Nașterea tatei

  Cu peste o jumătate de secol în urmă, pe data de 24 martie, o tânără femeie în vârstă de 21 de ani, se chinuia în durerile facerii. Urma să dea naștere primului ei copil din cei doi cu care o va binecuvânta Cel de Sus. Dar nașterea nu-i deloc ușoară, era deja a doua zi de când se chinuia în zadar. Căci copilul nu părea prea dornic să vadă lumina zilei, îi era bine acolo unde era acum, protejat de toată răutatea și durerile acestei lumi. Moașa făcea tot posibilul să ajute să se întâmple miracolul nașterii, dar părea depășită de situație. Încerca s-o încurajeze pe viitoarea mamă, cu toate că era îngrijorată. Nu lăsa, însă, să se întrevadă că-i era frică, atât pentru mamă, cât și pentru prunc.

  Trimisese deja după bărbatul ei care, lângă ea, încerca să fie de ajutor, însă nu știa cum. Și el avea tot 21 de ani, erau de-o vârstă, doar cu trei zile mai mare decât femeia lui. Se luaseră cu un an înainte, pe când aveau 20 de ani, doi tineri care n-aveau prea multe, în afară de dragostea unuia pentru celălalt. Acum o ținea de mână și, din când în când, îi ștergea cu o cârpă umedă broboadele de sudoare de pe frunte, repetând întruna: „Ilenuța mea, Ilenuța mea…” Nici el nu se gândise că va fi atât de dificilă nașterea, femeile nășteau acasă, doar cu moașa, de când lumea… Ba unele nășteau la lucru pe câmp, la umbra vreunui copac, pe margine de șanț, fără nimeni alături, doar din grija Domnului și a Maicii Sale Preacurate.

  Nu mai e timp, moașa știe că, dacă nu face ceva acum, poate fi prea târziu, îi va pierde pe amândoi. Femeia se chinuia, deja, de prea multă vreme. Așa că recurge la o procedură destul de dură, spunându-i bărbatului să se lase cu toată greutatea pe burta femeii și să împingă cu putere spre coapse. Bărbatul se supune, femeia scoate un urlet ce pare supraomenesc, forțându-se și ea să împingă cât de tare poate. Neavând încotro, iese copilul, dar este vânăt tot, pare inert, fără viață, nu scoate niciun sunet. Nu, nu se poate! Nu se poate să se fi chinuit atâta în zadar, nu se poate ca dragostea tinerei familii să-și găsească împlinirea într-un prunc fără viață. Mai ales că era de parte bărbătească, motiv de mândrie pentru orice tată. Femeia, sfârșită de efort, cu toată epuizarea ei de aproape două zile, nici nu respiră, simte că-i stă inima în loc de frică. Bărbatul, de asemenea, nici nu clipește… Moașa ia repede pruncul de picioare și, ridicându-l, îl scutură, lovindu-l peste funduleț. Clipele trec cu o asemenea încetineală, de parcă timpul însuși se oprește în loc, mirat de ce se întâmplă. Și… minune, pruncul începe să plângă, schimbându-și culoarea, din vinețiu devenind roșu de la efortul de a-și striga dreptul la viață. Slavă Domnului! Femeia, după atâta durere și epuizare fizică, pe lângă spaima ce-o cuprinsese văzându-și primul născut fără suflare, izbucnește și ea în plâns, luându-se parcă la întrecere cu pruncul ei. Bărbatul răsuflă ușurat, scăpându-i și lui o lacrimă pe care încearcă zadarnic s-o ascundă. Moașa, înmânându-i-l mamei, vorbește prima: „Să vă trăiască primul născut, că greu s-o mai hotărât să iasă în lume! Da’ uite c-o avut zile…”

  Peste câțiva ani, cînd bunica, căci ea era tânăra care se chinuise atunci să-l nască pe tata, suferind o operație de apendicită, când a deschis-o doctorul, a găsit o bucată de carne neagră care-i traversa pe orizontală pântecul. Aceasta provenea de la „ajutorul” bunicului dat la naștere după indicațiile moașei, indicații fără de care, probabil că tata n-ar mai fi putut fi salvat. Mare i-a fost mirarea doctorului că femeia s-a vindecat așa și n-a murit, născând încă un copil, între timp… Dar, uite c-a avut și ea zile… vorba moașei...