Asemănări între părinți și odraslele lor

  Este foarte ciudat cum animăluțul de companie începe să semene cu cei din familia care l-a adoptat la apucături și, mai ales, la temperament, ba parcă, chiar și la fizionomie… Nu vi s-a întâmplat vreodată să vedeți un patruped care seamănă cu unul dintre membrii familiei (mama sau tatăl)? Ba vă spun foarte sincer că mie mi s-a întâmplat și asta nu o dată… Sau, dacă nu seamănă fizic, ți se pare că este chiar patrupedul care se potrivește cel mai bine acolo, în familia respectivă. Am ajuns la concluzia că, într-adevăr, există o „chimie”, „o lipeală”, o „dragoste la prima vedere” între familia adoptatoare și patrupedele lor.

  Astfel, matracucile noastre nu fac nici ele excepție, seamănă cu noi, dar nu fizic, ci… cum am spus la început, la apucături și temperament, și asta, mai ales cu mine.

  Uite, de exemplu, Capucino: dacă are vreo doleanță, musai îndeplinită atunci, în momentul ăla. Peste 5 minute… ciao, pa! mersi mult, nu-mi mai trebuie… Adică, parcă m-aș descrie pe mine… Exact așa sunt și eu și, doar când o văd pe Capucino reacționând astfel, îmi dau seama cât de enervantă pot fi în astfel de momente… Poate să zgârie energic la ușă ca să intre, dacă nu te duci atunci, în momentul ăla, poți să nu te mai duci deloc, deoarece, când, în sfârșit, după ce ieși de la baie sau cobori de sus, ajungi la ușă să-i deschizi, Capucino, calmă, stă liniștită pe trepte, se uită pe stradă sau chiar se preface că doarme, nici vorbă să mai vrea să intre (și asta, în două-trei minute, nu mai mult).

  Flutur, la fel, este încăpățânat din cale-afară, exact ca mine (încă, parcă eu mi-am mai revenit, în comparație cu el). Dacă nu-i convine ceva sau consideră că a fost nedreptățit, se bosumflă, și, nu doar că nu te mai bagă în seamă, de parcă nici n-ai exista, dar nici nu se mai uită la tine, poți să îl strigi până răgușești, întoarce intenționat capul în altă parte. Când l-am adus prima dată acasă, pe drum, Luci a oprit mașina și a pus apă în căușul palmei să-i dea să bea. Flutur n-a vrut, ba, mai mult, a întors capul să nici nu-l vadă pe cel care considera el că l-a bruscat când l-a luat din lemnăria unde se afla. Asta a fost doar o formă de încăpățânare, de-a lungul timpului am aflat că are mai multe… Dacă vrem să-i dăm pastilele de deparazitare nu le mai acceptă, putem să le băgăm în pate, într-o bucată de cârnat, să le dizolvăm în mâncare… nimic. Trebuie date pe stomacul gol cu o oră înainte de a mânca, dar… nu ne lasă. Cu Capucino termin în mai puțin de un minut, i le bag pe gât și gata, însă Flutur… m-a capsat când am insistat. Așa că stă mâncarea și două zile cu pastilele dizolvate în ea și, pentru că se încăpățânează, fac și eu la fel și nu primește altceva de mâncare până nu dispare ce are în bolul lui. În acele zile îi mai urmărim, să nu-l „ajute” și Capucino, că pastilele alea sunt pentru un patruped de peste 40 de kg. Și uite-așa capitulează bietul Flutur, rupt de foame, după o zi, două de încăpățânare. Cu botnița însă… am capitulat noi, n-avem nicio șansă, e foarte tare pe poziție în privința asta. Tocmai de aceea „a scăpat” anul trecut… nevaccinat.

  Între matracuci și soțul meu am găsit mai greu asemănări, am tot căutat și la unul, și la altul, dar tot ce am descoperit a fost mai deunăzi, într-o seară, când eram în dormitor și Luci, la un moment dat, mi-a spus: „Auzi? Flutur sforăie...” I-am mulțumit soțului meu că, de când am tot căutat o asemănare între el și Flutur. Cu Capucino e mai greu, încă mai caut...