Amintiri din Epoca de Aur

  Din perioada Epocii de Aur am prins și eu o părticică, nu prea mult, căci în ‘89 eram în clasa a VIII-a. Dar încă îmi amintesc de statul la rând de pe la 5 dimineața, când ne trezea mama uneori, mai ales în vacanță (de vară sau de iarnă) să „apucăm” mai mulți litri de lapte sau mai multe pachete de unt. Uleiul, zahărul, orezul, făina intrau în rația de alimente pe care o puteam lua o dată pe lună în funcție de numărul de persoane dintr-o familie, iar noi, fiind patru, era destul de ok. Adică, nu țin minte să nu fi avut de sărbători prăjituri făcute în casă sau mâncare ceva mai specială decât de obicei. Benzina se dădea și ea pe bon, fiind restricționată, iar părinții o strângeau pentru concediile din vară. Am prins și aici coadă de zeci de mașini la benzinărie pentru a ne cumpăra combustibilul care ni se cuvenea. Încă ceva altfel decât în zilele noastre era faptul că sâmbăta se mergea la școală și la serviciu, atâta că era zi scurtă. Și cum mai fugeam noi acasă după ore să prindem cele câteva minute din „Gala desenului animat”, căci altfel mai aveam de așteptat o săptămână...

  Pe lângă toate acestea și multe alte lipsuri de care nu-mi dădeam seama, copil fiind, ceea ce-mi amintesc încă foarte bine este raționalizarea curentului electric care se lua câteva ore pe zi, în special iarna. Aveam de făcut teme pentru școală, de învățat și… când îți era lumea mai dragă, zbang! rămâneai pe întuneric. Deja știind că în fiecare zi eram lăsați în beznă (la propriu), aveam o lampă cu petrol în bucătărie (cam acolo ne strângeam în astfel de momente) pe care o aprindea mama (sau noi, când ea era la serviciu pe după-masă) ca să ne putem continua lecțiile rămase neterminate. Aveam și lumânări, dar tot lampa era mai bună în asemenea condiții. Întrerupătorul rămânea pe poziția „aprins” ca să ne putem da seama când „vine curentul”. Era deja ceva obișnuit, la ordinea zilei, așa că nu mai mergea la școală scuza: „Tovarășa profesoară, nu mi-am făcut tema sau n-am învățat pentru astăzi, că s-a luat curentul!” Căci asta ar fi însemnat ca toți copiii de vârstă școlară să nu mai învețe nimic de prin noiembrie până-n februarie… Și așa se scurgeau zilele, una după alta…

  În aceeași perioadă, în celălalt capăt al orașului, cu aceleași probleme se confrunta și soțul meu, pe atunci copilul Lucian, la fel ca sute de alți copii care au trăit în acele vremuri tulburi. Și iacătă că într-o după-masă târzie de noiembrie, pe când era prin clasa a VI-a (dacă bine-și mai aduce aminte), Luci, rămas singur acasă, cu părinții la serviciu și sora plecată la o prietenă, își făcea lecțiile în bucătărie, la lumina lămpii cu petrol.

  Masa, lipită de perete, era încărcată cu cărțile și caietele de care avea nevoie, având lampa înaintea lui. Pe măsură ce scria și ajungea la finele paginii, împingea caietul în față, pentru a putea scrie. Și, tot împingând caietul care înainta împreună cu cărțile pe care se afla așezat, dintr-o dată, fără veste, o lumină puternică inundă camera. „A venit curentul!” se bucură Luci. Dar, ridicând ochii, vede perdeaua de la geam în flăcări. Lampa, împinsă, în același timp, cu cărțile și caietele, ajunsese sub perdeaua care, fiind dintr-un material inflamabil, s-a aprins rapid, arzând ca o torță. Panicat, primul impuls este să sufle în lampa cu petrol care se stinge pe dată. Dar perdeaua continuă să ardă. Deja speriat de ce se întâmpla, pipăie pe lângă el în zona unde-și făcea veacul prosopul de bucătărie și, tot „lovind” cu el focul, reușește să-l stingă. Răsuflând ușurat de-acum, după spaima ce-l cuprinsese cu numai câteva minute în urmă, doar perdeaua pare că-l privește prin gaura imensă din mijloc, anunțând, parcă, „accidentul” prin care tocmai trecuse...

  Nu-și mai amintește nici el, nici ceilalți membri ai familiei ce s-a întâmplat în continuare. Nici dacă a fost muștruluit, nici dacă a fost „altoit”… Oricum, întrebându-l pe socrul meu ce-ar fi făcut acum dacă Luci ar fi fost copil încă și s-ar fi întâmpat așa ceva, mi-a spus că nici nu l-ar fi bătut, nici nu l-ar fi certat… Doar s-ar fi bucurat că nu s-a întâmplat ceva mai grav… 

Atât am mai găsit din lampa cu petrol de altădată...

 

Aventuri de prin păduri...

  Mă sună mami într-o zi să mă întrebe dacă nu vreau să mergem după ciuperci. Mai fusese cu tati anul acesta și prin alte părți (fără sorți de izbândă), dar acum voia să mergem la pădurea unde „evadam” cu ai mei în copilărie. Oo, și cum să fi refuzat, când ultima ieșire de acest fel data de prin septembrie 2016? Și, după ce am pus la cale ziua și ora la care să ne întâlnim, ne-am văzut fiecare de ale noastre.

  În ziua cu pricina, vin socrii dimineața după mine, nițel mai târziu decât ora programată, dar niciun bai, că doară nu ne punea nimeni să semnăm condica în pădure. O luăm cu mașina către Groși, căci la pădurea de-acolo mergeam pe când eram copil, cu părinții și fratele meu. Chiar ne gândeam că, fiind dimineață, sigur lumea era la serviciu și ciupercile ne vor aștepta, nerăbdătoare, să le găsim. Nu mică ne-a fost mirarea când, oprind mașina, vedem încă vreo trei, staționând cuminți la margine de pădure. No, că mai sunt, pe lângă noi, și alți iubitori de natură și de astfel de drumeții. După ce ne încălțăm corespunzător și ne înarmăm fiecare cu câte-o bâtă din portbagaj (păi, socrii mei nu se joacă, ci sunt pregătiți de-acasă cu tot ce trebuie), ba, mai întrebându-mă și dacă nu vreau un briceag pentru a curăța eventualele ciuperci pe care le-aș găsi (între noi fie vorba, n-am folosit niciodată), ne facem curaj să ne afundăm în întunericul pădurii. Mă înarmez cu încă un „baston” și simt că înaintez nițel mai repede. Mami parcă are purici legați de picioare, căci dispare imediat din raza noastră vizuală, luând-o la dreapta. Tati rămâne în urmă, mai aproape de mine, căci acum nu mai putea fi vorba să mă piardă, ca acum câțiva ani când aveam picioare bune. Eu stau pe loc, încercând să mă hotărăsc pe unde s-o iau… Privesc în jur și nu mai simt nimic familiar din anii de demult, totul îmi pare schimbat. Mă consolez cu gândul că nici noi nu mai suntem aceiași și înaintez spre stânga, apoi ocolesc o groapă prin dreapta, luând-o iar la stânga. Oo, că nu-i prea ușor să te plimbi prin pădure cu „picioare de gumă”… Mă opresc și scot telefonul pentru o fotografie, căci vreau o poză cu pădurea mea dragă. Îmi amintesc motivul drumeției, așa că revin cu picioarele pe pământ, căscând ochii după ciuperci. Pământul pare uscat, nu văd nici măcar vreun melc rătăcit. Doar ceva tentative de ciuperci, însă necomestibile și câteva uscate, deshidratate (nici nu-mi mai pot da seama dacă erau oițe sau altceva). Ne întâlnim cu încă un drumeț și tati-l întreabă, nițel amuzat, dacă și-a umplut găleata. „Doar cu aer…” ni se răspunde pe același ton, apoi o luăm, fiecare, pe altă cale. Tati nu prea mai are răbdare, iar eu am obosit. O sună pe mami care-i răspunde de undeva din stânga. Oare când o fi ajuns acolo atât de repede? Se întoarce la noi și ne îndrumă spre locul de unde venise, căci acolo ar fi pădure de brazi și, posibil, și ciuperci. După câteva minute bune, fără vreun rezultat, hotărâm, de comun acord, să mergem în altă parte. Eu deja mă mișc în reluare, așteptând cu nerăbdare să mă așez undeva. E încă devreme, doar zece și ceva, avem la dispoziție toată ziua… că doară undeva trebuie să fie și ciupercile alea postate pe facebook...

  Mai mergem în două locuri, fără vreun rezultat pozitiv. Ba, mai mult, în Preluca Nouă, mașina ajunge cu o roată în șanț. Pe mine mă mănâncă palmele pentru o poză, dar nu îndrăznesc să scot telefonul din buzunar. Simt că nu-i momentul să-l enervez pe tati… Reușim, într-un final, să lăsăm șanțul în urmă și să readucem mașina pe drum, unde-i era locul. „No, zice mami, hai să plecăm cât mai repede de-aici, că nu mai vreau să aud de Preluca…” Totuși, ne oprim la un izvor să luăm apă, dar și la pădure, unde mami găsește o gaură pe unde să intre, căci are de urcat un deal. Noi o așteptăm la mașină, timp în care tati schimbă preșurile așezate greșit pe când dusese mașina la spălat.

  Normal că ciupercile par a ne ocoli astăzi, așa că mami revine, fără nicio bucurie, la mașină: „Gata, mergem acasă!” E doar puțin trecut de orele amiezii. „No, că e nevoie de ploaie, apoi or fi și ciuperci…” zice mami. Dar parcă tot n-ar merge acasă, așa că revine cu o nouă propunere: „Ce ziceți dac-am merge la Baraj?” Fiind toată lumea mai mult decât de acord, o luăm într-acolo. Ne oprim într-un refugiu, la margine de pădure, unde este și loc de luat masa. Mâncăm la aer curat pâine cu slănină și roșii, ca desert câte două prune și bem restul de cafea din termosul lui mami. Apoi, normal, pădurea-i la doi pași… Se duc fără mine, căci bateriile mele sunt descărcate de mult. Dar n-am timp să mă plictisesc, căci mă împrietenesc cu un câine și-l urmăresc cum se joacă cu alți doi, ieșiți dintr-o curte de vizavi, pe sub gard. De fapt, toți sunt veniți de-acolo, căci îi văd cum se întorc acasă.

   După vreo jumătate de oră, se întorc și mami cu tati așa cum au plecat, fără nicio ciupercă la purtător. Oboseala începe să-și spună cuvântul, astfel că o luăm spre acasă, cu hotărârea fermă (a lui mami, normal) să revenim peste două săptămâni, în octombrie. Sigur că la acea vreme, „va ploua” cu ciuperci, atât de multe vor fi.

  Peste câteva zile, mă sună mami să mă anunțe că tati și-a pierdut verigheta. Nu se știe când și unde, posibil la escapada noastră prin pădure. Dar unde s-o cauți, căci fiind în mai multe locuri… „Oare nu cumva la Preluca, unde mașina a intrat în șanț? Și tati a coborât de a băgat bolovani sub roată?” întreb eu. „Ba, mă tem că acolo și-a pierdut-o…” zice mami, dusă pe gânduri. „Ar trebui să citească Acatistul Sfântului Mina!” sunt eu de părere, neștiind ce altceva să-i spun. Și continui: „Știți că așa i-am găsit verigheta lui Luci, când și-a pierdut-o… Și bunica, cercelul…” Sunt, totuși, sceptică, că l-ar mai putea ajuta Sfântul Mina pe tati, după atâtea zile, ba, mai mult, neștiind nici când, nici unde, verigheta s-a făcut nevăzută…

  După aproape două săptămâni, mă sună tati, fericit nevoie mare: „Am găsit verigheta!” Nu-mi vine să cred, sincer. Îl întreb, plină de curiozitate: „ Ați citit Acatistul Sfântului Mina?” „Da, ieri sau alaltăieri…” îmi răspunde tati, entuziasmat. „Și… unde ati găsit-o?” continui eu cu interogatoriul. Tati nu se supără, ci e mai mult decât bucuros să-mi povestească: „Știi când ne-am oprit la Preluca, de a intrat mami în pădure și noi am așteptat-o la mașină? Și eu am schimbat preșurile, că erau puse invers de când dusesem mașina la spălat... Ei, bine, verigheta era pe unul dintre preșuri, acuma am dat de ea. Mami încă nici nu știe…” „Dar ea unde-i? S-a dus la cumpărături?” „Da’ de unde! Suntem la pădure, după ciuperci…”

  Normal, unde altundeva ar fi putut să fie?