Bunica mea (din partea tatei) a fost o femeie extraordinară, din toate punctele de vedere. Putea să facă orice-și punea în minte și nu degeaba soacra ei îi spusese bunicului s-o lase pe ea „la comandă” căci are idei bune (dacă la câteva zile după nuntă, ea singură, cu mâinile ei, și-a zidit și lipit un cuptor, bunicul fiind la lucru, la pădure)...
Referitor la gătit, făcea niște plăcinte de-ți stătea mintea-n loc de bune ce erau. Păscuțele cu brânză dulce de vacă n-au mai avut niciodată același gust ca cele făcute de ea. Nu știu ce punea în plus sau ce-i făcea aluatului ăluia, că nu m-a lovit curiozitatea, cât ne-a fost alături, s-o întreb, să învăț, să-i deslușesc secretele și degeaba regret acum. Vânzând flori în piață, lua contact cu o grămadă de lume, pentru că era foarte sociabilă, astfel că, din ceea ce afla și de la unul, și de la altul, fie că era vorba de vreo rețetă sau orice altceva interesant într-ale grădinăritului, de exemplu, punea în practică și nu doar atât, ci și perfecționa acel lucru, până era ea mulțumită de rezultat. Și ceea ce afla, împărtășea și celorlalți, ca să se bucure și ei de rezultate mai bune. Așa că nu degeaba ajunsese să fie cunoscută și apreciată de mai toată lumea din piață. Ea-mi spunea că niciodată nu e prea târziu să înveți ceva nou și, mai ales, nu e nicio rușine, chiar și atunci când ești bătrân și se consideră că știi deja destule.
Și iată că venise vremea ca și noi să ne punem la contribuție talentele într-ale gătitului și s-o uimim pe bunica cu fel de fel de delicatesuri culinare în cei cinci ani cât a stat alături de noi. Făceam, ce-i drept, o mulțime de mâncăruri deprinse de acasă de la mama (care și ea, tot prin bunica, soacra ei, se perfecționase), deci nu pot spune că veneam cu ceva nou și nemaiauzit de ea. Doar când am făcut, o singură dată, supă de varză (roșie, că n-am avut de alt fel în acel moment), deși era foarte bună, s-a uitat lung la ea, a învârtit de câteva ori lingura în zeamă și mi-a zis să nu mai fac altădată, că are o culoare prea ciudată ca să poată fi mâncată cu plăcere.
Fiind o femeie măritată, desigur că și bărbatul meu și-a adus aportul la bucătărie, mai ales că e un domeniu care-i place și în care se descurcă. Și dacă eu făceam, de obicei, o mâncare după rețetă, Luci proceda altfel. El nu avea, ca și mine, produsul finit în minte. ci se uita în frigider sau prin cămară ce ingrediente există și vedea la final ce iese. Tocmai de aceea, la noi acasă nu o să mănânci aceeași mâncare de două ori, pentru că niciodată nu va ieși la fel. Dar e foarte posibil să-ți placă într-atâta încât să ceri și o a doua porție.
Totuși, ceva nou și nemaiauzit până atunci de bunica, la cei peste 80 de ani câți avea, la acea vreme, era pizza, dar și spaghete. Adică poate că auzise de aceste feluri de mâncare, dar nu le gustase până când am „adoptat-o” noi. Nu știu cum i s-ar fi părut pizza cumpărată, dar am aflat (tot pe încercate, cum altfel?) că-i place pizza cu blatul mai gros și moale. Având proteză, era de înțeles și așa ne-am învățat să facem, ca să poată mânca și ea. În ce privește spaghetele… Dar, să vă povestesc…
Ne apucă într-o zi cheful de făcut spaghete. Nu contează că ne-am fi dorit „bolognese” sau „carbonara”, pentru că asta era în funcție de ce ingrediente aveam în casă în acel moment. Oricum, mie-mi plac foarte mult spaghetele, așa că nici nu avea importanță, spaghete să fie. Pentru că aveam carne tocată, ne-am pus pe treabă. Aici, trebuie să recunosc, „specialistul” era Luci care lucrase cu ani în urmă la o pizzerie foarte cunoscută și frecventată la acea vreme. Acolo învățase să facă pizza direct de la un italian, Maurizio, dar și alte specialități, printre care și spaghete. Deci, în funcție de ce aveam prin casă, face Luci ce face, fac și eu ce-mi spune el și… mâncarea-i gata. Oo, abia aștept să mănânc, căci și asta tot de la Luci „mi se trage”. Adică, știți voi, cum se mănâncă spaghetele, cu lingura și furculița, căci și asta-mi place tare mult. Îi ducem întâi bunicii ca să aibă „ocupație”, apoi ne punem la masă. Dar, totuși, oare buni cum mănâncă spaghetele? I le-am amestecat dinainte, i-am pus la dispoziție și lingură, și furculiță, dar cum să-i explici unei persoane de 85-86 de ani cât avea bunica pe atunci, cum să ruleze din furculiță pastele lungi pline de sos și parmezan ras, cu ajutorul lingurii? Mai ales că-i cam tremurau și mâinile. Dar, la cât de inventivă o știu eu pe bunica, găsește ea o soluție.
Și… chiar așa a fost. Căci, pe când merg să verific dacă a mâncat deja, am dat peste un „tablou” demn de pus în ramă: bunica stătea în picioare lângă masă, cu farfuria în față și mâinile ocupate. Zic ocupate, căci, cu mâna stângă lua spaghete din farfurie și cu cealaltă mână în care ținea foarfeca, tăia pastele în bucăți mici cât să le poată „pescui” ușor cu lingura, în aceeași farfurie. Și a tot repetat această operațiune până a terminat de „forfecat” toate spaghetele. Apoi le-a mai amestecat o dată și le-a mâncat, după cum am spus, cu lingura.
N-a fost singura dată când a avut bunica la masă spaghete, și „carbonara”, dar și „bolognese”. Însă, a fost prima și ultima dată când a mâncat spaghete... „forfecate”...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu