Se spune că „ce e mai frumos, de-abia după patruzeci de ani urmează”… Chiar și eu includeam această „zicală înțeleaptă” în urarea de „La mulți ani!” către prietenele mele când ajungeau în rândul nostru, al celor care trecusem deja de acest prag. Sigur că există și excepții de la regulă, căci așa se întâmplă, de obicei, de când lumea. Iar eu, care musai să fiu altfel decât majoritatea oamenilor, sunt dovada cea mai clară că așa este: la 41 de ani, am trecut printr-un cancer...; n-a trecut anul și m-am trezit fără simțul olfactiv la purtător (habar n-aveam că nu-l mai am, darămite când l-am pierdut sau cum de s-a întâmplat una ca asta -cu doi ani înainte de pandemie-…); nu bine am ajuns să răresc controalele la oncologie, că la 44 am mai primit un „cadou”, o boală destul de rară (păi, nu așa sunt și eu, o „raritate”? doar nu era să mă încurc cu ceva banal…): poliradiculonevrită care, până s-au dumirit medicii despre ce este vorba, s-a cronicizat, rămânând cu nervii motori slăbiți și o dizabilitate de mișcare. Mult am mai suferit referitor la acest termen și la compasiunea oamenilor care, uneori, mă confundau cu o cerșetoare. Asta până când cineva mi-a spus că totul ține de atitudine. Și chiar a avut dreptate, căci, mai deunăzi, când un domn mi-a întins niște bani, am început să râd și să-i explic „bunului samaritean” că eu, de fapt, aștept să vină soțul cu mașina (pe lângă faptul că „sprijin” gardul, dar cred că asta l-a indus în eroare). Îi mulțumesc din suflet persoanei care mi-a arătat că atitudinea face totul, căci a fost pentru prima dată când m-a amuzat situația în sine. Ok, după instalarea bolii, au început căzăturile, strângând deja în „colecția” mea, vreo douăsprezece care s-au soldat, până acum, cu un RMN la cap și o entorsă. Apoi, am făcut ce-am făcut și m-a mușcat câinele; bine, mi-am asumat responsabilitatea încă de atunci și repet, pentru a mia oară, că eu am fost de vină. Dar a fost suficient ca să umblu pe la spital pentru antitetanos și să-l târâm și pe bietul Flutur la cabinetul veterinar pentru controale și toate celelalte (stați puțin, să ne înțelegem: am zis că el m-a mușcat pe mine și nu eu pe el? Cu toate astea, și el a avut nevoie de verificări și control medical...)
După ce am trecut peste toate acestea (nu chiar cu zâmbetul pe buze), cu patru zile înainte de Crăciun, am mai avut parte de o surpriză: vrând să-mi aduc și eu aportul la pregătirile pentru sărbători, mi-am tras peste picioare (fără această intenție, desigur), o cratiță cu apă clocotită de pe aragaz. Pentru câteva minute m-am prefăcut în „stană de piatră”, sprijinită de aragaz, incapabilă să mă mișc. Luci, care era în cameră și făcea foc, a venit repede (nu neapărat datorită strigătului meu de ajutor, dar cratița care m-a „atacat” a făcut un zgomot infernal), m-a dus pe pat, mi-a suflecat pantalonii și m-a descălțat, lăsându-mă în picioarele goale. N-am știut ce să fac, cu ce să mă doftoricesc, căci n-am mai avut de-a face cu o astfel de situație… Sincer, am vrut să cer sfat orășenilor de la țară, gândindu-mă că poate cineva s-o mai fi confruntat cu așa ceva. Dar era trecut de zece și jumătate seara, cum puteam să deranjez oamenii la o oră atât de târzie? Așa că m-am târât, cum am putut, până în dormitor unde m-am aruncat pe pat, suferind eroic durerea până dimineață, căci de dormit nu prea putea fi vorba. Zorii zilei mi-au adus pe piciorul drept, căci el era mai afectat, vreo zece bășicuțe, tranformându-se, în scurt timp, în niște răni dureroase…
Astfel au trecut sărbătorile de iarnă, cu dureri și cu tot felul de unguente și sprayuri aplicate peste rănile de pe picioare de către dragul de Luci și cu frica mea de a nu se infecta. Dar, totul e bine când se termină cu bine, căci am rămas doar cu câteva cicatrici care-mi amintesc să nu mă apropii de aragaz când sunt oale sau cratițe pe foc, căci se pare că am un magnetism aparte și pentru așa ceva.
Probabil că e adevărată zicala asta că „ce e mai frumos, de-abia după patruzeci de ani urmează”, dar, după cum am văzut, nu e valabilă pentru toată lumea. Și, îndrăznesc să mă gândesc că, dacă după patruzeci am „experimentat” o grămadă de chestii nu foarte grozave, cum o fi după cincizeci? Dar, mai am nițel de așteptat… Între timp, nu pot decât să mă bucur de familie, de prieteni dragi, de matracuci, de soare, de flori, de fluturi...
