Mă sună mami într-o zi să mă întrebe dacă nu vreau să mergem după ciuperci. Mai fusese cu tati anul acesta și prin alte părți (fără sorți de izbândă), dar acum voia să mergem la pădurea unde „evadam” cu ai mei în copilărie. Oo, și cum să fi refuzat, când ultima ieșire de acest fel data de prin septembrie 2016? Și, după ce am pus la cale ziua și ora la care să ne întâlnim, ne-am văzut fiecare de ale noastre.
În ziua cu pricina, vin socrii dimineața după mine, nițel mai târziu decât ora programată, dar niciun bai, că doară nu ne punea nimeni să semnăm condica în pădure. O luăm cu mașina către Groși, căci la pădurea de-acolo mergeam pe când eram copil, cu părinții și fratele meu. Chiar ne gândeam că, fiind dimineață, sigur lumea era la serviciu și ciupercile ne vor aștepta, nerăbdătoare, să le găsim. Nu mică ne-a fost mirarea când, oprind mașina, vedem încă vreo trei, staționând cuminți la margine de pădure. No, că mai sunt, pe lângă noi, și alți iubitori de natură și de astfel de drumeții. După ce ne încălțăm corespunzător și ne înarmăm fiecare cu câte-o bâtă din portbagaj (păi, socrii mei nu se joacă, ci sunt pregătiți de-acasă cu tot ce trebuie), ba, mai întrebându-mă și dacă nu vreau un briceag pentru a curăța eventualele ciuperci pe care le-aș găsi (între noi fie vorba, n-am folosit niciodată), ne facem curaj să ne afundăm în întunericul pădurii. Mă înarmez cu încă un „baston” și simt că înaintez nițel mai repede. Mami parcă are purici legați de picioare, căci dispare imediat din raza noastră vizuală, luând-o la dreapta. Tati rămâne în urmă, mai aproape de mine, căci acum nu mai putea fi vorba să mă piardă, ca acum câțiva ani când aveam picioare bune. Eu stau pe loc, încercând să mă hotărăsc pe unde s-o iau… Privesc în jur și nu mai simt nimic familiar din anii de demult, totul îmi pare schimbat. Mă consolez cu gândul că nici noi nu mai suntem aceiași și înaintez spre stânga, apoi ocolesc o groapă prin dreapta, luând-o iar la stânga. Oo, că nu-i prea ușor să te plimbi prin pădure cu „picioare de gumă”… Mă opresc și scot telefonul pentru o fotografie, căci vreau o poză cu pădurea mea dragă. Îmi amintesc motivul drumeției, așa că revin cu picioarele pe pământ, căscând ochii după ciuperci. Pământul pare uscat, nu văd nici măcar vreun melc rătăcit. Doar ceva tentative de ciuperci, însă necomestibile și câteva uscate, deshidratate (nici nu-mi mai pot da seama dacă erau oițe sau altceva). Ne întâlnim cu încă un drumeț și tati-l întreabă, nițel amuzat, dacă și-a umplut găleata. „Doar cu aer…” ni se răspunde pe același ton, apoi o luăm, fiecare, pe altă cale. Tati nu prea mai are răbdare, iar eu am obosit. O sună pe mami care-i răspunde de undeva din stânga. Oare când o fi ajuns acolo atât de repede? Se întoarce la noi și ne îndrumă spre locul de unde venise, căci acolo ar fi pădure de brazi și, posibil, și ciuperci. După câteva minute bune, fără vreun rezultat, hotărâm, de comun acord, să mergem în altă parte. Eu deja mă mișc în reluare, așteptând cu nerăbdare să mă așez undeva. E încă devreme, doar zece și ceva, avem la dispoziție toată ziua… că doară undeva trebuie să fie și ciupercile alea postate pe facebook...
Mai mergem în două locuri, fără vreun rezultat pozitiv. Ba, mai mult, în Preluca Nouă, mașina ajunge cu o roată în șanț. Pe mine mă mănâncă palmele pentru o poză, dar nu îndrăznesc să scot telefonul din buzunar. Simt că nu-i momentul să-l enervez pe tati… Reușim, într-un final, să lăsăm șanțul în urmă și să readucem mașina pe drum, unde-i era locul. „No, zice mami, hai să plecăm cât mai repede de-aici, că nu mai vreau să aud de Preluca…” Totuși, ne oprim la un izvor să luăm apă, dar și la pădure, unde mami găsește o gaură pe unde să intre, căci are de urcat un deal. Noi o așteptăm la mașină, timp în care tati schimbă preșurile așezate greșit pe când dusese mașina la spălat.
Normal că ciupercile par a ne ocoli astăzi, așa că mami revine, fără nicio bucurie, la mașină: „Gata, mergem acasă!” E doar puțin trecut de orele amiezii. „No, că e nevoie de ploaie, apoi or fi și ciuperci…” zice mami. Dar parcă tot n-ar merge acasă, așa că revine cu o nouă propunere: „Ce ziceți dac-am merge la Baraj?” Fiind toată lumea mai mult decât de acord, o luăm într-acolo. Ne oprim într-un refugiu, la margine de pădure, unde este și loc de luat masa. Mâncăm la aer curat pâine cu slănină și roșii, ca desert câte două prune și bem restul de cafea din termosul lui mami. Apoi, normal, pădurea-i la doi pași… Se duc fără mine, căci bateriile mele sunt descărcate de mult. Dar n-am timp să mă plictisesc, căci mă împrietenesc cu un câine și-l urmăresc cum se joacă cu alți doi, ieșiți dintr-o curte de vizavi, pe sub gard. De fapt, toți sunt veniți de-acolo, căci îi văd cum se întorc acasă.
După vreo jumătate de oră, se întorc și mami cu tati așa cum au plecat, fără nicio ciupercă la purtător. Oboseala începe să-și spună cuvântul, astfel că o luăm spre acasă, cu hotărârea fermă (a lui mami, normal) să revenim peste două săptămâni, în octombrie. Sigur că la acea vreme, „va ploua” cu ciuperci, atât de multe vor fi.
Peste câteva zile, mă sună mami să mă anunțe că tati și-a pierdut verigheta. Nu se știe când și unde, posibil la escapada noastră prin pădure. Dar unde s-o cauți, căci fiind în mai multe locuri… „Oare nu cumva la Preluca, unde mașina a intrat în șanț? Și tati a coborât de a băgat bolovani sub roată?” întreb eu. „Ba, mă tem că acolo și-a pierdut-o…” zice mami, dusă pe gânduri. „Ar trebui să citească Acatistul Sfântului Mina!” sunt eu de părere, neștiind ce altceva să-i spun. Și continui: „Știți că așa i-am găsit verigheta lui Luci, când și-a pierdut-o… Și bunica, cercelul…” Sunt, totuși, sceptică, că l-ar mai putea ajuta Sfântul Mina pe tati, după atâtea zile, ba, mai mult, neștiind nici când, nici unde, verigheta s-a făcut nevăzută…
După aproape două săptămâni, mă sună tati, fericit nevoie mare: „Am găsit verigheta!” Nu-mi vine să cred, sincer. Îl întreb, plină de curiozitate: „ Ați citit Acatistul Sfântului Mina?” „Da, ieri sau alaltăieri…” îmi răspunde tati, entuziasmat. „Și… unde ati găsit-o?” continui eu cu interogatoriul. Tati nu se supără, ci e mai mult decât bucuros să-mi povestească: „Știi când ne-am oprit la Preluca, de a intrat mami în pădure și noi am așteptat-o la mașină? Și eu am schimbat preșurile, că erau puse invers de când dusesem mașina la spălat... Ei, bine, verigheta era pe unul dintre preșuri, acuma am dat de ea. Mami încă nici nu știe…” „Dar ea unde-i? S-a dus la cumpărături?” „Da’ de unde! Suntem la pădure, după ciuperci…”
Normal, unde altundeva ar fi putut să fie?
