la fiere. Dar pentru că era „specificat”pe Acatistul Sfântului (pe care-l primise de la cineva –cred că fusese luat de pe internet) ca, după vindecare, să se publice minunea (pe atunci nu erau în vogă blogurile), mama nu a luat în considerare Acatistul (ea era de felul ei mai emotivă, cum să publice aşa ceva şi, mai ales, unde, în care ziar?) lăsându-se astfel în mâinile Domnului şi ale Fecioarei Maria. Şi Domnul a hotărât să o ia la Sine, tocmai în 15 august, de Adormirea Maicii Sale, al cărei nume îl purtase. Nu voi şti niciodată dacă, în cazul în care ar fi citit ea sau eu (pentru ea) Acatistul Sfântului Nectarie, ar fi avut vreo şansă de vindecare, având în vedere că această formă de cancer este foarte rară, dar şi foarte rea, extinzându-se cu rapiditate la celelalte organe interne. Dar, nu ştiu, aşa a fost să fie.

  După doi ani de la moartea mamei, a venit asupra familiei noastre un alt necaz: tata a fost diagnosticat cu cancer la rinichiul drept. Ştiu că în momentul în care aflasem, eram cu tata în cabinet, doctorul părându-mi-se foarte dur, dându-ţi aşa, verde-n faţă, cum se spune, o astfel de veste, în prezenţa celui în cauză. Abia aşteptam să ajung acasă pentru a plânge. Oricum, de faţă cu tata, m-am abţinut, dând explicaţiile necesare fratelui meu care ne dusese la medic şi care ne aştepta afară. L-am lăsat pe tata acasă la el (locuim foarte aproape, pe aceeaşi stradă, la câteva case distanţă), spunându-i că voi veni mai târziu să-i fac bagajul pentru spital (a doua zi urma să fie internat) şi, ajunsă la mine acasă, mi-am dat drumul lacrimilor. Mi se părea că trăiesc un deja-vu, că se repetă ceea ce se întâmplase cu doi ani înainte. Aşa m-a găsit tata care, nici el nu avusese răbdare să stea singur acasă până să merg la el. Oricum, era de un pesimism sinistru, fiind sigur că nici el nu va trăi mai mult de şase luni după ce va fi operat, la fel ca mama. Şi chiar asta era deviza lui: „nevasta mi-a murit, aşa că nu mă mai interesează dacă trăiesc sau nu”.

  Pentru că ştiu ce sentimente de vină avusesem după moartea mamei, m-am gândit că asta nu se va mai întâmpla de această dată, încercând să fac tot ce se poate în privinţa tatei. Aşa că, începând din ziua când era programat pentru operaţie, am început să spun Acatistul Sfântului Nectarie (pe care-l cumpărasem de la Cluj, de când fusesem cu mama), promiţându-i Sfântului Nectarie că dacă tata se vindecă, am să fac publică minunea şi, în cazul în care Dumnezeu ne va învrednici cu un copil, indiferent dacă va fi băiat sau fată, îi voi da numele lui. Tot în acea zi, l-am uns pe tata în zona rinichiului care urma să-i fie extirpat, cu untdelemn de la Mănăstirea Eghina (primisem de la o colegă de facultate care, la rândul ei, primise şi ea de la cineva). Tata nu a fost operat în acea zi, ci a fost reprogramat, dar, oricum, operaţia a decurs bine, doctorul fiind mulţumit de evoluţia lucrurilor. Totuşi, la fel ca în cazul mamei, după efectuarea examenului histopatologic, pentru că au rămas nişte celule canceroase de la rinichiul scos (fiind necesar să-i extirpe şi o parte din vezică), tata fost trimis la secţia Oncologie a spitalului, la doctorul la care fusese şi mama.

 Trebuia să înceapă cât de repede tratamentul cu nişte injecţii, Roferon (dacă am reţinut corect denumirea lor). Tata trebuia să ia aceste injecţii de trei ori pe săptămână timp de un an de zile şi după fiecare lună să facă analize pentru a vedea cum decurge boala. A semnat şi hârtia necesară în astfel de cazuri, cum că este de acord să facă tratamentul prescris. Totul era OK. Cu singura mică-mare problemă, aceea că tata nu avea voie să bea în timpul tratamentului (ni s-a spus că injecţiile amestecate cu alcoolul dau o depresie de-ţi vine să te arunci de pe casă). Nu se poate să trec peste acest amănunt important, pentru a vedea totuşi cum a lucrat Sfântul Nectarie, chiar şi într-o astfel de situaţie.

  O lună de zile a reuşit tata să se abţină de la acest viciu. Făcând analizele şi fiind ceva în neregulă, a fost nevoit să întrerupă injecţiile timp de o săptămână şi să ţină regim (mâncare fără sare). Doar că a început iar să bea. Pentru că nu s-a mai putut opri (şi, după cum am specificat mai sus, nu-l mai interesa dacă se vindecă sau nu) doctorul a zis că asta este, trebuie să-l luăm pe om aşa cum e; va întrerupe tratamentul, însă nu-l vom lăsa în voia sorţii, ci va veni la spital la analize din trei în trei luni pentru a vedea cum decurg lucrurile.

  Toţi din familie ne-am gândit că nu mai are mult de trăit, mai ales că şi doctorul ne-a avertizat că nu o va mai duce mult. Cumnata mea (care este asistentă) a zis că atât cât o mai trăi, o lună, trei sau şase, să încercăm să avem mai mare grijă de el. Eu continuam să citesc Acatistul Sfântului, gândindu-mă că ce va vrea Dumnezeu aia va fi, n-ai cum să te opui, orice-ai face. Dar, totuşi, eu trebuia să continui ce-am început, atâta timp cât tata trăia.

  Cel mai greu au trecut primele şase luni în care tata se gândea că va muri la fel ca mama. După aceea a fost mai uşor. Anul acesta s-au împlinit doi ani de la operaţie. Am ajuns să mergem la analize din şase în şase luni şi de anul viitor vom merge o dată pe an. Oricum, toată lumea se miră de cât de bine au evoluat lucrurile de la diagnosticarea bolii şi se miră cum de tata încă e aici, printre noi. Dar eu ştiu care e cauza: Sfântul Nectarie care l-a ajutat nu doar la vindecare de cancer, ci şi în alte probleme pe care le-a avut datorită alcoolului. Şi a avut destul de multe, trebuie să recunosc, unele chiar foarte grave.

  Sfântul Nectarie chiar este vindecător de cancer. Am ca mărturie boala pe care a avut-o tatăl meu. Eu încă mai citesc Acatistul Sfântului, pentru că am aşa, un fel de teamă că, dacă aş înceta, s-ar întâmpla ceva rău. Cred că asta este de când a murit mama şi m-am simţit vinovată că nu m-am implicat mai mult.

  Pentru că Sfântul Nectarie l-a ajutat pe tata, era cazul să încep şi eu să îndeplinesc ce-am promis. O parte din promisiune o pot face acum, prin împărtăşirea minunii pe care a făcut-o Sfântul Nectarie cu tatăl meu. Pentru că doar cine a avut o astfel de experienţă în familie poate înţelege minunea vindecării de o astfel de boală.                       

                                                                                                   (Loredana)