Medici și… medici...

  Un prieten foarte bun de familie ne-a povestit „aventura” pe care a trăit-o, începând din luna martie, referitor la niște analize... Mie mi se pare de domeniul SF-ului, adică nu-mi vine să cred că există astfel de persoane care lucrează în sistemul medical, deși, trăind în România, n-ar trebui să mă mai mire nimic. Dar… să vă povestesc…

  În urma unor analize efectuate, i s-a recomandat prietenului nostru să-și facă o colonoscopie. Și… na! dacă asta zice medicul că ai nevoie, ce să faci altceva decât să-i urmezi sfatul, că știi că asta ar fi spre binele și sănătatea ta. Făcându-i-se, deci, procedura, i se ia și biopsie și i se spune că examenul histopatologic durează cam trei săptămâni până e gata, dar să nu-și facă probleme, pentru că va fi sunat, fie de doctor, fie de asistentă. Și... așteaptă prietenul nostru liniștit, până trece mai bine de o lună, fără niciun astfel de telefon. Chiar l-am liniștit, spunându-i că dacă ar fi fost ceva grav, sigur l-ar fi sunat, căci așa știam că se procedează. Totuși, pentru liniștea lui, merge el să se intereseze de rezultat. Nu poate să intre la doctor, căci n-are programare și nici bilet de trimitere de la medicul de familie. No, eu una, nici nu m-aș fi gândit că, dacă mergi să scoți un rezultat, ai nevoie din nou să treci prin toate etapele. Dar, dacă astea-s regulile… se programează prietenul nostru din nou la cabinetul respectiv, se programează și la medicul de familie (că și acolo-i cu programare) ca să facă rost de biletul de trimitere cerut și… mai așteptă vreo două săptămâni până-i vine rândul. Adică, aproape în mijlocul lunii mai, mai precis în data de 13. Dacă mai punem la socoteală că era și o zi de marți, cred că prietenul nostru a nimerit taman în perioada celor trei ceasuri rele, căci numai așa mi-aș putea explica ce s-a întâmplat în continuare (și poate nici atunci).

  Prezentându-se pacientul (și prietenul nostru) cu toate „țâdulele” în regulă la ușa cabinetului cu pricina, este invitat înăuntru și i se înmânează actele medicale, cu precizarea să se prezinte cu ele la… oncologie (după ce sună în prealabil la o doamnă doctor, întrebând-o dacă e la cabinet pentru că… îi trimite un pacient). Atenție, fără să i se explice omului în cauză nimic referitor la analize, dacă sunt bune sau nu, ori ce probleme ar avea de-l trimite taman la… oncologie, căci, să recunoaștem, toată lumea știe deja ce înseamnă asta.

    Și… cu o frică imensă în suflet, cu inima cât un purice, fără să înțeleagă de ce a fost trimis fix… acolo, ajunge la cabinetul respectiv. Pentru că nu mai era nimeni care să stea la rând în fața cabinetului, cu mâna tremurătoare bate la ușă și dă să intre. Înăuntru, doamna doctor, asistenta și încă o duduie (după îmbrăcăminte, infirmieră sau altceva), povesteau la o cafea. Asistenta, văzându-l, îl repede să aștepte afară. După alte câteva minute (probabil trebuiau să-și termine poveștile) iese și-l întreabă pe cine caută. Omul îi spune că a fost trimis de domnul doctor „Cutare”. Da, dar pe cine caută? „Pe doamna doctor „Cutărică”! Vrea să-l invite înăuntru, dar brusc se răzgândește și-i cere cardul și actele medicale, punându-l să aștepte tot pe… coridor, lângă ușă. După alte câteva minute luuuungi, este chemat înăuntru, dându-i-se două bilete de trimitere, unul dintre ele fiind pentru o examinare CT. El nu înțelege prea bine unde trebuie să meargă și ce trebuie să facă, dar doamna doctor îl scoate afară din cabinet.

   Cu repere luate de la alte persoane binevoitoare din incinta instituției, mai empatice și cu suflet, am zice noi, ajunge la locul potrivit. Dar, pe când să i se facă programare, auzind de substanța de contrast, îi spune domnișoarei de acolo că el este alergic la iod și dacă substanța respectivă e pe bază de iod... „Păi… ce să fac… dacă doamna doctor așa a scris aici…” Și tot ce poate să facă este să scrie cu litere de tipar și cu trei semne de exclamare în josul paginii pe care-i face programarea că este alergic la iod. Prietenul nostru se întoarce iar la cabinet. După ce bate la ușă, își cere iertare că revine, dar e vina lui, căci a uitat să-i spună, pe când i-a înmânat biletul pentru CT, că el este alergic la iod. Doamna doctor e grăbită să plece, așa că-l repede: „Da’ de unde știi?” „Păi, doamna doctor, știu de mai bine de cincizeci de ani…” „Adu-mi dovada!” replică doamna doctor… Și... asta a fost tot...

   Fiind un fost pacient oncologic, știu foarte bine ce înseamnă chiar și numai suspiciunea că ai avea cancer. Cum te cuprinde deznădejdea și ai convingerea că „pân-aici ți-a fost!” și o frică imensă pune stăpânire pe tine… Și, orice-ar zice alții, cuvintele lor îți ocolesc, efectiv, urechile, nu te pot alina, nu te pot liniști, căci asta-i prima reacție când auzi despre o astfel de boală… Darămite tu, ca medic, să îi dai unui pacient niște analize de felul acesta, fără să-i spui nimic, fără să-l pregătești dinainte de eventualitatea unui astfel de rezultat… Fără să-i explici de ce-l trimiți „acolo” și nu în altă parte. Și, ajungând „acolo”, să fie tratat ca un „paria”, ca un ciumat... Și, iar, fără să i se explice de ce, pe baza rezultatelor  aduse, este trimis la alte analize… Și, mai ales, să nu fie întrebat dacă nu este alergic la vreo substanță, din moment ce i se recomandă efectuarea unei tomografii computerizate… Și asta, înainte de a-l liniști că, în cazul unei confirmări, această boală nu mai înseamnă moarte, că medicina a evoluat foarte mult în ultimii 20 de ani și că, în final, totul va fi bine… Căci eu așa am fost tratată, când am avut cancer, eu am avut parte de niște cadre medicale de excepție… Ce s-a întâmplat, între timp? Unde-a dispărut umanitatea din oameni, empatia, compasiunea? Sau trebuie să ne consolăm cu ideea că sunt medici și… medici și să sperăm că, atunci când avem nevoie, să-l nimerim pe acela care are și aceste calități?

 

Unde dai și… unde crapă...

  Îmi place să cânt… Bine, nu am o voce extraordinară, să nu vă imaginați că sunt o „Pavaroti” în versiune feminină… Dar, încă din copilărie, puneam la pick-upul familiei diverse discuri cu Olimpia Panciu, Dan Spătaru, Mădălina Manole, Compact, Holograf și ce mai găseam eu și frate-meu pe la magazinele de muzică din oraș. Asta ca să nu mai amintesc și de discurile pe care le cumpăraseră părinții, în special cu muzică populară (bine, pe alea nu prea le ascultam). Astfel că dădeam des petrecere (așa ziceam noi când puneam pick-upul în funcțiune), bâțâindu-ne prin casă și cântând de mama focului dimpreună cu solistul sau formația de pe discul de vinil. Dar, în acele vremuri (și nu numai), cred că toată lumea iubea muzica...

  Ghinionul este că nu am studiat serios, pe note, ceea ce ne plăcea atât de mult să cântăm și trebuie să recunosc că de la școală n-am rămas cu mare lucru, deși am fost în cor. La un moment dat, ne-am tot rugat de mama să ne cumpere o chitară, chiar pusesem ochii (eu și frate-meu) pe una pe care o tot admiram în vitrina unui magazin specializat pe când mergeam seara înaintea mamei, când era pe după-masă la serviciu. Atunci visam cu ochii deschiși, imaginându-ne cântând amândoi (superb, desigur) și acompaniindu-ne la chitară. Dar mama n-avea bani de dat pe obsesiile noastre, iar noi… ce puteam să facem altceva decât să ne resemnăm... Pe când era prin liceu, frate-meu și-a cumpărat o muzicuță și atâta a tot exersat până când a învățat câteva piese pe care le cânta chiar foarte bine. Dar nu l-am mai auzit de multă vreme, nici nu știu dacă o mai are...

  Ultima dată când am cântat așa, la modul serios, a fost pe când eram în clasa a douăsprezecea (pe atunci nu era inclusă în programa de liceu și muzica) și una dintre profesoare ne-a strâns pe cele care aveam voce și ne-a pregătit pentru un concert de colinde cu care i-am încântat pe ceilalți profesori în cancelarie. Și acum mai am colidele respective și le cânt cu mare bucurie în Postul Crăciunului.

  Deci, neavând, eu și muzica, prea multe în comun, dar având o dorință sinceră de a învăța și, pe deasupra, având și timp la dispoziție, timp pe care l-aș putea transforma în ceva plăcut și, totodată, important pentru mine, iată-mă ca altistă proaspăt intrată în corul mixt (pe patru voci) al bisericii, în prima duminică din februarie a acestui an. Puțin stingherită, dar cu niște emoții imense, necunoscând pe nimeni din cor decât din vedere, în prima bancă unde mă pusese profesorul și, totodată, dirijorul corului, cu o carte de muzică în care, recunosc, m-am cam pierdut (printre multele versiuni referitor la ceea ce se cânta la Liturghie), în primele două săptămâni doar am asistat. Apoi, am început, timid, să cânt și eu când se dădeau răspunsuri scurte, buchisind din partitura pe care mi-o împrumutase profesorul de la unul dintre coriști pentru a o xeroxa, cu promisiunea solemnă de a o returna în următoarea duminică, împreună cu o carte de pricesne (de prisos să mai spun că m-am ținut de cuvânt). Și dacă mai pun la socoteală slujba înregistrată la sugestia domnului profesor și făcând acasă repetiții cu partitura în față, ascultând înregistrările și încercând să cânt, urmărind vocea de alto, aveam tot ce era nevoie pentru a învăța. Așa a început o nouă aventură pentru mine într-o lume cu totul deosebită, o lume în care am pășit cu teamă, dar și cu multă bucurie…

  Nu era simplu deloc, mi-a spus-o și colega de bancă pe care am cunoscut-o în a treia săptămână (o doamnă drăguță octogenară, dar care nu-și arăta deloc vârsta), mi-a spus-o și domnul profesor și... am constatat și eu pe pielea mea. La fiecare repetiție personală făcută acasă, mai descopeream ceva la care înainte nu fusesem atentă… și o luam de la capăt… Dacă vocea de sopran duce linia melodică, vocea de alto este una „de umplutură”, dar care este deosebit de importantă și de acest lucru mi-am dat seama pe parcurs. Și împreună cu tenorii și bașii nu pot să vă descriu în cuvinte ce minunat sună un astfel de cor (mai ales unul format de peste douăzeci de ani în urmă, cum era cel în care tocmai intrasem).

  Astfel au trecut săptămânile una câte una, ajungând în Postul Paștilor când au început să se facă repetiții la sfârșitul Liturghiei pentru pricesnele speciale. Ei bine, eu nu aveam partiturile acestor cântece... Și, știind deja că sunt o fire extrem de timidă, nici nu putea fi vorba să le cer să mi le xeroxez. Când era colega de bancă la biserică și se repeta o astfel de priceasnă, o rugam să mă lase să-i fac o poză partiturii și repetiția o înregistram pentru acasă. Când colega mea nu era, căutam versurile pe internet, dar am observat curând că existau diferențe între ce găseam eu și ce aveau colegii mei. Atunci, în următoarea duminică, înregistram pe când se cânta întreaga priceasnă și așa aveam și eu versurile corecte.

  Într-o duminică am rămas tot așa, pentru repetiții, după terminarea slujbei. Bineînțeles, și pentru o priceasnă dintre cele speciale. Colega mea de bancă lipsea în acea zi… Repetiția începuse deja și eu nu aveam după ce să repet cu ceilalți. Așa că… îmi iau inima în dinți, cum se spune și mă întorc în spate, unde erau celelalte colege altiste. Dar colega la care mă adresasem cu rugămintea și telefonul pregătit pentru fotografiat partitura face așa, un gest cu mâinile, cum că nu ea, să-i spun altcuiva. Celelate fiind mai departe nițel și părând ocupate, renunț… Dar m-am abținut din răsputeri să nu plâng și mi-am spus că altă dată nu mai cer, ci încerc să mă descurc singură…

  Acasă, în timpul săptămânii, fără nicio tragere de inimă, mă pun să repet. Măcar după ceea ce aud, dacă n-aveam altceva... Dau drumul la înregistrare și… înlemnesc… Căci, pe când profesorul repeta cu sopranele, pe înregistrare aud vocea mea rugătoare și timidă: „Nu-mi faceți o poză, dacă vă rog frumos?” Încerc să procesez ceea ce tocmai auzisem și… simt că mă ia cu leșin… Păi, cum să nu mă refuze colega mea? Din ceea ce-i spusesem, reieșea că, în timp ce profesorul preda ceva, mie-mi arde de făcut poze… în plină oră, în biserică… Ca și cum aș fi o iubitoare de selfi-uri și de fotografii numa’ gata de postat pe rețelele de socializare… Și de câte ori nu-mi spusese Luci să fiu atentă la ce vorbesc, că, dacă nu explic corect, ceilalți n-au de unde ști ce vreau eu, de fapt...

 În următoarea duminică, întâlnindu-mă și cu colega care mă refuzase, nu m-am scuzat și nu m-am explicat că eu, de fapt, vrusesem o poză la partitură… Cine știe dacă m-ar fi crezut? Poate, cândva, dacă o să ajungem să ne cunoaștem mai bine, o să-i spun adevărul. Până atunci, însă, rămân fata căreia îi arde de făcut poze în momente total nepotrivite...  

 

Paznici de noapte...

  Amplasată mai la periferia orașului, ferită de forfoteala și zgomotul din centru, străduța noastră pare desprinsă dintr-un sat nițel modernizat, cu gospodării mai mari sau mai mici, în funcție de bucățica de pământ a fiecărui proprietar. Oamenii, gospodari fiind și prin puterea exemplului, și-au plantat pomi fructiferi, și-au încropit o grădiniță cu flori, câteva straturi cu legume, ba mai mult, unii au fost destul de curajoși să se ocupe și de albine sau să crească vreo câteva păsări pe lângă casă, fie pentru carne, fie pentru câteva ouă proaspete. Astfel, la noi pe stradă poți auzi, până seara târziu, cotcodăcit de găini, cucurigat de cocoși, măcăit de rațe… pe lângă care le mai ține isonul și vreun mieunat de pisică sau lătrat de câine.

  Tocmai pentru că suntem mai feriți de ochi indiscreți sau din cine știe ce altă pricină, pe strada noastră au avut loc, de-a lungul timpului, mai multe incidente neplăcute. Ghinion sau nu, cel mai bine te ferești de astfel de evenimente având un patruped care să dea de veste iubitorilor de astfel de „sporturi extreme” și adrenalină că intratul pe o proprietate pe care el este stăpânul nu e chiar cea mai bună idee. Și am avut dreptate, căci nimeni nu îndrăznea să intre în curtea noastră păzită, la acea vreme, de o pereche de mioritici. Doar că atunci când se făcea exces de zel și nu rămânea, în miez de noapte, nesalutată cu entuziasm, nici măcar o muscă aflată în trecere pe stradă, trebuia să-ți pui dopuri în urechi ca să poți să te odihnești ca lumea. La început, pe când insistau cu „concertatul”, ieșeam, totuși, să vedem ce e, că știam că nu latră așa, de nebuni. Dar, ce să zic, în timp ne-am obișnuit, și noi, și vecinii, și nu prea mai băgam de seamă astfel de „nimicuri”.

  Asta, până într-o seară în care, cu adevărat, ne-au exasperat cu „concertele” lor nocturne. Vocea de bas a dragului nostru Solo, parcă ar fi fost un CD uitat într-un aparat pe „repeat”, căci reda, iar și iar, aceeași „melodie”, acompaniat fiind de tovarășa lui de nebunii, Mira, căci tare bine mai „cântau” cei doi în duet. Dar... n-am ieșit să vedem care-i cauza unui astfel de concert. Și nici vecinii care, sunt sigură, nu s-au putut odihni nici ei prea bine în acea noapte. De-abia a doua zi am descoperit motivul pentru care patrupezii noștri, în loc să se odihnească, și-au ținut isonul unul altuia, într-un concert nocturn. Ieșind în curte a doua zi, dis-de-dimineață, vecinul nostru care locuia peste drum, la o casă distanță de noi, nu și-a putut crede ochilor ce i-a fost dat să vadă: în locul gardului, tăiat pe la partea inferioară, se căsca o gaură imensă. Dă fuga vecinul nostru la cotețul găinilor și-și pune mâinile în cap când face „inventarul”: lipseau 7 găini de carne, 6 găini de ouă și vreo 3-4 rațe. Curcile, printre care se afla și Cocuța noastră, au scăpat tefere, căci cotețul lor era în partea opusă a curții și hoții (pentru o astfel de treabă, trebuie să fi fost cel puțin două persoane) n-au îndrăznit să se aventureze până acolo, mai ales că patrupezii din vecini erau în plin concert.

  Din acel moment au avut loc câteva schimbări, și la noi acasă, dar și în curțile vecine: majoritatea ne-am montat către stradă becuri cu senzori de mișcare, acestea aprinzându-se de fiecare dată când trecea cineva prin fața curții. Iar când pe mioriticii noștri îi apuca concertatul în miez de noapte, ieșeam până la poartă să descoperim cauza, de multe ori, întâlnindu-ne cu vecinul de alături sau cu cel de vizavi care ieșea și el să vadă „că ce-i”. Fiindcă, vă dați seama că, de la această întâmplare, nu era vecin care să nu iasă până la poartă, măcar o dată pe noapte, când pe mioriticii noștri îi apucau „pandaliile”. Și, treptat, au apărut și pe la curțile vecine câte un „lătrăcios” iubitor de concerte și atunci să te ții… Numai muzică de calitate, cu voci impecabile, una mai bună ca alta… Dar, de atunci, n-am mai avut parte de astfel de evenimente pe strada noastră...