Cafeaua

  Nu trecuseră decât câteva zile de la ultimul meu pocinog cu dereglarea telefonului, când am făcut altă boacănă (că așa-s eu, n-am cum să mă plictisesc)… Dar, mai bine vă povestesc, apoi puteți să vă dați și voi cu părerea.

  Eram în „febra creației” unei povești cu matracuca în rolul principal când, vrând să beau din cafeaua mea specială cu cicoare (o pusesem într-un cană tip termos de 300 de ml ca să nu se răcească), agăț cu degetele în cană și… cafeaua, mai mult de jumătate, o ia la vale direct pe laptopul la care lucram (și care, la drept, vorbind, nici nu-i al meu, ci al lui Luci).

  Cu o reacție mai mult decât rapidă pentru situația în care sunt (cred că din cauza panicii), am ridicat laptopul cu amândouă mâinile și l-am întors cu capul în jos să… curgă cafeaua din el, de pe el. Ai de capul meu! Pe jumătate de masă erau râuri-râuri și băltuțe de cafea (aromată, îmi imaginam eu, desigur, căci cu anosmia mea, clar că nu simțeam niciun miros; dar cafeaua, bună-bună, cu miere și cu lapte de migdale, trebuie să fi avut și o aromă pe măsură). După ce s-a scurs, m-am gândit eu, tot lichidul, am deschis copiatorul și am listat ultimele articole și povești la care mai lucram încă înainte de a fi și ele postate (da, știu, mai bine era să le fi salvat pe memory stick, dar la cât de „rapid” se mișcă bătrânul laptop, mai ales după baia la care a luat parte, riscam să pierd tot).

  Am scos de prin buzunare șervețelele batistuțe („vezi, Luci, la ce-s bune?” că el mereu mă ceartă că-mi umplu buzunarele cu așa ceva; bine, recunosc că le mai uit prin jeburi când pun hainele la spălat și apoi să vezi pe toate hainele scame și scămuțe de la șervețele, da’ acuma chiar era bine că le-am avut la îndemână), șterg dosul laptopului înainte de a-l așeza pe scaun, mai șterg ce pot de pe masă, dar am nevoie de „ajutoare”... Găsesc în baie exact ce îmi trebuie și „fuga-fuga” înapoi. Sterg toată masa, mai aduc șervețele suplimentare și totul se rezolvă cu bine înainte ca râurile de cafea s-o ia și spre covor.

  Pun laptopul pe masă, șterg și ecranul mânjit tot cu stropi de cafea care începuseră deja să se usuce, mai dau cu cârpa peste tastatură, după care duc laptopul pe canapea și pun în funcțiune uscătorul de păr. Insist pe la taste, căci știam deja că dacă ajunge lichid p-acolo... adio și n-am cuvinte (se întâmplase cu mulți ani în urmă ca la depozitul unde lucram la vremea respectivă, o colegă să trebuiască să plătească tastatura pe care vărsase… must); amintindu-mi de întâmplare, mai trec o dată cu uscătorul peste taste, îl întorc pe toate părțile, apoi decid că e momentul adevărului: verificarea eventualelor daune. Matracucile erau afară, deci n-au văzut nimic ca să mă pârască la Luci și nici eu n-ar trebui să spun nimic dacă totul e în regulă.

  Cu mâini tremurătoare, bag toate cablurile la locul lor și… dau drumul laptopului. Aștept înfrigurată să văd ce se întâmplă și… minune: „măgăoaia” pornește… Actualizez cam tot ce se poate actualiza, salvez pe memory stick documentul cu povești și articole și… văd că totul e în ordine. Uf, ce bine, uite că nu trebuie să-i mai spun și lui Luci de boacănă… de ce să-l mai… enervez, adică… să se enerveze pe mine când uite ce spirit de observație am avut, ce rapid am rezolvat-o! Liniștită, cu sufletul ușor, îmi continui povestea începută cu vreo jumătate de oră înainte. Scriu ce scriu și verific să văd cum sună: o ia la ros, înaine ca maracuca să apuce să-și ealeze… nervii. No ni, mă, ce de greșeli am făcut! mă mir eu, după care mă pun să corectez. Ei, aș, ți-ai găsit, parcă pot corecta, căci tasta cu litera „T” nu mai funcționează…

  Bucuria dispare la fel de repede precum mă apucase… Salvez și închid laptopul, cu gândul că nu mai am scăpare: tre’ să-i zic lui Luci. Ce ciudă mi-e pe mine, cum pot face așa boacăne, una după alta...

…………………………………………………………………………………………....

  Uf, am scăpat! N-a fost chiar așa de rău pe cât am crezut! Căci, tot gândindu-mă cum să-i spun, să nu fie șocul prea mare că i-am nenorocit laptopul, am luat o coală de hârtie și, pe principiul recunoașterii greșelii care e astfel, pe jumătate iertată, am început să scriu… ce-am „meșterit”… Apucasem să scriu cam până unde am „îmbăiat” laptopul în cafea… Și când a venit „zmeul” acasă, i-am zis așa cum fac de fiecare dată când am o nouă poveste: „Hai să-ți citesc ce-am scris până acum!” Cu o voce spășită, am turuit ce-am isprăvit de dimineață. „Și-acuma… merge?” mă întreabă după ce termin. „Nu mai merge litera T. Deocamdată…” Nu mă ceartă, nu-mi spune niciun cuvânt de reproș, ci… îmi dă altă tastatură. Spuneți și voi, nu am un soț de milioane?

…………………………………………………………………………………………....

  PS: alte două taste nu mai funcționează normal. Eu, încet-încet, mă obișnuiesc cu noua tastatură, puțin diferită de cea a laptopului, mai ales la diacritice. Nu că m-aș plânge, departe de mine gândul ăsta...