Plimbare printre amintiri…

  Fiecare fotografie are o poveste. Fiecare fotografie declanșează o amintire de demult, pe care de-abia ți-o amintești, pe care o credeai uitată. Chiar te face să te întrebi dacă s-a întâmplat cu adevărat sau doar ți-ai imaginat, ți-ai fi dorit să se întâmple... Dar fotografia stă ca mărturie, amintirea e acolo, era, însă, adormită și avea nevoie doar de un impuls declanșator ca să iasă la iveală. Fiecare fotografie este, ea însăși, o poveste...

  Ador să fac poze. Oriunde merg, în oraș, la plimbare, în concediu, la vreun eveniment, chiar și dacă sunt acasă și apare ceva interesant în grădină sau matracucile stau într-o poziție demnă de a rămâne memorabilă peste timp… iau telefonul și… țac-pac... o fotografie. Căci acum, cu toată tehnologia asta de care dispunem… este foarte simplu.

  De asemenea, ador să mă plimb printre amintiri… Și ce poate fi mai minunat la o astfel de „plimbare” decât să răsfoiești albumele cu fotografii, să-i vezi pe cei dragi ai tăi care nu mai sunt de mult timp alături de tine decât în suflet sau să te vezi alături de ei, în anumite ipostaze, la anumite evenimente: a, uite, fotografia asta e făcută înainte să mergem la ziua verișoarei mele care împlinea 18 ani, acasă la părinții mei. Luci (căci el făcuse poza) l-a surprins pe tata așezat pe pat, uitându-se la televizor, în timp ce mama, în prima cameră, întindea o bucată de sârmă de la o draperie, găsită cine știe unde și râdea fericită (și de ce să n-o fi făcut, când toți eram bine, sănătoși, și noi, și bunicii...); aici e camera care fusese cândva a fratelui meu și apoi a devenit a mea, ce de postere aveam pe pereți…; aici e la ziua lui Luci în primul an de căsătorie, încă stăteam la ai mei, ne-am făcut o poză în curte cu toții…; aici e o poză de la nunta părinților mei, ce frumoși erau și ce fericire li se citește pe chip!; a, uite-l pe tati cu un cățeluș în brațe, ce mult iubea câinii, dar iubirea era reciprocă, și câinii îl iubeau mult, iar tata, în glumă, chiar avea o vorbă: „câine pe câine nu se mușcă”…; aici suntem la noi acasă, cu bunica, cu mami care-l ține în brațe pe nepoțelul meu de doar câteva luni… Și „plimbarea” continuă: la nunta noastră sau a fratelui meu, în concediu, la mare, cu prieteni dragi, la o expoziție de câini unde mersesem cu mioriticii, dar nu ca să concurăm, ci pentru a socializa (și ce pozați și admirați au fost Solo și Mira, mioriticii noștri dragi!), mami și tati cu noi, înainte să plece Luci în Portugalia, o poză cu mine de la panoul de onoare, de prin clasa a treia, în uniformă de pionier, poze de la grădiniță, de la serbări din acea perioadă... de la Ocna Șugatag din concediu, când tata prinsese un crap destul de mare, de-abia îl țin cu amândouă mâinile (și ce slabă eram, nu mă mir că eram poreclită Schelet Ambulant)... Și multe-multe amintiri pe care mă bucur că le pot rememora ori de câte ori simt nevoia…

  Am și poze vechi, de prin albumul bunicii, aproape șterse, poze în care cei imortalizați de-abia se mai descifrează, persoane cu veșminte ciudate pentru noi, cei de azi, persoane pe care încerc să le recunosc sau, dimpotrivă, pe care nu le cunosc … Mă fascinează, mă atrag ca un magnet: cine sunt, cum au trăit, prin ce încercări or fi trecut, le-a fost greu, au plâns, au zâmbit, s-au bucurat? Ce au simțit când au stat în fața aparatului, au avut emoții? Dar când au văzut poza, când au notat pe spate data, când au scris cui îi este dăruită, cu multă emoție, ca pozele din armată ale tatălui meu? Câte povești minunate sau mai puțin minunate, gata de a ieși la iveală din ungherele uitării unde au rămas atâția și atâția ani…

  Recunosc că de fotografiile în care sunt persoane necunoscute, care nu au avut nimic de-a face cu mine sau, mă gândeam eu, cu familia mea, am vrut să mă debarasez de ele, să le fac vânt… Dar… dacă au ajuns în album, dacă ai mei le-au fixat și pe ele alături de alte fotografii de familie, înseamnă că sunt suficient de importante ca să-și fi câștigat locul lor acolo și eu nu am niciun drept să le dau afară din „poveste”, din albumul cu amintiri… Înseamnă că, la un moment dat, s-au intersectat cu persoane din familia mea, bunici sau părinți, că au avut cu ei o anumită conexiune, că au parcurs împreună un capitol din povestea numită „viață”, motiv suficient cât să rămână ca martore peste timp, așternându-se și peste ele praful alb al uitării…

  De când cu tehnologia de azi, cu telefoane din ce în ce mai performante care fac fotografii dintre cele mai bune din punct de vedere calitativ, toate fotografiile stau la rând, cuminți, în telefon sau, cele mai multe, pe calculator/laptop. Dar recunosc că nu se compară cu pozele pe hârtie fotografică din albumele noastre sau ale familiei. Și chiar mă gândesc că o problemă electronică a aparatului care „găzduiește” aceste amintiri ar putea face ca totul să se piardă într-o clipă...

 Îmi plac fotografiile de orice fel, tipărite sau, dimpotrivă, aranjate în fișiere. Totuși, există o excepție: singurele poze care nu-mi plac, nici să le privesc, nici să rememorez evenimentele la care au fost făcute, sunt cele de la înmormântări. Noroc că noi nu avem astfel de poze (adică, așa credeam). Doar printre pozele bunicii sau printre cele alor mei am găsit și astfel de poze. Nu-mi place nici acum să mă uit la ele. Când a murit mama, fratele meu chiar m-a întrebat dacă doresc să facem poze la înmormântare. N-am vrut astfel de… amintiri. Oricum, durerea rămâne, cine ar vrea să vadă astfel de poze, să privească peste ani cum arăta în momentele de maximă suferință la plecarea unei persoane dragi pe calea pe care toți vom merge, într-un final... Sau să vadă sicriul cu persoana dragă, înainte ca țărâna să-și facă „datoria”… Nu, chiar nu sunt adepta unor astfel de… amintiri… Cu toate cu nu mi-am dorit, când am fost întrebată de către un prieten de familie, dacă vreau să facă poze când a murit bunica mea, acesta și-a făcut, oricum, „datoria”, trimițându-i soțului meu pozele. Mă credeți dacă vă spun cu nici acum, după 6 ani, nu le-am văzut? Și nici nu vreau... 

                                                               Părinții mei...                                                                                        

Tatăl bunicii, în Italia, în timpul războiului...

 

  Bunica Lenuța, la 16 ani...

 

În orașul Carei (bănuiesc că unul dintre personaje este fratele bunicului, dar nu mă întrebați care anume); mai multe n-am putut descifra de pe spatele fotografiei...
 

 La o expoziție de câini, cu mioriticii noștri, Solo și Mira (2005)...