Cântecelul matracucii

 Cu toate problemele pe care le-am avut în ultimii ani, cu pandemia și programul de lucru, destul de încărcat, al lui Luci, matracucile au cam trecut pe locul doi, în ce privește plimbările. Bine, Capucino n-are treabă, ea fiind micuță, curtea, atât cât e, îi este suficientă să se zbenguie după pofta inimii. Fuge încolo, fuge încoace, sapă gropi, intră în grădină unde acuma, iarna, Luci le-a dat acces, mai aranjează și p-acolo una-alta, fuge la poartă, accesează „feisbucul” unde mai postează, din când în când, și câte-un concert, mai lung sau mai scurt, în funcție de… spectatori și, când vine în casă, cade moartă de oboseală. Flutur, însă… cu el e altă poveste… Fiind un matracuc de talie mare, are nevoie de mișcare constant, căci s-a cam lenevit și el. Curtea nu e îndeajuns de largă pentru cât ar avea el nevoie. Însă… cine să-l plimbe? Căci, nu putem să-i dăm lesa și să-i spunem: „Ok, măi, matracuc, du-te de te plimbă, dar nu mai mult de… să zicem, 2 ore. Adică... la ora cutare, te întorci, că altfel... o încurci!” Bine, eu aș avea timp liber, dar… nu cred că aș ajunge nici măcar până la poartă cu Flutur în lesă. Adică, greșesc, aș ajunge, dar nu în picioare. Căci, e de-ajuns să treacă cu viteză pe lângă mine, ca să îngenunchez ca la biserică, așa cum s-a întâmplat acu’ vreo lună, când a ajuns-o pe matracucă din urmă, în ce privește scorul la colecția mea de căzături (acum sunt la egalitate, 2-2). Noroc că era Luci în spatele meu și m-a ridicat degrabă. Așa că… eu sunt scutită când e vorba de plimbat matracucul.

  Cu toată oboseala acumulată, Luci, după ce vine de la serviciu, ia lesa într-o mână, pe Flutur în cealaltă, face combinația magică și… o întind pe stradă de-a lungul și de-a latul ei, „când în sus și când în jos”, vorba lui Topîrceanu cu fabula lui. Ce face matracuca, între timp? Habar n-are de nimic, căci, vă dați seama, în fața ei nu putem nici măcar să pronunțăm cuvântul „plimbare”.

  Încă de la prima ieșire a lui Flutur, Luci a făcut în așa fel încât chiar nici eu să nu știu nimic. Asta, pentru că matracuca mă cunoaște extrem de bine și îmi simte fiecare schimbare de energie, oricât ar fi de mică. Și, după ce intră la bănuieli și suspectează că se „întâmplă” ceva fără știrea ei, mai fă ceva de-o liniștește, dacă poți...

  Așa că, noi două eram în living, în timp ce băieții erau afară, în curte, credeam eu (dar, de fapt, ei erau deja la plimbărit). Și, cum stăteam eu pe canapea cu matracuca cuibărită lângă mine, am început s-o alint, cântându-i un cântecel. Bine, nu am eu talent nici la creat de versuri, nici la concertat, ca și soprana de Capucino care dă sute de concerte pe an. Mai ales că am băgat o melodie, așa, mai lălăită. Dar, cu toată stângăcia mea, se pare că i-a plăcut:

A mea ești toată

De la cap la coadă,

De la fundiță

Până la codiță,

De la fălcuțe

Până la lăbuțe,

De la ochișori

Pân’ la dințișori,

De la urechiuțe

Până la gheruțe,

De la botic

Până la buric,

De la al tău ham

Până la „ham-ham”.

A mea ești toaaaaatăăăăă…

  Mamă, și i-a plăcut atât de mult, că a trebuit să i-l cânt iar și iar, de părea că nu se mai satură de el. Și, când s-au întors acasă plimbăreții, se putea să nu mă „laud” cu ce cântecel mișto are matracuca?

  Acuma, când Luci se pregătește să iasă cu Flutur la plimbare, e de ajuns să-mi spună: „E timpul pentru cântecelul matracucii!” ca noi să mergem în cameră și Capucino, habarnistă totală de ce se întâmplă fără știrea ei, să se lase alintată de mine și de „lălăială”. Cât om putea-o păcăli, însă, doar cu atâta, nu știu… Dar, stați liniștiți, că vă anunț eu!