Iulia și Solo… o prietenie neobișnuită, de acum mai bine de douăzeci de ani, cum n-am văzut la nimeni până atunci și nici de atunci încolo… Diferența de vârstă dintre ei era mică, de vreo jumătate de an, Iulia născându-se în februarie, iar Solo în august... Și cam atât a trecut până când l-am considerat pe Solo suficient de mare încât să locuiască afară în curte. Se știe că mioriticii nu sunt chiar câini de cameră sau de apartament, ci au nevoie de spațiu unde să alerge, să se zbenguie, mai ales dacă sunt tineri și plini de energie. Ei bine, începând din primăvară, pe când aveau loc plimbările zilnice ale vecinei noastre Iulia pe stradă alături de mama ei, fie în cărucior, fie pe jos, Solo era atras ca un magnet de vocea subțirică și melodioasă de după gard. Și de când aceasta i-a fost prezentată „oficial” și i s-a alăturat ca parte importantă în universul lui, Iulia îi va deveni cea mai bună prietenă din câte au existat vreodată (bine, în afară de Mira, tovarășa lui patrupedă, se-nțelege). Căci îi zicea Aghi, vecina mea, fetiței: „Hai să-l salutăm pe Solo și să vedem ce face!” Azi așa, mâine așa, până când Solo abia aștepta să-i vină prietena. Era de ajuns să o vadă pe stradă sau să-i audă vocea că odată era la gard. Fetița gângurea fericită, băgându-și degețelele prin găurile porții pentru a-l mângâia și povestindu-i câte-n lună și-n stele, iar Solo asculta la fel de fericit, vorbindu-i și el, pe limba lui. Pe când a mai crescut, mama ei o ridica pe gard, cu picioarele atârnând pe dinăuntrul curții, iar Solo, fericit nevoie mare, o gâdila, „spălându-i”, când și când, tălpițele cu limba lui mare și roz, ceea ce o făcea pe Iulia să râdă în hohote. Uneori, îi culegea fire de iarbă pe care i le oferea prin gard, iar Solo le mânca de parcă ar fi fost cele mai delicioase recompense. Trebuie să recunosc că Iulia era singura persoană de la care accepta astfel de „bunătățuri”. N-am văzut o prietenie mai frumoasă și mai sinceră ca cea dintre mioriticul nostru și micuța mea vecină.
Pe când Iulia avea vreo patru ani, a ajuns în grija bunicii cât timp părinții erau la serviciu. Dar prietenia dintre cei doi a continuat, căci uneori, veneau amândouă într-o plimbare să-l salute pe bunul ei prieten sau să-i dea fire de iarbă. Alteori, doar îi spunea bunicii unde pleacă și ne trezeam cu ea la poartă, Noi îi deschideam și ea intra în curte, întâmpinată cu mare bucurie de Solo. Niciodată nu a tăbărât pe ea, niciodată nu a dărâmat-o, ci era foarte delicat, plimbându-se pe lângă ea cu mare grijă, de zici că era un vas de porțelan și-i era frică să nu-l spargă. Erau aproape de aceeași înălțime și Iulia îi lua capul lui mare între pălmuțe, privindu-se o clipă ochi în ochi, apoi își petrecea mânuțele pe după gâtul lui ca într-o îmbrățișare. Bine, eram și noi de față, nu i-am lăsat niciodată singuri, căci, totuși, Solo era câinele nostru, deci responsabilitatea noastră. Și mai știam că, uneori, copiii sunt imprevizibili și, fără să vrea, pot să declanșeze un comportament de nedorit al câinelui, să-l enerveze în vreun fel. Oricum, să vezi o namilă de peste șaizeci de kilograme lăsându-se îmbrățișat de o fetiță care-i spunea cuvinte de alint la ureche, era chiar înduioșător.
Într-o zi călduroasă de vară, ne trezim cu Iulia la poartă. „I-ai spus bunicii că vii la noi?” am întrebat-o de cum a intrat în curte. „Daaaa!” îmi răspunde Iulia cu entuziasm, în timp ce Solo vine spre ea cu mare bucurie. Ea îl îmbrățișează fericită, povestesc numai ei știu ce, apoi, de parcă și-ar aduce aminte de ceva: „Mă duc să-i aduc lui Solo niște oase!” și iese grăbită pe poartă. Ne-am gândit că na! s-o fi plictisit și intrăm în casă pentru a ne continua treaba, lăsând ușa deschisă. Dar, nu trec mai mult de câteva minute și o auzim pe Iulia vorbind cu câinele. Ieșim amândoi în prag și… înlemnim: Iulia era ghemuită lângă vasul lui Solo în care pusese niște oase, vas din care lua unul câte unul și i le dădea câinelui. Solo le lua frumos din mânuța fetiței și le ronțăia, în timp ce ea îl mângâia pe cap. Pe moment am paralizat de frică, nici nu știam cum să reacționăm. Tocmai auzisem de o cunoștință a cărei fetiță a fost mușcată de față de propriul câine (legat în lanț), în timp ce-i dădea de mâncare. Bine, pe ai noștri nu-i țineam legați, ba, mai mult, îi învățasem de mici cu noi pe lângă ei în timp ce mâncau. Puteam chiar să luăm mâncare dintr-un vas și să-i punem celuilalt și ei să nu reacționeze în vreun fel, căci așa au fost crescuți. Dar, totuși, nu făcusem asta de față cu vreun prieten sau străin, deci nu știam cum ar reacționa. D’apoi acesta să-i umble prin vasul cu mâncare… nici vorbă de așa ceva… Ne-am revenit repede și ne-am apropiat de ei, vorbind blând ca să nu se sperie nici unul, nici altul. Apoi am ridicat-o pe Iulia si ne-am îndepărtat puțin, explicându-i că, dacă îi dăm de mâncare, trebuie să-l lăsăm să mănânce, fără să-l deranjăm. Solo însă, ne-a urmat, de parcă l-ar fi deranjat că i-am întrerupt din treabă… Degeaba ne-am speriat noi, căci prietenia lor era „pe bune”...
Au trecut mulți ani de atunci… Iulia a crescut, a terminat facultatea și s-a mutat, urmându-și calea ei. A rămas același suflet blând și iubitor de animale, cu o empatie extraordinară față de ele. Solo se „odihnește” sub vișin, alături de tovarășa lui patrupedă, Mira. Dar prietenia dintre un mioritic și o fetiță a rămas imprimată pentru totdeauna pe o fotografie care „spune” o poveste minunată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu