Biata noastră canapea verde din bucătărie... De fapt, e impropriu să spun a noastră, nici nu știu dacă a fost vreodată. Oricum, am început să-i plâng de milă cam de când am primit-o și a luat-o Flutur în custodie, ca să zic așa. Nici n-a stat prea mult pe gânduri, s-a uitat la ea, a mirosit-o, a și probat-o (deh, nu ar fi acceptat dacă ar fi dormit un fitecine în ea, doar urma să devină patul lui, nu?) și… cam asta a fost tot. Măcar de-ar fi fost așa… Dar, când să se așeze mai confortabil în ea, chiar și după atâția ani de când devenise parte din casa noastră, atâta se răsucea și se învârtea și o „rașcheta” cu ghearele, de zici că voia să o rupă cu totul. Și, dacă se întâmpla să ne trezim cu musafiri, ne era cam rușine când, aceștia, voind să se așeze undeva, se îndreptau spre canapea, iar noi eram nevoiți să-i deturnăm: „Știți, nu puteți sta acolo, căci e patul lui Flutur!” Oricum, la ce privire le transmitea matracucul când îi vedea că vor să-i ocupe canapeaua, le trecea orice chef să se mai așeze, așa că erau nevoiți să ia scaunele la rând.
Considerând deja canapeaua ca fiind a lui, totuși, dacă voia să stea și Capucino, avea nevoie de acordul lui Flutur. Nu m-am gândit că asta ar fi valabil și în cazul meu. Astfel, făcusem greșeala să-i ocup canapeaua într-o zi. Eram obosită de atâta trebăluială prin bucătărie și mi-am zis că, dacă tot e liberă, să mă odihnesc puțintel. Greșeala mea, cum am spus, căci în acel moment a apărut și Flutur din cameră, îndreptându-se agale... unde credeți? Desigur, spre canapeaua lui. Normal, i-am spus așa, ca o scuză: „Acuma, știi ce? Lasă-mă și pe mine să stau!” M-a lăsat, nu zic nu, dar s-a îndreptat spre ușă. Ăsta e un semn că vrea să iasă afară, așa că m-am ridicat și m-am dus la ușă, să-i deschid, dar el… țuști! pe canapea, în locul meu… No, că devine matracucul prea deștept pentru familia noastră... Trebuia să luăm măsuri. Și le-am luat...
Pentru că matracuca avea deja două pătuțuri, i-am cumpărat și lui Flutur unul (ne gândeam că așa am putea să ne recuperăm canapeaua). I l-am comandat de pe internet. Cel mai mare pe care l-am găsit la ora aceea pe piața unor astfel de produse. Și nu vă spun cu câtă nerăbdare am așteptat sosirea coletului (cât a costat, nici nu are importanță, dar pot să vă spun că am dat o grămadă de bani pe el), căci mi-l și imaginam pe matracuc, fericit nevoie mare, dormind sau moțăind în pătuțul lui. Dar, am așteptat degeaba, căci... reacția lui Flutur? Nu l-a interesat câtuși de puțin. Am încercat în fel și chip să-l fac să accepte patul. I-am citit și descrierea produsului și, pentru mai multă convingere, m-am pus chiar și eu în el să vadă ce comod e… Degeaba! N-am reușit să-l fac să renunțe la canapeaua lui verde din bucătărie… Îmi arunca niște priviri de genul: „Dacă-ți place atât de mult, n-ai decât să dormi tu în el!” Evident că n-am dormit eu în el, dar ghici cine a renunțat la confortul celorlalte pătuțuri, ca să se facă stăpână peste ceva ce nu era pentru ea? Exact, Capucino...
Oricum, pentru că matracucul nu voia în ruptul capului să doarmă în pătuț (o singură dată am reușit să-l pozez, folosindu-l doar câteva minute), ba, mai mult decât atât, ocupa foarte mult spațiu, l-am împachetat și l-am băgat în dressing, uitând de el (să ne-nțelegem: pătuțul, nu matracucul). Și a stat pătuțul cuminte până la venirea lui Codruț în familie, acum doi ani…
Codruț… mezinul matracuc, ghemotocul de blăniță de vreo 3,5 kilograme la acea vreme, cu o energie care dădea pe dinafară, „uraganul” care a întors casa cu susu-n jos, a fost cel pentru care am scos patul lui Flutur de la naftalină. Astfel, spre deosebire de Flutur (care ne-a părăsit anul trecut), Codruț a crescut cu pătuț la purtător. Dar, cu toate astea, tot canapeaua verde din bucătărie e mai bună… Iar patul lui Flutur îl folosește… normal, matracuca de Capucino...
