O colecție mai aparte: păpuși de porțelan

  De-a lungul timpului, am colecționat și eu, ca mulți alții, tot felul de chestii: staniol și ambalaje de ciocolată, timbre, șervețele... chiar și „buruieni” cum le zice Luci la flori, ajungând să am, la un moment dat, 100 de ghivece (dar, neștiind să îngrijesc toate speciile, multe mi-au murit), gablonțuri -în special fluturi și buburuze-, vederi cu actori și cântăreți români și străini (pe asta, recunosc, am „moștenit-o” de la altcineva), terminând cu... păpuși de porțelan.

  Dar, să vă povestesc cum a luat naștere această ultimă... pasiune: în Centrul Vechi al orașului exista un anticariat în care, venind de la serviciu, mai „pierdeam” uneori, timpul, cumpărând tot felul de chestii interesante (pentru mine) la prețuri modice: pahare mai deosebite, felurite decorațiuni sau obiecte ornamentale din lemn sau ceramică... Ei bine, în acel anticariat am văzut, într-o zi, două păpuși de porțelan. Erau una blondă și una brunetă, ambele cu niște rochițe frumoase și cu ochi albaștri de nuanțe diferite. „Pe care să o fi luat acasă?” m-am tot frământat eu. Cred că am stat mai mult de o jumătate de oră în anticariat, de s-o fi gândit patroana magazinului că oi fi având ceva gânduri ascunse. Îmi plăcea păpușa blondă tare mult, dar... avea o problemă: îi lipsea degetul arătător al mâinii drepte (fusese ciobit) și mă gândeam cum să iau chiar prima mea păpușă de porțelan cu... defect. Bun, să o iau pe cea brunetă. Totuși... îmi place mult și păpușa blondă. Pentru că nu mă puteam hotărî, le-am luat pe amândouă.

  Acestea au fost primele mele păpuși de porțelan. Le-am adus acasă, le-am spălat rochițele, pantalonașii, ciorăpeii, pantofiorii... Am observat că aveau capul, mâinile și picioarele din porțelan, trupul fiind din material umplut cu ceva ca vatelina. Erau foarte diferite, ceea ce făcea ca fiecare să fie specială în felul ei. Am început să mă gândesc: păpușile nu sunt noi, deci au deja o poveste, au fost ale cuiva, poate ale unor fetițe care le iubeau foarte mult, le-au dat nume, le-au alintat, au dormit cu ele, le-au destăinuit toate secretele lor, toate gândurile, spaimele pe care le aveau, visele... Cum or fi ajuns în acel anticariat?

  Ei bine, vă dați seama că de la primele două păpuși până la gândul de a le „salva” pe celelalte întâlnite prin magazinele second sau anticariate, nu a fost decât un pas. Nu mai țin minte când am început să le colecționez, dar am găsit o poză din februarie 2014 în care aveam deja șapte păpuși...

  Nu știu ce să zic, dar... parcă ele îmi ieșeau în cale. Le găseam prin anticariatele din oraș, prin magazinele de haine second hand... În autobuz dacă eram, uitându-mă pe geam pe când mă întorceam acasă de la serviciu, se întâmpla uneori să văd o păpușă minunată în vitrina vreunui magazin, parcă așteptându-mă, astfel că a doua zi eram deja acolo, pregătită să o iau acasă. Bineînțeles că nu le-am cumpărat chiar pe toate, căci nu m-ar fi ținut buzunarele, dar care mi se păreau deosebite sau aveau o însemnătate pentru mine, le luam acasă în colecția mea. Eram fascinată de păpușile vechi, căci, mă gândeam că ele vin la mine deja cu o poveste a lor, o poveste tainică, învăluită în mister. Comoda pe care era televizorul a început să devină neîncăpătoare, odată ce colecția mea se mărea pe an ce trece. Am păpuși de porțelan de toate felurile și de toate mărimile (cea mai mică este de mărimea unui deget, iar cea mai mare de vreo 60 de cm.): și țărănci, și orășence intelectuale, și aristocrate din înalta societate, blonde, brunete, roșcate, pistruiate, chiar și negrese, dar și clovni. Trei dintre păpușile mele sunt cu cheițe pe care, dacă le învârți, un mecanism din interior le face să cânte.

  Absolut toate păpușile au primit nume (în afară de trei care aveau deja), în funcție de fizionomia lor, de povestea pe care mi-o imaginam sau influențată de personaje din cărțile citite, gândindu-mă că seamănă cu ele (Alice din „Alice în Țara Minunilor”, Heidi, Clara din „Heidi, fetița munților”), la această îndeletnicire, antrenându-l și pe Luci (cum am reușit această „performanță”, nu-mi dau seama). Numele lui Madam Butterfly n-aș putea să vă spun exact de unde vine (de fapt, știți că mie îmi plac foarte mult fluturii), dar când am văzut-o, ăsta a fost numele care mă gândeam că i se potrivește, fiind o aristocrată din înalta societate, foarte frumoasă și care este, zic eu, un fel de mamă a păpușilor pe care le iubește și le protejează, indiferent de condiția lor socială. Chiar și păpușile care aveau vreun defect m-au impresionat și m-am gândit că au și ele o poveste de spus căci, nici în viața reală nu sunt chiar toate lucrurile „roz”. Astfel, la prețuri de nimic, unele chiar gratis, date „pe deasupra” păpușilor pe care le cumpăram, au ajuns și ele în colecția mea.

  Ei bine, astfel a venit și anul 2017 în care aveam deja, vreo șaizeci de păpuși. Când am aflat că am cancer, pe lângă celelalte la care mă gândeam, neștiind ce mă așteaptă, cum vor decurge lucrurile, am început să mă gândesc și la păpușile mele, ce soartă le va aștepta: voi muri, Luci se va recăsători și cui i-ar trebui păpușile soției decedate? Vor ajunge să fie aruncate sau date „de pomană” cuiva care nu le va aprecia așa cum merită... Am ajuns la concluzia că mai bine le dau eu, sau, măcar, pe cele mai deosebite, să fiu sigură că ajung unde trebuie... Dar să știți că nici să dai ceva gratis nu e atât de ușor, când soarta ta este incertă și viitorul nesigur. Nu m-am gândit că va fi atât de greu să le găsesc un alt cămin primitor păpușilor mele. Am încercat să le ofer rudelor care știau cât de mult țin la colecția mea, dar nici nu au vrut să audă; ce am reușit a fost să ofer cadou unei verișoare de ziua ei, cea mai mare păpușă pe care o aveam în acel moment (de vreo 80 de cm.); am încercat și la serviciu, acolo am reușit să dau unui coleg două păpuși, un băiat și o fetiță, foarte frumoase, dar... cam atât; cum întrebam, cum se găseau tot felul de motive de a mă refuza, nu știu dacă le era frică de mine (că voi muri și chiar nu voiau ceva care să le amintească despre asta) sau... pur și simplu, motivele invocate erau reale... În ultimul weekend petrecut acasă, înainte de a merge la Cluj pentru operație, mi-am înșirat păpușile pe masa pe care am pus-o în fața șemineului și m-am întins pe pat, privindu-le până am adormit cu acea imagine în minte. Nu știu dacă cineva m-ar înțelege dacă i-aș spune că păpușile mă relaxează, mă liniștesc, îmi dau o stare de calm...

  După operație, tati (socrul meu) m-a ajutat să-mi cumpăr un dulap pentru păpușile mele, plătind jumătate din sumă. În sfârșit, păpușile mele aveau o „casă”, un loc doar al lor.

  Pentru că eu tot mai adăugam câte o păpușă la colecția mea, am promis că, atunci când voi ajunge la o sută, mă voi opri, așa că am început să fiu mai selectivă în ceea ce privește întregirea colecției. Astfel, nu mai cumpăram, ca până atunci, dubluri (pentru a reuni, îmi imaginam eu, surori și frați), sau păpuși cu defect. Ultima păpușă trebuia să fie deosebită și chiar așa a și fost: în noiembrie 2019 am întregit colecția cu Noelle, o păpușică frumoasă, cu o rochiță din catifea, de culoarea viorelelor, cu dantelă albă și cu pălărioară asortată cu rochița...

  La ora actuală am 103 păpuși. De fapt, avusesem mai multe, dar, de-a lungul timpului, am dat și eu cadou cu mare drag, așa cum am și primit de la cei din familie, de la prieteni sau chiar de la persoanele de unde achiziționam păpușile și care mă cunoșteau deja...

  Aceasta este povestea iubitei mele colecții care a durat câțiva ani până la realizarea ei (vreo 5), dar care, în fiecare seară, îmi bucură sufletul...

 

 

 „Domiciliul” păpușilor...

 

N-au încăput chiar toate păpușile în „casa” lor (bunica Lenuța nu e din porțelan, dar e foarte importantă, deci n-avea cum să lipsească)...

 

Eleganta aristocrată, Madam Butterfly (vă las pe voi să ghiciți care e)...

 

 

 Prima păpușă achiziționată după operație, Teo-Daria...

 

Cristiana, o altă păpușă deosebită, alături de perechea mea de maramureșeni autentici...
 

 

O altfel de seară...

  Se lasă seara… Din nou… Pentru unii, o altă seară ca în fiecare an, ca în fiecare zi… o seară ca oricare alta… Dar pentru alții… este prima seară singuri, este prima seară după atâția ani, după mulți ani, pe care o petrec singuri, fără jumătatea lor… Doar ei cu gândurile lor… dar cu Dumnezeu alături…

  Dacă te-ai putea întoarce în timp, doar cu câteva zile în urmă, într-o altă seară care ar părea și aceea ca fiind una obișnuită, ca atâtea altele, însă ultima în care l-ai avea alături pe cel lângă care ți-ai petrecut atâția ani, inimă lângă inimă, suflet lângă suflet… ce-ai face? Dacă ai ști dinainte că ar fi ultima seară petrecută în doi, că dimineața se va ivi, la fel ca în fiecare zi, însă nu și pentru cel de lângă tine? Că pentru celălalt vor mai trece încă câteva zile în cruntă suferință, fără a ști cu certitudine dacă e conștient de ce se întâmplă în jurul lui, dacă te aude, dacă știe că ești acolo cu el, lângă el, suferind alături de el? Ai putea să te culci liniștit? Nu cred… Dar… ceea ce ai face, în acea ultimă seară, dacă ai ști, ipotetic vorbind, ceea ce va urma, ar fi asta, după umila mea părere: i-ai lua mâinile lui într-ale tale și, ochi în ochi, ca să-ți întipărești în minte chipul lui drag pentru totdeauna, i-ai spune toate lucrurile pe care ai fi vrut să i le spui, dar n-ai avut timp sau nu ți-ai făcut timp, până acum… I-ai spune multe, multe, ca nimic să nu rămână nespus… Ți-ai aduna anevoie gândurile, căci nu ar fi un lucru ușor dacă nu ai fi avut  obișnuința să faci acest lucru constant, când timpul părea unul infinit și nelimitat… Apoi, încă mână în mână cu jumătatea ta, nu ți-ai pune capul pe pernă, fără a-ți pleca genunchii pentru rugăciunea de seară: „Când merg să mă odihnesc, Ție, Doamne-Ți mulțumesc! O, Părinte-al meu ceresc, rogu-mă să fiu iertat, de-am făcut orice păcat! Așa-n pace voi dormi, îngerul Tău, m-a păzi. Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna fii cu mine și mă-nvață să fac bine. Eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare, în tot locul mă-nsoțește și de rele mă ferește, Amin!”… (rugăciune pe care o știu, parcă, dintotdeauna, de la bunica)...

  Scriu aceste rânduri, cu lacrimile încă șiroind pe obraji, cu gândul la verișoara mea dragă care astăzi și-a condus soțul (care ne-a fost și naș de cununie) pe drumul fără întoarcere… Ce poți să faci, ce poți să mai faci, când Dumnezeu îl cheamă la El pe cel pe care ți l-a dat să-ți fie alături „până când moartea vă va despărți?” Ce poți să faci altceva în astfel de momente, decât să-ți strigi durerea, s-o lași să iasă afară, să se exteriorizeze… acum, când timpul înseamnă doliu, jelire după cel plecat… E nevoie de asta ca rana care sângerează să prindă scoarță, să se cicatrizeze, să se vindece…

  Apoi, un alt lucru pe care poți să-l faci este să te rogi pentru cel plecat… Am citit despre plecări, despre cum pot fi ajutați cei care pleacă. Așa am aflat că există, încă, o legătură nevăzută între cei plecați și familia lor, că ei încă se bucură când îți este bine și suferă, alături de tine, când treci peste o încercare grea („Iubirea, compătimirea și toate celelalte facultăți ale sufletului nu-l părăsesc în noua viață a lui nici dincolo de mormânt. Altfel, ar înceta de a mai fi un suflet. Așadar, repausații iubesc pe cei vii și iau parte la necazurile și bucuriile lor” -protosinghel Nicodim Măndiță în Priveghiul creștinesc, Editura Bunavestire, 2003).

  Plecările, cu toate că fac parte din viață, sunt întotdeauna triste… Și grele, cu atât mai grele, cu cât ai fost mai apropiat de persoanele care pleacă în „grădina de dincolo de nori”… Și cine-ți este mai apropiat decât cel lângă care ți-ai petrecut mai mult de jumătate din viață?  

 

var/v-ar

                           var

Am vrut să cumpăr var.

În funcție de întrebuințare, folosește  var stins sau nestins.

Laptele de var reprezintă diluarea cu apă a varului stins care se folosește mai ales la văruit. 

Purta pe cap un coif de hârtie stropit cu tencuială și var.

Cuvântul „var” este un substantiv comun.

 

                            v-ar

V-ar plăcea să venți și voi în tabără?

Dacă i-ați cere, cu siguranță v-ar da un sfat.

Nu v-ar fi rușine să faceți așa ceva? 

Bineînțeles că v-ar ajuta la nevoie.

Cred că v-ar trebui o altă mașină.

Pamfletul femeii „perfecte” (Veronica Amuza)

 Trag toți de mine, mă vor ideală,

Frumoasă, deșteaptă, cu multă școală,

Cuminte tare și independentă,

Să fiu și caldă, dar și exigentă.

 

Să fac mâncare, să fiu fidelă,

Să fiu de casă, dar și rebelă.

Când mă gătesc, „clar am pe altul”,

Dacă n-o fac, nu mă spală tot satul.

 

Dacă sunt slabă, „zici că-i schelet”, 

Dacă-s plinuță, „e cât un bufet”.

De-mi vopsesc părul, „ce bani irosim!”

Iar dacă nu, „ce zici, ne mai vopsim?”

 

Câând mă machiez și sunt frumoasă,

„Caut atenție, nu sunt de casă!”

Dacă n-o fac, sunt întrebată: 

„Ce s-a-ntâmplat? Oglinda ți-e spartă?”

 

Dacă răspund la un flirt fără vină, 

„Sunt bagaboantă, nu-s fată fină!”

Iar dacă flirtul din start l-am exclus,

„Ce scorpie nașpa, cu nasul pe sus!”

 

Dacă am o mașină așa... mai belea,

„Ia spune, hai spune, ce-ai făcut pentru ea?”

De am un hârb, bun să-l arunc,

Cică sunt proastă, nu mă descurc.

 

Dacă-s gravidă - nu sunt, doar zic -

„L-am prins pe fraier, l-am potcovit!”

Dacă nu vreau, „sunt egoistă,

Nu-mi pasă de neam, mă dau artistă!”

 

De stau acasă și nu muncesc,

„Îi mănânc banii și trândăvesc!”

Dacă muncesc, „îl neglijez,

Nu-i sunt femeie și îl fentez!”

 

Și, dup-atâtea indicații deștepte,

Zău, de la mine la ce să se-aștepte?

Experților în „ce-ar trebui să fiu”,

Le spun doar atât: eu chiar nu mai știu.

 

Am o concluzie, scurt și pe șleau:

Sunt bine mersi și dacă singură stau!

Nu-mi trebuie nimeni să-mi spună ce-i „drept”

Și-acum să v-aud, vreun... sfat înțelept?

 

va/v-a

                      va

El va reuși să ajungă la timp. 

Coletul va fi livrat până la ora stabilită.

Nu va întârzia din cauza lor.  

Îl va da de gol dacă face scandal. 

Va fi bine, îți promit!

 

                   v-a 

V-a spus ce problemă are?

Nu v-a deschis ușa, pentru că n-a știut cine sunteți. 

El v-a informat corect, dar dacă n-ați fost atent...

Cine v-a spus să veniți la ora asta?

V-a fost dor de mine?

 

Ghemococul de blăniță pe nume Mira

   În acel februarie din 2001, am primit de la Luci cel mai frumos și surprinzător cadou pe care-l primisem vreodată (până atunci): un ghemotoc de blăniță albă, cu doi ochișori ca două mărgeluțe negre, o fetiță patruped mioritic, căreia i s-a potrivit de minune numele ales de soțul meu: Mira. Avea, pe atunci, aproape două luni și o adusese Luci de la firma la care lucra în acel moment. Locuiam în casa veche, folosită acum pe post de depozit, o căsuță din chirpici, cu fundație din piatră, așa cum erau casele pe vremuri, familia noastră incluzându-l și pe bătrânul Geto, un visla unguresc, pe care-l adusesem cu noi în momentul în care ne-am mutat la casa noastră. Ghemotocul din brațele lui Luci vibra de emoție, de frică, dar s-a oprit în momentul în care am început să-l mângâi și să-i vorbesc. Am luat copilașul patruped în brațe și… gata! m-am îndrăgostit iremediabil.

  I-am dat drumul în bucătărie să vedem ce face. După ce a amușinat, curioasă, peste tot, s-a culcușit sub soba caldă cu plită și, obosită, s-a pus la somn. Așa a început aventura noastră cu Mira, prima cățelușă pe care am crescut-o fără să știm dinainte la ce ne „înhămăm”, Geto fiind deja dresat pe când l-am adoptat noi. Astfel, habar n-aveam de nimic în materie de educație în ce privește un animăluț de companie...

  Prima noapte acasă cu micuța Mira n-a fost tocmai ușoară. Deci, venind vremea să ne culcăm, au început și întrebările: ce facem, unde s-o punem să doarmă? Ea, fiind de rasa ciobănesc mioritic, era obișnuită, până atunci, să doarmă afară, împreună cu mama, cu frații și cu ceilalți câini din haita lor. Totuși, afară nu puteam s-o lăsăm, nu neapărat pentru că ar fi plâns (cred că nici nu ne trecuse prin cap așa ceva), dar ne-am temut de hoți, pe strada noastră fiind furați, în acea vreme, mai mulți câini de rasă (pui naivi și jucăuși care mergeau la oricine). Deci, soluția pe care o găsise Luci a fost să-i facă un culcuș în hol, unde nu era nici foarte cald, dar nici sub zero grade. Doar că Mira, despărțită de haită, fiind și prima noapte fără mama și frații ei, era speriată și nu voia, în ruptul capului, să doarmă singură. Așa că s-a pus pe plâns și pe zgâriat cu lăbuțele în ușa ce despărțea holul de bucătărie. Auzind-o cum plânge, puteam noi să dormim liniștiți? I-am dat drumul în bucătărie, gândindu-ne că va dormi sub sobă, așa cum făcuse după-masă. Dar ea… nu și nu… a început să zgârie ușa de la camera unde dormeam noi. Așa a ajuns Mira din hol în bucătărie, din bucătărie în cameră și din cameră cu noi în pat unde, pe o păturică la picioarele noastre, s-a liniștit ca prin farmec…

  A doua zi dimineață, ne-am pregătit să mergem la serviciu, cu Mira împleticindu-ni-se printre picioare. Văzând-o, la un moment dat, că se pune „ciup”, semn că vrea să-și facă treburile, am luat un ziar și… hop cu el sub fundul ei. Mira întoarce capul către noi și, neștiind ce se întâmplă, înaintează doi pași. Noi... cu ziarul după ea… Vaaaaaai, am fost de „râsul curcilor”… În loc s-o scoatem afară… dar v-am spus că habar n-aveam să creștem un copil de patruped… Noroc că nu era deloc prostuță și a învățat singură cam cum stă treaba cu nevoile, că de aștepta după noi… putea ea aștepta mult și bine, că tot degeaba…

  Cel mai greu era, însă, când trebuia să ieșim din casă, pentru a merge la serviciu. Era chinul de pe lume, sincer! Plângea biata Mira că o lăsăm singură și se agăța de noi cu toată ființa ei, din toate puterile. De-abia reușeam să ieșim pe ușă afară. Ajunsesem să o așezăm pe un scaun, să o ținem ocupată să se dea jos, ca să putem ieși din casă. La serviciu, stăteam ca pe ace și abia așteptam sfârșitul programului de lucru. Eram, zilnic, cu sufletul la gură de ce vom găsi când vom ajunge acasă. Geto ne întâmpina fericit când intram pe poartă, iar Mira… ce să vă spun, nu exista bucurie mai mare ca aceea când ne vedea chipul. Atunci îi dădeam drumul afară, alături de Geto, unde-și făcea, biata, nevoile (câte le mai avea), timp în care noi făceam curat în urma ei…

  Mira a fost „materialul didactic” pe care am învățat ce să facem și ce să nu facem cu viitorii noștri patrupezi. Făcându-i și baie, mai mult am stresat-o, căci având o mașină de spălat cu elice (mi-o dăduse mama pe a ei), o umpleam cu apă călduță și o spălam acolo (bineînțeles, fără a fi în funcțiune). Dar nu știam ce era în căpșorul ei, cu ce asocia îmbăiatul, de a căpătat o asemenea aversiune împotriva acestei îndeletniciri. Căci, pe măsură ce a crescut și făcea baie în vană, era nevoie de amândoi: eu, în tricou și-n pantaloni scurți, o țineam în vană, timp în care Luci se chinuia s-o spele, iar Mira se chinuia să scape. Și acum mai avem urmele de gheare pe pereții din baia veche, căci, de ne-ai fi văzut în momentul ăla, ai fi zis că lui Mira îi cresc aripi și mintenaș își ia zborul pe geamul din baie…

  Până a crescut mai mare, a dormit în casă, la început cu noi în pat, la picioarele noastre, apoi sub pat, apoi, pe unde apuca. Pe când era încă micuță și dormea cu noi, uneori, Luci o lua încetișor și o punea pe păturica ei pe măsuța de cafea. Dar nu treceau nici cinci minute până când Mira se trezea și realiza că nu se află în locul în care se culcase, așa că sărea jos de pe măsuță și o tulea înapoi în pat. Pe când a mai crescut și își mutase domiciliul sub pat, o mai apuca noaptea exploratul, așa că se punea să roadă vreun ornament, vreun colț de carte, orice găsea la îndemână și la dispoziția ei, mai ales în măsuța de cafea, cadoul nostru de nuntă de la un fost patron.

  După câteva luni, n-a mai fost chip s-o ținem în casă. Așa că am mutat-o afară în curte, unde Luci cu tati îi confecționaseră o casă numai a ei. Dar n-a durat mult până a învățat să sară gardul după noi când ieșeam pe poartă, așa că am fost nevoiți s-o legăm. Astfel, cât timp eram la serviciu, era legată, dându-i drumul de cum veneam acasă. Nu-i plăcea, normal, și dimineața, încercam s-o păcălim să vină la noi s-o legăm: ne prefăceam că avem ceva în mână și ea venea cu drag. Dar, nu i-a trebuit mult până s-a prins că noi nu aveam nimic să-i dăm decât lesa, așa că nu ne-a mai crezut și ne punea s-o alergăm prin toată curtea până obosea, după care, știind că, oricum, nu scapă de legat, ba, mai mult, ne enervăm, se punea jos și ne aștepta… Astfel, cu Mira am învățat să nu ne mai păcălim niciodată patrupezii…

  După ce Geto ne-a părăsit, ca să nu-i fie urât singură lui Mira, i-am adus un companion, un puiuț de două luni, tot mioritic, companion pe care Mira l-a acceptat imediat, devenind noul ei tovarăș de joacă. Pentru a nu mai repeta greșelile din trecut, ne-am cumpărat o carte de dresaj și l-am învățat pe piciul de Solo (așa i-am pus numele) câteva comenzi de bază, luându-mi chiar concediu de la serviciu în primele lui zile acasă, pentru a-l obișnui să-și facă nevoile afară. Era foarte diferit de Mira, stătea singur în casă fără probleme, nu plângea după noi și nu distrugea nimic. Când ajungeam acasă de la serviciu, îl găseam dormind liniștit sub cuierul din bucătărie.

  Spre deosebire de Solo, căruia nu-i era frică de nimic, Mira semăna foarte bine la fire cu matracucul de mai târziu, Flutur, fiindu-i și ei frică de furtună, de artificii și petarde, de zgomote ciudate, chiar și de uscătorul de păr... Mai țin minte cum, într-o iarnă, mergând cu ea la veterinar, un tânăr a aruncat cu o petardă spre noi, aceasta pocnind taman între picioarele din spate ale cățelușei. Am crezut că ne stă inima-n loc, la amândouă, așa de tare ne-am speriat și a fost nevoie de multă forță din partea mea s-o țin strâns cu lesa ca să n-o ia la goană.

  Multe aventuri am trăit cu mioriticii noștri dragi, începând cu Mira, scumpa și timida noastră fetiță patruped, pentru care lucrurile trebuiau să aibă o anumită logică, să fie așa cum le-a văzut și le-a învățat, nu altfel (de exemplu, dacă un tată se juca cu copilul său și-l ținea cu capul în jos, Mira era în stare să rupă lesa și să fugă mâncând pământul, gândindu-se, numai ea știe, la ce grozăvie). Cu toate că nu mai sunt cu noi de peste 10 ani, îi purtăm în suflet alături de toate amintirile pe care ni le-au dăruit...

 

 Mira la vreo trei luni...

 

 

 Cu Mira în martie 2003... 

 

Cu Mira și Solo la un concurs unde, deși n-au participat, au fost foarte pozați și admirați...

Nu faceți ca mine...

   Nu am vrut să povestesc despre cum m-a mușcat Flutur, având în vedere că cineva îmi spusese, după ce a aflat ce mi s-a întâmplat: „Ce faci cu câinele dacă te mușcă? Îl omori!” Apoi, cum să-l omori, mai ales dacă nu este vina lui? Văzusem destule emisiuni (se pare că, totuși, nu suficiente) cu „Cesar și câinii”, ca să-mi dau seama că, atunci când patrupedul are o problemă, nu e neapărat vina lui (da, am văzut că sunt și astfel de cazuri, nu contest asta), ci, mai degrabă, a stăpânului acestuia. Astfel că, mai întâi, se corectează comportamentul bipedului, apoi se lucrează cu câinele. Dar, în ziua aceea, parcă eram „tabula rasa”, căci n-am luat în seamă factorii care au declanșat ceea ce s-a întâmpat mai târziu. Dar… să vă povestesc…

   Acum vreo doi ani, pe la începutul lui octombrie, mă întreabă prietena mea de la fostul serviciu dacă nu aș avea chef de o ieșire cu fetele. Oo, cum să nu, căci nu ne mai întâlnisem din vară. Am pus la punct toate detaliile și, iată-mă în ziua respectivă, pregătindu-mă pentru întâlnire. Vecinul meu tocmai își schimba țiglele de la acoperiș, aflându-se la noi în curte; ba, mai folosea și o sculă destul de gălăgioasă, dar ajunsese cu lucrul în grădină, deci puteam lăsa matracucile afară în bună regulă, ceea ce am și făcut. Dar... n-apuc să închid ușa după ele, căci, lucrând vecinul cu scula aia care făcea un zgomot ciudat, Flutur s-a speriat și a intrat val-vârtej în casă, hotărât fiind să rămână acolo, orice-ar fi. Știam că lui Flutur îi este frică de furtună, de artificii și de orice alte zgomote deranjante pentru el, precum și faptul că doar casa este locul care îi conferă siguranță, dar nu am luat în considerare nimic din toate acestea. Era deja timpul să chem un taxi și să plec, chiar n-aveam atunci nevoie de ifosele lui Flutur. Of, nu puteam să-l las în pace? Căci, fiind în vârstă (și destul de morocănos, pe deasupra), n-avea ce să strice… Dar, încăpățânată cum sunt, nu și nu! musai să iasă afară și să încui după el. Așa că merg eu, șontâc-șontâc, pe urmele lui, tocmai când o luase pe scări în sus spre mansardă. Apuc doar să-l prind de coadă și să nu-l las să plece. Flutur coboară, mă ocolește și urcă pe canapea. Eram deja foarte nervoasă, transmițându-i și lui din starea mea. Întind mâna dreaptă să-l prind de zgardă și să-l oblig să coboare din pat, dar Flutur se panichează și, fără vreun alt avertisment, mă apucă cu gura de mână. Eu rămân șocată cu mâna întinsă câteva secunde, după care mi-o retrag și urlu, efectiv, cât pot de tare: „Ieși afară în momentul ăsta!” Vă dați seama, ușa era deschisă, la fel și geamul, cred că s-a auzit cale de trei străzi. Flutur… stană de piatră, nu altceva… Merg la chiuvetă, căci dintr-un deget „scrijelit” nițel, curgea sânge și nu voiam să mă murdăresc pe haine. Sun mai întâi fetele, le spun că întârzii puțin, apoi mă uit să văd ce pot face. Nu era mare lucru, aveam un colț în palmă pe interior și unul pe exterior, de zici că folosisem în mod greșit un capsator. Și încă niște „scrijelituri”, dar, cum am zis, nu era mare lucru. Mă șterg cu prosopul, găsesc în sertarul cu „de toate” niște plasturi, pun câte unul pe fața și pe dosul palmei, apoi îl sun pe Luci să-l întreb ce să fac cu matracucul. Normal, după ce mă ceartă, las ușa deschisă larg cu Flutur pe canapeaua lui, îmi iau, zâmbind frumos și politicos „la revedere” de la vecin și oamenii care încă lucrau în grădină (sigur că m-au auzit înainte, or fi crezut că am înnebunit) și, după ce vine taxiul, merg la întâlnirea cu colegele.

   Am petrecut timp de calitate cu dragile mele prietene în jur de o oră, o oră și ceva, iar înapoi m-au adus ele cu mașina. Acasă totul era în regulă, la vecini lucrul se terminase pentru ziua aceea, așa că Flutur era afară la umbră. No, trebuitu-mi-o tot scandalul ăsta? mă gândesc eu înciudată. Mâna începuse deja să se umfle și să mă doară. De cum am intrat în curte și m-au întâmpinat matracucile, îi bag mâna beteagă sub nasul lui Flutur: „Ai văzut ce mi-ai făcut?” Săracu’ Flutur, se face mic-mic și-și pune capul în pământ… „Lasă”, îl mângâi eu cu stânga, „că nu-i vina ta, eu și numai eu sunt de vină…”

   După ce a venit și Luci de la serviciu, mă dezinfectează cu alcool sanitar și-mi pulverizează deasupra o peliculă subțire de spray sub formă de plasture. Nici prin cap nu mi-a trecut să merg la doctor, câinele meu era vaccinat, nici nu aveam vreo rană deschisă, deci… la ce să mai pierd vremea și pe la spital? Dar n-am putut dormi în noaptea aceea. Căci, pe când să adorm, fulgerături simțeam în mâna dreaptă, nu altceva…

   După o noapte luuuuungă, accentuată de durerea din ce în ce mai acută, dimineața se ivise, blândă și bună, dar nu cu mine. Îmi privesc mâna pe care, până atunci, o ținusem la piept. Era umflată ca un cartof și o roșeață începuse să se întindă în jurul „capselor”. Între timp, mă sună o bună prietenă care locuiește în județul vecin. Când aude ce mi s-a întâmplat, nu și nu, că musai să merg la doctor pentru vaccinul antitetanos. O fi câinele vaccinat, dar având în vedere cum reacționează mâna mea, e obligatoriu s-o vadă un doctor. „Nu știu dacă mă pot îmbrăca…” și, de cum rostesc cuvintele astea, mă gândesc cu groază la hainele care ar trebui să le iau pe mine. Prietena mea nu renunță: „Îl las pe copil la o vecină și vin să te ajut și să te duc eu la spital!” Cu doi copii la școală și unul micuț acasă, locuind în alt județ decât al meu, cum s-o port pe drumuri? Îi zic că m-oi descurca eu cumva și, după ce-i promit că o sun de îndată ce mă întorc, închid. Era trecut de opt. Știind că tati o fi încă la biserică, o sun pe mami și îi spun ce și cum. Ghinion, mașina lui tati e, încă, la service… No, trebuie să mă descurc singură... Îmi ia mai bine de o oră să mă pregătesc de plecare...

   La spital, primul lucru care mă întreabă (pe bună dreptate) doamna doctor, după ce-i spun ce-am pățit, este: „Da’ ce i-ați făcut?” Explic eu cum și cât pot de bine situația, ca să nu mă trimită, cumva, și la psihiatrie, pe motiv că sunt „cam dusă cu pluta”. Asistenta de față mă pansează, îmi face un vaccin antitetanos, timp în care doamna doctor îmi prescrie antibiotic pentru o săptămână. Totuși, ca să scap de vaccinul antirabic, musai să aduc carnetul de sănătate al câinelui pentru a demonstra că e, într-adevăr, vaccinat (nici prin cap nu-mi trecuse să-l iau cu mine), plus consultarea câinelui și o adeverință de la medicul veterinar privind starea de sănătate a acestuia.

   La cabinet, unde ne-am înființat cu bietul Flutur și cu „dovada” faptei lui (adică mâna mea), la fel, am fost întrebată ce i-am făcut câinelui, căci era evident că ceva i-am făcut, din moment ce propriul meu patruped, pe care-l cunoșteau de micuț, a îndrăznit să mă capseze.

   În concluzie, cam multe drumuri m-au costat încăpățânarea mea de câteva minute. Ca să nu mai spun și de durerea fizică suferită… Dar credeți că ceea ce s-a întâmplat a făcut să-mi scadă iubirea ce i-o purtam matracucului meu? Nici vorbă! Îl iubeam la fel de mult, doar că am început să fiu mai atentă cu „doleanțele” lui în anumite condiții, mai ales când era vorba de factori stresori pentru el…