Măștile

  Încă din familie, din felul în care am fost învățați sau, mai bine zis, educați, ieșim în lume cu masca potrivită oricărei situații. Adică nu, greșesc, prima dată ieșim în lume așa cum suntem, noi înșine, fără mască, purtând inocența copilăriei la vedere, neascunsă, așa, în văzul lumii. Râdem, zâmbim, spunem orice ne trece prin minte, fără urmă de ranchiună sau răutate. Însă, lumea în care ieșim prima dată este mai micuță, cu toate că pentru noi este întregul univers, locul unde ne simțim protejați de orice pericol, în siguranță sau, cel puțin, așa ar trebui să fie: familia noastră, mama, tata, frații, bunicii. Aici, în acest univers, primim primele lecții de educație, de comportament, de moralitate, aici învățăm ce e bine și ce nu e bine, aici aflăm că vorbele pot să mângâie, dar și să rănească (și încă cum!)... Aici primim „cei șapte ani de acasă”, bagajul cu care pornim în viață, în lume. Și învățăm pe parcurs, continuu, constant, tot ce avem nevoie să știm ca să putem răzbi.

  Ei bine, de când începem să ieșim în lumea mare, apar și primele măști cu care ne împobobim chipul. Căci, să ne înțelegem, lumea nu e așa cum credeam noi că e și, „cine s-a ars cu ciorbă, suflă și-n iaurt!”, zice un proverb. Adică, prima dată când simți că ai nevoie de o mască, începe cu ceva banal: te întâlnești cu cineva și, ca tot omul de bună credință, printre altele, întrebat fiind cum îți mai merge, îi spui și ce necazuri ai, cu ce te confrunți; prietenul, cunoștința sau ce-o fi fost, empatizează cu tine, te îmbărbătează, îți dă curaj, spune că e alături de tine, de durerea ta, ba chiar îți dă și niște sfaturi, iar tu parcă te simți mai bine, simți că nu ești singur… Ca a doua zi să fii bârfit în ultimul hal, într-o manieră care seamănă foarte puțin cu ce spuseseși cu o zi înainte cuiva... Atunci este momentul în care îți pui prima mască pe față sau, mai bine zis, ți-o pui ori de câte ori te întâlnești cu persoana respectivă, pe care o credeai altfel de cum ți s-a arătat (cu mască, desigur, chiar înainte de a avea și tu una; dar, nu-ți face sânge rău, n-aveai de unde să știi).

  Astfel, pe măsură ce trece timpul, parcă pe nesimțite, observi că pe fața ta apar din ce în ce mai multe măști. Căci, alte persoane în fața cărora te arăți așa cum ești, fără mască, încep și ele să te critice, după părerea lor expertă, nimic din ce faci sau ce spui nu e bine… Tu te simți din ce în ce mai stresat, încrederea în tine ți se zdruncină, suferi, până când… o altă mască îți acoperă chipul. Cel pe care-l știau ceilalți, unde a dispărut? Așa ești tu, de obicei, tăcut, nu-ți place să vorbești? Pari mereu supărat, trist? Nu, îmi spun mie însumi, vorbesc non-stop, sunt de fel, foarte volubil, foarte sociabil, dar… nu mai vreau să mă arăt așa cum sunt eu în realitate, dacă asta înseamnă să fiu certat tot timpul, criticat, nu mai descopăr nimic din cum sunt eu, cu adevărat, așa că țin totul pentru mine, nu vorbesc mai mult decât este necesar. Pe scurt… mă protejez…

  Involuntar, fără să vrem, fiecare ne punem pe față măștile potrivite în funcție de dispoziția cu care ne trezim, de persoanele cu care ne întâlnim, mă rog, masca potrivită pentru situația potrivită. Ești trist, supărat, n-ai chef de discuții, de stat la taclale, dar, aproape conștiincios, îți pui masca („emoticonul zâmbăreț”) și îi dai înainte cu una, cu alta… Uf, hai că de data asta ai scăpat, cel întâlnit de tine, habar n-are prin ce treci, dar nici nu-i bine să afle, că doar știi ultima dată, când i-ai destăinuit ceva, ce s-a întâmplat… De cele mai multe ori, când ne întâlnim cu semenii noștri, prieteni, cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, discutăm subiecte mai mult sau mai puțin personale, în funcție de partenerul de dialog: dacă știm cât îi place să bârfească, nu-i spunem decât ceea ce ne gândim noi că e necesar să afle și ceilalți despre noi, căci sunt oameni care, pur și simplu, „nu pot dormi” de grija noastră, adică musai să știe despre celălalt ce-a făcut, ce-a dres, da’ cu cine, da’ de ce, adică se hrănesc cu amănunte din viața noastră, ca apoi de-abia așteaptă să întâlnească un alt cunoscut din același anturaj să poată să-l anunțe: „Vai, tu, da’ știi ce-a pățit X sau Y? Stai, măi, să-ți povestesc, că și eu m-am îngrozit de ce-am auzit…” Și începe să-ți etaleze viața pe tapet, tocată mărunt, fir cu fir...

  Există, însă, și situații în care îți pui o mască nu ca să te protejezi pe tine ci, dimpotrivă, tu să-i protejezi pe ceilalți. Mă refer aici la acea „mască a jertfei din iubire” de mamă, de tată, de copil, mai ales când e vorba de o boală gravă și nu vrei să se îngrijoreze persoanele dragi. Asta este, cred, cea mai grea și dureroasă mască pe care o poate purta cineva. Nimeni nu merită așa ceva, căci cine, dacă nu familia și prietenii adevărați pot și vor sincer să fie alături de tine în asemenea momente, să te ridice, să te ajute să porți povara suferinței?

  Călătorind prin viața asta, îți dai seama că există puține persoane în fața cărora poți să fii tu însuți, fără măști, pe care le porți, de cele mai multe ori, ca să te protejezi,… Însă, fără să-ți dai seama, protejându-te din ce în ce mai mult de ceilalți… începi să te pierzi pe tine... Ca să fii bine cu ceilalți, începi să nu mai fii bine cu tine. Nu te mai recunoști… Cine sunt eu? Căci, cel care mă privește din oglindă, nu sunt eu, deși seamănă cu mine… Unde m-am pierdut? Unde să mă caut?