Cariera muzicală

  În ultima duminică din septembrie, pornisem la biserică cu gândul că e pentru ultima dată când voi cânta în cor… Cariera mea muzicală se apropia de final. A fost pe deplin decizia mea, decizie pe care n-am luat-o în pripă, de șapte luni mai având câteva tentative de acest fel. Mi-am tot repetat motivul principal pe care aveam să i-l spun și domnului profesor, căci nu puteam să plec, pur și simplu, fără să spun nimic, la cât de frumos am fost primită: „Am să renunț, pentru că trebuie să recunosc că nu am vocea potrivită pentru cor. Am văzut, chiar am încercat și nu merge, stric armonia corului… Așa că mai bine plec acum, până mai am un pic de demnitate...” Of, că sună cam pompos și nu vreau asta… Nu aveam de gând să mă lamentez, să lungesc prea mult agonia, pur și simplu nu pot să duc notele înalte. Am încercat, am făcut și ce mi-a spus una dintre colegele altiste când i-am cerut un sfat cum să fac să pot cânta și tonurile ridicate. Mi-a spus că trebuie să repet și să tot repet și asta am făcut. Acasă, înainte de a mă apuca de repetat, puneam muzică ușoară cu solistele mele preferate, Mădălina Manole și Laura Stoica și cântam de una singură prin casă. Seara, adormeam cu bucăți din Liturghie în minte care, curios, cântate în minte, sunau tare bine. Duminica dimineața, la șapte și jumătate coboram de la mansardă pe de-a-ndoaselea (că așa cobor eu scările de câțiva ani), ținându-mă bine cu amândouă mâinile de balustradele puse de Luci și cântând melodii de-ale lui Dan Spătaru, de tot de-un „Drumurile noastre…” și „Trecea fanfara militară…” se auzea de sus până jos. După care, mă închideam în cameră și puneam iar Mădălina Manole, ca să am vocea încălzită. Și tot degeaba… Și, după cele două eșecuri în stil mare în care m-am băgat peste colegele mele să le ajut și domnul profesor, cu mult tact, a trebuit să mă tempereze, că na! entuziasmul meu deborda pe dinafară… mi-a cam pierit curajul de a cânta… Așa că, pe bună dreptate m-am gândit să mă retrag iar printre mireni, să cânt în șoaptă și să mă minunez de cât de frumos cântă corul singur, fără mine. Nu eram supărată, când ceva nu merge, lași pe cine se pricepe și te dai un pas în spate. Nu toți suntem talentați la muzică…

  Cu toate acestea în minte, ajung la biserică unde mă „plantează” Luci, la fel ca în fiecare duminică. Eram deja câțiva coriști, ajunsese și domnul profesor, slujba încă nu începuse. Am decis să aștept până după Liturghie să-i dau domnului profesor vestea cea mare. Până atunci, puteam „savura”, pentru ultima dată, partiturile în cadrul unui colectiv care cânta minunat. Și, cum stăteam eu așa, singură în banca din primul rând, vine o colegă soprană care, după rezolvarea unei probleme care ținea de cor, mă întreabă cum mă cheamă, că doar eram deja de mai bine de jumătate de an în cor și eu nu mă prezentasem. „Loredana… dar e ultima dată când mai vin…” Nu-mi planificasem să spun și altcuiva în afară de domnul profesor, dar na! cuvintele au ieșit singure. „Nu se poate, cum așa? Ai fost ca o lumină între noi...” Ceea ce spune mă emoționează, dar încep să mă justific: „Trebuie să renunț, că nu am vocea potrivită pentru cor…” Ea vine cu soluția: „Cântă mai încet… că doară nu trebuie să se audă tare...” „Dar cum suntem atât de puține altiste acum, se aude și stric armonia corului…” continui eu cu argumentările. „Nu se poate, te rog, nu pleca!” Nu mai știu ce să spun, așa că îi iau mâinile într-ale mele: „De-acolo, dintre mireni, am să ascult ce frumos cântați!” Între timp, a ajuns și colega mea de bancă, trebuia să înceapă și Liturghia, așa că discuția s-a oprit în acest punct. În timpul slujbei cânt ce pot, pe ce am siguranță, în rest, cânt să aud doar eu sau, ce este încă foarte greu pentru mine, nu cânt deloc. Dar trebuie să recunosc că m-a impresionat ce spusese colega mea soprană despre mine, având în vedere că nu prea am interacționat în afară de salutul politicos și alte câteva cuvinte. Eram sigură că nu-mi va simți nimeni lipsa (poate doar colega mea octogenară de care m-am atașat, căci e o drăguță).

  În sfârșit, Liturghia se încheie, îmi pun dosarul cu partiturile în punga de sub bancă, îmi iau bastonul și mă ridic în picioare. „Acum ar fi momentul!” îmi spun și pe când domnul profesor se apropie de bancă pentru a-și lua de pe scaun partiturile, încep: „Dom’ profesor, asta a fost ultima mea zi aici, în cor!” Este, într-adevăr, uimit: „Dar de ce?” „Trebuie să renunț, căci nu am vocea potrivită pentru cor!” „Vă rog, mai gândiți-vă!” Eu continui cu un alt argument, care mi se pare și el extrem de important: „Nu vreau să spună cineva despre mine că vin la cor doar pentru a avea un loc bun.” Cineva vrea să-l întrebe ceva, dar domnul profesor o roagă să aștepte puțin, apoi către mine: „Dar a zis cineva așa ceva?” „Nu, dar să nu zică…” „Mai gândiți-vă, vă rog!” Apoi se întoarce către cine avea treabă cu el. Dar deja se strânseseră câteva colege, printre care și cea căreia îi spusesem prima dată despre plecare și încerca să mă convingă să nu renunț. „Dar voi și lipsi, luna asta voi avea internare la recuperare două săptămâni!” „Și ce, și noi mai lipsim când avem probleme…” Colega mea de bancă, de-abia atunci a aflat: „Ai început deja să-ți dai drumul, cum să pleci?” O altă colegă, tot soprană: „Dacă nu vii, mergem jos după tine și te aducem înapoi.” Colega mea: „Nu pleci și gata! Eu spun că nu pleci și nu pleci!” Deja aveam lacrimi în ochi. Ele au fost de față la eșecurile mele, m-au auzit și când am cântat fals, și când n-am cântat, dar nu m-au judecat. Iar acum, când eu voiam să renunț, mă rugau să nu fac asta. Mai aveam de lămurit ceva. L-am întrebat pe domnul profesor: „Și dacă se va întâmpla să lipsesc?” „Nu-i nicio problemă!” mă liniștește. „Și dacă vin și nu cânt?” „Nici atunci nu-i nicio problemă! Faceți deja parte dintre noi, sunteți de-a noastră!”

  Și uite-așa, cariera mea muzicală, care credeam că deja a ajuns la final, va continua. Pentru că, cu toată stângăcia mea într-ale muzicii, fac parte din cor, sunt una de-a lor… Lacrimi de emoție se încăpățânează să-mi inunde ochii… Ceea ce credeam, de dimineață, că va fi sfârșitul unui capitol, s-a dovedit a fi, până la urmă, un nou început...  

 

 

Povestea orașului din cireș

  Ciresul nostru, în cei aproximativ 25 de ani de când locuiește la noi în curte, a văzut multe la viața lui. Dar nimic din ce a trăit nu i-a schimbat spiritul, rămânând același cireș bun, iubitor și empatic (bine, și nealtoit) cum îl știam dintotdeauna. Căci, din primăvară până-n toamnă, ba chiar și iarna, el își întinde brațele, oferind adăpost tuturor zburătoarelor, fie ele vrăbiuțe, turturele, porumbei, mierle sau ce-or mai fi fost. Și... nu numai atât. Când a poposit în curtea noastră o străină patrupedă „miauneză”, cine credeți că i-a oferit scăpare de lătrăcioasele matracuci care voiau să sară peste bunele maniere de a face mai întâi cunoștință? Ați ghicit, dragul nostru cireș. Ca să nu mai amintesc de albinele pe care, uneori, le apucă dorul de ducă și, în călătoria lor, mai fac câte-o escală pe la noi prin curte, pentru a afla dacă au cale liberă sau dacă nu sunt ceva vântoase puternice care să le întoarcă din drum. Așa a ajuns vecinul să creadă că cireșul nostru e uns cu miere de trag cu atâta dragoste albinele la el. Păi, dacă e plin de bunătate…

  Cireșul nostru îi iubește pe toți deopotrivă și le găsește scuze tuturor… Nici când s-a ridicat sub crengile lui, la umbră, cotețul viitoarelor găini, împrejmuit de un țarc, nu părea să-l deranjeze, ba parcă aștepta cu nerăbdare locatarele anunțate deja. Dar, până una-alta, a primit alt gen de… locatari.

  Pentru că grădina noastră nu e mare și, totuși, am vrut să avem ludău (dovleac plăcintar) în toamnă, am plantat semințe în țarc. Acolo pusesem și castraveți în jardiniere, pe o băncuță, așa cum facem deja de câțiva ani, căci pare să le placă la umbra cireșului. Iar când sunt mai mărișori, se agață de gardul ce împrejmuiește țarcul. Ei bine, jos, în gropile făcute dinainte, am plantat semințe dintr-un dovleac de anul trecut de la socrii mei de la țară, semințe pe care le-am ținut înainte în apă câteva zile, căci anul trecut nu ieșise nici măcar unul. Le-am udat de câteva ori și mare ne-a fost bucuria când am văzut că semințele s-au hotărât să iasă în lume. Și nu una-două, cum crezusem eu, ci din toate cele opt cuiburi, așa, câte cinci-șase deodată. Și pentru că în familia mea nu mai dorise nimeni (drept îi că n-am pus anunț la „mica publicitate” ca să știe toată lumea) ne-am confruntat cu o întreagă comunitate de dovleci care au luat-o repejor spre grădină. „A, nu, nu pe-acolo!” le-am spus eu, căci n-am uitat că, acum câțiva ani, și-au construit orașul mai peste tot și adio gulii, morcovi și ce mai pusesem în acel moment. Așa că i-am redirecționat înapoi în țarc. Dovlecii, puțin nedumeriți, s-au cocoțat pe gard și, ajunși acolo, au stat nițel la sfat, încercând să se hotărască pe unde s-o ia. „Haideți aici, că este loc destul!” i-a invitat cireșul și n-a fost nevoie să zică de două ori. Așa au ajuns dovlecii mei să-și facă o întreagă comunitate în cireș, comunitate care, ulterior, a primit statutul de „oraș”. Dar, să vă fac cunoștință, să vedeți cu cine avem de-a face.

  Cel mai curajos dintre ei, tânărul Ludaie, a luat-o cu mare avânt spre culmile cireșului, plasându-și locuința către vârf, unde aerul este mai rarefiat și cerul mai albastru. Vede și el, asemenea cireșului, până hăt departe, singur în bătaia vântului, bucurându-se de priveliște, de florile minunate din alte grădini, de guralivele vrăbiuțe de la care află ultimele știri, de albinele care-l mai vizitează când și când... Seara, admiră luna și stelele una câte una, urmărind „Carul Mare”, „Carul Mic” „Cassiopeia” și alte constelații cunoscute. Mândru de poziția lui, parcă s-ar lua la întrecere cu suratele înaripate. Bine, ele nu-l prea bagă în seamă, știind că mai sus de atât nu poate ajunge, spre deosebire de ele.

  Mai jos cu aproximativ un metru, pe diagonală, se află vecina lui, madam Bostănache care trăiește singură, alături de fetița ei, mică-mică, încă în scutece, căreia îi este foarte devotată. De fapt, acum învață, cu fiecare zi care trece, să fie mamă, una dintre „slujbele” cele mai grele, dar și frumoase, care se învață pe tot parcursul vieții...

  Junele Dovlecescu și-a plasat locuința la vreo jumătate de metru deasupra țarcului. Cică, se simte foarte bine acolo, la adăpost de arșiță, înconjurat de păsărele care-i povestesc ce mai e nou prin cartier. Dar, oricum, când vrea să fie singur cu gândurile lui, se preface că doarme sau citește ceva interesant, căci tare-i mai place și lui lectura. Așa simte că poate călători peste tot prin lume și deja știe o grămadă de lucruri interesante, ba mai mult, îi place și să recite poezii.

  Mai jos, chiar deasupra țarcului, și-a găsit locuință familia Ludonovschi. Domnul Ludonovschi e cam supraponderal, dar madama dumnealui e o drăguță, iar băiatul lor e foarte educat. Se vede că mama lui se ocupă de el, căci copilul nu uită niciodată să salute, e politicos cu toată lumea și toți vecinii îl iubesc.

  Între familia Ludonovschi și junele Dovlecescu s-a mutat de curând domnișoara Curcubita. Încă nu știu prea multe, că numa’ ne-am trezit cu ea acolo. E foarte rezervată, parcă ar încerca să fie invizibilă… Sau e o persoană importantă sub acoperire, incognito cum ar veni. Dar ne lămurim noi până la urmă. Oricum, e foarte frumoasă, cultă, educată și nici nu-s sigură dacă junelui nu i s-au aprins călcâiele după ea. Căci am observat că încearcă mereu să-i iasă în cale și, când o întâlnește, pare mai fericit decât de obicei. Iar de curând, pe când tocmai îi recita, plin de entuziasm, niște versuri romantice, un singur pas gresit l-a adus, la propriu, cu picioarele pe pământ, ajungând la parter, la poalele cireșului. De atunci, privind în sus către domnișoara Curcubita, junele Dovlecescu oftează așa, ca pentru sine: „Eh, ce să-i faci, dragostea…” (eu aș spune, mai degrabă, că e vorba de gravitație, dar… na! las după el)...

  La vreo treizeci de centimetri de pământ, printre flori, sprijinit de gardul ce împrejmuiește țarcul, s-a cazat domnul Ludăcilă. Rămas văduv, e mai morocănos din fire, nu prea îi plac ieșirile și nici nu primește vizitatori. Deoarece are frică de înălțime, casa lui era singura variantă convenabilă în acel moment și... acolo a rămas.

  Pentru că vrea să fie la curent cu tot ce se întâmplă în grădină și în afara ei, doamna care le știe pe toate, care are tot timpul dreptate sau, mă rog, așa pretinde dumneaei, normal că nu putea lipsi din oraș și un astfel de personaj, „radio-șanțul” care știe totul despre toți, madam Pepenovici. Ea și-a găsit locuință la periferia orașului, trecând ilicit gardul în grădină, unde s-a stabilit strategic, într-un unghi de unde spionează până hăt departe, în fundul grădinii, dar și ce se mai întâmplă în oraș. Nimeni n-a îndrăznit să-i atragă atenția (nici chiar eu), căci nu prea-ți vine să te bagi în „gura lumii” de bunăvoie, scornindu-se cine știe ce povești pe seama ta. Așa că fiecare își vede de treaba lui, noi de-a noastră și ea de-a ei. Oricum, o mai bună „cameră de supraveghere” n-ai găsi în tot orașul, motiv pentru care lumea o cunoaște mai bine sub numele de „Spioana”, decât numele ei adevărat.

  De curând, mergând în țarc, am mai descoperit doi „bebeluși”… Cred că nu va trece mult până se va deschide o grădiniță pentru „bebei-dovlecei”, iar madam Pepenovici care o mai supraveghează uneori, în grădină, pe fetița doamnei Bostănache, va primi și slujba de babysitter cu normă întreagă (dacă iubește atât de mult copiii)...

  Cam aceștia sunt locuitorii orașului din cireș, deocamdată. Dar am văzut că și piersicul și-a deschis granițele, căci unii dovleci s-au hotărât s-o ia și într-acolo. Oricum, sunt curioasă cum va arăta orașul în toamnă, când va avea loc balul anual din octombrie…

 

Junele Dovlecescu înainte de a se muta la parter...

La veterinar…

  Primisem, încă pe când eram în minunata vacanță la mare, un mesaj de la veterinar, mesaj în care ni se amintea că în 30 august va fi scadent următorul vaccin pentru matracuc. La câteva zile după întoarcerea acasă, de comun acord cu Luci, pun mâna pe telefon și fac programarea, atât pentru Codruț, cât și pentru Capucino. Căci pe matracucă, deși fusesem anunțați de scadență tot printr-un mesaj telefonic, am tot amânat-o cu vaccinul ei ca să îl ajungă din urmă pe Codruț și să îi ducem împreună, să nu facem atâtea drumuri pe la „cel mai iubit loc de vizită” al matracucilor.

  În ziua cu pricina, pe când ne pregăteam deja de plecare, matracuca, fără să vadă vreo lesă ori vreun semn care să dea de înțeles că ar urma să ne însoțească, a început să nu ne scape din ochi, să scâncească, să facă ture… Habar n-am cum de și-a dat seama că-i luăm și pe ei cu noi. Codruț, mai puțin școlit, nu prea știa ce se întâmplă, dar a început să se agite și el, văzându-și tovarășa atât de exaltată. Și… s-au activat amândoi la maxim când au văzut că lesele părăsesc locul lor obișnuit. A fost nevoie să așteptăm nițel să se liniștească. Apoi am luat fiecare câte o lesă, eu cea de care era atașată Capucino și, ieșind din curte, ne-am îndreptat spre mașină. Capucino, în doi timpi și trei mișcări, a sărit înăuntru. M-am pus și eu în spate, lângă ea, căci, la ultima plimbare, deși era fixată husa pentru câini, tot trebuia să-l împing pe Codruț care voia cu tot dinadisul să ajungă în față, între noi. Amândouă deja în mașină, așteptam să urce odată și matracucul ca să putem porni. Dar… așteptam degeaba. Codruț, stând în fața ușii din spate, se uita la noi ca la felul cinci și… nici vorbă să vrea să urce! Ba, ne-a întors și dindărătul, ca să înțelegem mai bine intenția lui de a nu dori să intre în mașină. De parcă și-ar fi dat seama unde mergem și, astfel, ne-ar fi spus: „No, dacă vizita-i la veterinar, călătorie sprâncenată, că io rămân acasă!” Of, Codruț, dar hai odată, că întârziem! Un vecin care trece pe lângă noi, ne întreabă care-i hiba și se scuză față de Luci că, oricât și-ar dori, nu-l poate ajuta. „Nici nu-i indicat!” îl liniștește Luci, râzând. No, da’ totuși, ce să facem? Nu-l putem lăsa acasă, căci, în primul rând, vizita la cabinetul veterinar, este pentru el. Se întoarce Luci după recompense, apoi să-l vezi pe matracuc înăuntru dintr-un singur salt. „Of, măi Codruț, ce emoții ne mai dai și tu!” îi spun în timp ce-l servesc cu încă o recompensă, fiind tare mândră de el. Eram programați la 9 și jumătate și, până atunci, mai aveam doar vreo 7 minute.

  Ajunși la cabinetul veterinar, parchează Luci, după care i-l dau pe Codruț. Dar nu bine i-o întind și pe Capucino care apucă doar să iasă din mașină și... rămâne bărbatu-meu numa’ cu lesa în mână. Zgaiba de matracucă, văzându-se liberă, începe să se desfășoare, când în stânga, când în dreapta. Ba, mai face slalom și pe stradă, chiar în timp ce trece o mașină, ceea ce ne dă palpitații, de imediat o să avem noi nevoie de medic. N-avem ce face, căci știm că, de ne luăm după Capucino, ea va crede că ne jucăm și se va depărta și mai mult. Ne îndreptăm spre cabinet, urcăm scările și așteptăm să se liniștească „Speedy Gonzales”-ul nostru. Asistenta scoate capul pe ușă: „Dar puteți să intrați!” Iar noi, arătând spre stradă: „Stați puțin, c-am pierdut un pacient!” În fine, mă înțeleg cu Luci să intru eu cu Codruț, în timp ce el încearcă să prindă evadata care țopăia pe stradă de zici că era în curtea ei.

  Intru cu Codruț, mai mult trăgând de lesă, căci nici el nu părea prea dornic de o astfel de vizită și închid ușa, să nu evadeze și actualul pacient. Întind asistentei carnetele de sănătate. „Ce mai faci, Flutur?” îl întreabă doamna doctor pe matracucul ce rămăsese cu ochii la ușă. Cu o strângere de inimă, o corectez: „Nu-i Flutur, ci Codruț! Flutur nu mai e de mult…” Mi se spune că trebuie să urce pe cântar. Trag de lesă, proptindu-mă bine de baston. Mă gândesc: „No, matracuc, dacă voiai să te răzbuni pe mine și să mă vezi în patru labe, acuma-i momentul!” Dar, surprinzător, Codruț se urcă pe cântar și se pune în poziția șezut. Are 50,3 kilograme. Doamna doctor notează în timp ce eu, cu ochii în stradă, văd că evadata a fost capturată cu succes. „Vine și pacientul numărul doi!” anunț eu și, într-adevăr, ușa se deschide și apare don’șoara cu Luci. E cântărită și ea (are 12,6 kilograme) și, pentru că „cei din urmă vor fi cei dintâi”, i se acordă prioritate matracucii care e urcată pe masă. Nu-i place, caută să scape, dar Luci o ține bine. Urmează vaccinul, curățarea glandelor perianale și… gata! matracuca și-a încheiat procedurile medicale. Îi vine rândul lui Codruț. Urmează aceleași proceduri ca și Capucino, căci matracucul nostru e primul câine mare pe care l-am văzut târșâindu-se pe fund. „Nu prea se întâmplă la câinii de talie mare să aibă această problemă, dar o rezolvăm și pe asta...” zice doamna doctor și asistenta se pune pe treabă. Nici lui Codruț nu-i place, mârâie, pare că spune: Ce tot lucră ăștia la dindărătul meu?” și încearcă să se pună în șezut. Nu mai durează mult și e gata și pacientul numărul doi. Ni se dau pastilele de deparazitare la pachet pentru acasă și plătim... 566 de lei (un fleac, nu?) Amintesc și de castrarea lui Codruț de care a scăpat anul trecut ca prin minune. „Încă nu se poate, trebuie să slăbească vreo cinci kilograme! Așa cum îi acum (de gras, adică) ar trebui să fie după castrare. Și Capucino trebuie să slăbească, măcar două kilograme, ea, în mod normal, nu ar trebui să depășească zece kile. Musai să le cântăriți mâncarea!”

  Și, iac-așa am ajuns noi, după o vizită la veterinar pentru un simplu vaccin, să calculăm, să cântărim, să măsurăm cu paharul primit de la cabinet, cât și cum tre’ să bage matracucile pe sub nas. Vaaai, deja mă gândesc câte luni îi vor fi necesare mezinului matracuc, care-i atât de pofticios, să scape de cinci kilograme… De Capucino (care, fie vorba între noi, e la a treia încercare de… dietă), nici nu mai zic… Dar… suntem cu ochii-n patru...

 

Capucino fată, io zic că tre' să ne schimbăm veterinarul, altfel nu mai durează mult până vom deveni niște schelete umblătoare... 

Jurnal de vacanță (episodul 4)

  Vrând-nevrând, a sosit și ziua de vineri, singura pe care urma s-o mai petrecem, de dimineața până seara, la mare. Parcă și mâncarea de la masă am savurat-o altfel… Înainte de plajă am făcut, pentru ultima dată, o escală până la Neptun (sigur că am verificat și librăria care era... închisă, cum altfel?), unde ne-am pozat și pe podul lacului și pe sub pod (unde staționa o barcă)… Pentru că am vrut neapărat să-mi aduc o „prietenă” acasă de la mare, tot de acolo am achiziționat-o pe Neptunia, o maimuțică tare simpatică pe care am îndrăgit-o imediat (ei! asta a fost pentru copilul din mine, nu pentru Codruț, așa cum mi-a sugerat Cosmin; căci îmi cam imaginez ce-ar face Codruț cu biata Neptunia…) Am luat-o înapoi pe la plaja Bali unde ne-am pozat iar lângă un bananier și, desigur, lângă o mulțime de șezlonguri goale (asta, ca să nu le ducem dorul, deși nu prea s-a întâmplat)… Marea, fiind iar extrem de calmă, fără valuri nervoase, ne-am bucurat de apa caldă, încercând să ne întipărim în minte toate aceste clipe. Oricum, aveam de gând să facem o ultimă baie sâmbătă, înainte de a preda camera.

  În fiecare zi am adunat scoici, dar trebuie să recunosc că cele mai frumoase le am de la Cosmin. Am găsit câteva deosebite și în apă, dar a fost musai să le dăm drumul, căci erau vii. Una mare și frumoasă a fost aruncată departe, ca să n-o găsească vreun alt colecționar de scoici și să moară înainte de vreme, luând-o din mediul ei natural.

  După-masă, apa a început să se răcească, simțindu-se diferența de câteva grade față de prima parte a zilei. Nu ne-a mai venit să mergem până la geamandură unde apa ne-ar fi ajuns până la gât. Și răcindu-se, meduzele au început să vină din larg spre țărm, unde apa era mai caldă. A fost singura zi în care am văzut meduze și pe una, care a fost adusă de valuri și eșuase pe nisip, a împins-o Cosmin cu șlapii înapoi în mare, mai departe de țărm, căci știm deja că nu toți oamenii sunt… umani…

  Pe la ora șase, soarele s-a ascuns după niște nori… cețoși, nemaidorind să ne onoreze cu prezența. „Eu zic să-ți iei rămas-bun de la mare astăzi, că mâine… nu prea cred că mai facem noi baie!” îmi sugerează Cosmin. Mă conformez, căci știu că, de obicei, fratele meu are dreptate. Ne întoarcem la hotel pe la un magazin de unde ne luăm câte ceva de mâncare și apă pentru drumul spre casă de a doua zi.

  Seara mergem la cină. Este pentru prima oară când mâncăm înăuntru, căci afară deja cerul s-a întunecat înainte de vreme și a început să tune. De la masă, ne-am dus direct pe dig, căci de mergeam întâi în cameră, eu nu mai ieșeam. Am început să resimt oboseala acumulată în ultimele zile și tot ce-aș fi vrut în momentul ăla era să mă arunc într-un pat. Dar era ultima seară de briză și aerosoli marini și nu puteam refuza... Luăm cu noi și câte-un capucino să avem de drum. Pe dig e foarte puțină lume și toți o iau în sens invers, spre camerele de hotel. Se apropie furtuna… La un moment dat, rămânem singuri. Ne savurăm în tihnă licoarea din paharele de plastic, apoi mă pun să filmez. Fulgerele se văd când într-o parte, când în alta, de nici nu mai știu cum să stau, încotro să poziționez camera telefonului. Vai, nu-mi vine să cred că, apropiindu-se furtună și vreme grea, eu stau afară și fac… asta. Ne pregătim să plecăm. Cosmin mă informează: „M-a picurat pe cap… Acuma pe mână… încă un picur…” Eu chiar mă gândesc: „No, ni mă, că pe mine mă ocolește!” Nu bine-mi termin gândul și începe o ropotă serioasă. Cosmin își dă jos bluza de trening și o ține deasupra noastră. Degeaba, suntem deja uzi până la piele. Oricum, pe când ajungem la capătul digului, îi trag mâinile în jos, căci e mai important să ne ținem unul de altul să nu alunecăm pe pietrele ude, decât să nu ne plouă. Începe să sufle vântul. Maaaamă! ce frig pare că e acuma, uzi fiind! Reușim să ne adăpostim la standul cu mașinuțe până stă ploaia, apoi o luăm spre hotel, pe lângă lac. Ajungem în cameră cu hainele șiroind, haine pe care voiam să le purtăm a doua zi, în drum spre casă. Suntem plini de apă, noroc că pe jos e gresie și nu parchet. Ne schimbăm, ne spălăm și Cosmin întinde pantalonii, bluza de trening, jerseul meu pe umerașe și, din când în când, le stoarce într-un pahar de plastic.  Râdem de ultima aventură de care am avut parte.

  Sâmbătă dimineața, furtuna trecuse. Cosmin scoate hainele afară pe uscător, să se mai zvânte nițel. Începusem să facem bagajele de cu seara, așa că nu mai aveam prea multe de strâns. Mergem la micul-dejun pe care-l luăm tot înăuntru, căci vremea se răcise. Auzim discuția dintre doi vecini de masă: „Am fost pe plajă, dar apa este atât de rece, de zici că-i gheață... Nici nu mi-am băgat piciorul, ci am încercat-o cu mâna. E tare frig, nu mai vin la mare!” Noi doar ne uităm unul la altul și zâmbim. Ce norocoși am fost de vreme bună!

  După micul-dejun, facem o ultimă plimbare pe dig. Inspirăm adânc, facem ochii roată pentru a cuprinde cât mai mult din priveliștea care ni se înfățișează și încercăm că îndesăm în camera telefonului tot ceea ce vedem: marea, digul, pescărușii…

  Cu acest ultim bun-rămas în minte, ne întoarcem la hotel. Pe la douăsprezece fără douăzeci predăm camera, ne lăsăm bagajele în sala de conferințe și așteptăm să luăm prânzul. Avem parte, pentru ultima dată la mare, de înghețata de mango și mentă, o bunătate! Apoi, cu bagajele la noi (adică la Cosmin), așteptăm în stație un autobuz care să ne ducă în Mangalia, de unde urma să luăm trenul. După aproape o oră, ne înghesuim, alături de alți turiști, într-un fel de dubă cu locuri care avea un tarif unic de 5 lei pe persoană.

  Ajungem la gară cam pe la două și jumătate și pe la ora trei suntem deja în tren. Locurile la cușetă le aveam sus, la „cucurigu”. Nu sunt dispusă să verific dacă pot să ajung acolo, voi vedea la momentul potrivit. Dar ce minune, căci de la Eforie Nord ni se alătură în compartiment, pe lângă un cuplu din Jibou, un fost coleg de-al nostru de la firma unde lucrasem ultima dată, era cu soția. El s-a oferit să facem schimb, cedându-mi mie locul lui la cușetă care era jos. Am rămas profund emoționată de gest, căci nu sunt mulți care să facă asta...

  Cu ochii pe geam, îndepărtându-ne de mare din ce în ce mai mult și apropiindu-ne de casă clipă de clipă, dorul de Luci și de matracuci crește și el proporțional cu kilometrii parcurși. Acum abia așteptam să ajungem și să-i pot strânge în brațe pe fiecare. Vacanța era pe cale să se sfârșească… Fizic, căci știu că sufletul va retrăi fiecare moment, aproape cu aceeași intensitate, încă vreo câteva zile. Îi spun lui Cosmin: „Îți mulțumesc! Mi-a plăcut tare mult în vacanță!”

 

Pe podul lacului, în Neptun...

 

 

Maimuțica Neptunia... 

 

 

Pe plaja Bali, doar în trecere...

 

 

În apa caldă a mării...

 

 

Câteva dintre scoicile mele... 

 

 

O meduză... simpatică...

 

 

Ultima poză pe plajă...

 

 

În incinta restaurantului...

 

 

Înapoi în cameră, după plimbarea prin ploaie...

 

 

Rămas-bun, mare! 

 

Un ultim selfie în camera de hotel...

 

În compartiment, în drum spre casă...