Dulcea limbă românească

  Doisprezece ani am scris în limba română, așa cum am învățat încă din clasa întâi (nu exista pe atunci clasa pregătitoare) și așa cum, probabil, au învățat și părinții mei. Și, nici nu au apucat să se usuce bine mediile scrise cu cerneală în carnetul meu de note din ultima clasă de liceu, când, taman înainte de bacalaureat ni se spune că, iaca, nu se mai scrie cu „î” din „i” în interiorul cuvintelor, ci cu „â” din „a”, pe când „î”-ul rămâne „î” doar la început și la sfârșit de cuvânt. Și nu se mai scrie „sînt”, ci „sunt”. Și, cu aceste clarificări (cine să ne mai spună că, există, totuși, și ceva excepții, cum ar fi, de exemplu, cuvântul bineînțeles căruia „î”-ul îi rămâne „î”), suntem trimiși la proba scrisă a limbii române. No, dacă nu erau de ajuns emoțiile care ne încercau datorită examenului, asta ne-a bulversat de-a binelea. Căci, stăteam noi în cumpănă: oare cum se scrie titlul operei, cu „î” din „i” sau cu „â” din „a”? Dar citatele din opera respectivă? Căci, dacă le-a scris creatorul operei într-un anume fel, eu cum le scriu? Se aplică și la ele noile reguli au ba? Nici profesorii supraveghetori nu știau mai multe decât noi, ci dădeau din umeri a nesiguranță. Și, tocmai pe când ne luam avânt să scriem despre subiect, ne opream brusc la vreun cuvânt ce implica noile reguli: stai, că ăsta are „î”, cum era regula aia? Of, că nu-i deloc ușor ca, după ce înveți să scrii într-un fel anume, să se schimbe regulile peste noapte (credeam noi, doar că, după cum am aflat mai târziu, se schimbaseră cu un an înainte, fără să ne întrebe cineva și pe noi dacă ne convine sau nu ori, măcar, să fi aflat ceva mai devreme).

  Mai trec niște ani, timp în care mă dumiresc cum e cu ortografia de după reforma din ‘93 (căci atunci am aflat că avusese loc). Dar nu bine mă obișnuiesc, că apare faza cu cele două forme corecte de plural ale fructului „cireașă”. Adică, poți mânca liniștit și cireși, și cireșe. Mie încă mi se pare ciudat și acum, după atâția ani și, cu siguranță, nu voi mânca niciodată cireși, în afară de situația în care vreau să mănânc pomii (cu cireșe cu tot). Dar mare dreptate a avut un profesor din facultate când a spus că „uzul bate norma”. Chiar așa este!

  Nu trece mult și mai descopăr o noutate (pentru mine, căci poate că nu era chiar o noutate), adică „nici un” și „nici o” se scriu într-un singur cuvânt: „niciun”, „nicio” (bine, cu excepțiile de rigoare, desigur). Dar ce știusem, atâția ani, că este corect, iată că acum nu mai este. Și aici mi-a trebuit niște timp să mă obișnuiesc, prima dată să înțeleg care-s acele excepții, apoi să aplic scrierea „corectă”. Și, sincer, parcă m-ar zgâria pe retină și acum când le scriu legat.

Simt că, încet-încet, rămân în urmă. Și nu e vorba de evoluția tehnologiei, de îmbogățirea limbii cu noi și noi termeni, ci de cuvintele existente deja de multă vreme care, parcă, nu-și mai găsesc locul în forma în care le știam. Am crescut cu dicționarul, unul cu coperți roșii (stați să verific dacă DOOM 3 a păstrat corectă și forma asta sau doar pe cea cu „coperte”; ok, cică e-n regulă), căci mama ni-l cumpărase încă de când eram în clasele primare. Și chiar l-am folosit. Am citit mult în copilărie, căci la oraș nu prea aveai cum altfel să-ți petreci timpul liber și, sincer, mi-a plăcut foarte mult (și acum îmi place). Și, când dădeam peste vreun cuvânt pe care nu-l știam, imediat eram cu ochii-n „catastif”… În momentul de față am două dicționare, plus DOOM 2 și, totuși, pentru scrierea corectă, când am vreo ezitare, „răsfoiesc” DOOM 3, cel din 2021. Nu, nu mi l-am mai cumpărat, ci folosesc varianta online. Am ajuns la concluzia că n-are niciun rost, peste câțiva ani sigur apare altul cu cine știe ce alte bizarerii. Ca cea referitoare la cuvântul (3 în 1) „laoparte” (da, evident că nu mi-a venit să cred când am auzit, dar am verificat). Nici nu știu de ce mă mai mir… Căci, pe an ce trece, dulcea limbă românească începe să nu-mi mai pară atât de dulce… Cel puțin în scris...

Fratele meu de cruce

  Nu-mi amintesc de când ne cunoaștem... Pare că dintotdeauna. Întrebându-l pe fratele meu de când sunt prieteni, mi-a răspuns: „Nu știu, de când eram mici… Dar așa, mai exact, cred că... de prin clasa întâi…” Deci, bine am zis, pare că ne cunoaștem dintotdeauna, având în vedere că eu sunt mai mică decât fratele meu cu trei ani.

  Danu… Dănuț, cum îi ziceam noi toți pe atunci, băiatul blond cu albastrul cerului în ochi, era unul dintre cei mai buni prieteni ai fratelui meu. Și, împreună cu el și cu vărul lui, Călin (mamele lor erau surori), aceștia formau un trio de nedespărțit în copilărie, perioada în care aveau același drum spre nebunii și năzbâtii, o copilărie fără griji, fără responsabilități, în afară de a se juca, mai ales în vacanțele de vară, cât era ziulica de lungă. Crescut mai mult de bunici, părinții fiind despărțiți și tatăl recăsătorit, nu e de mirare că s-a atașat de familia noastră, familie ce avea un tată și o mamă care-l primeau oricând cu mare bucurie. Amintirile lui cu fratele meu, cu familia noastră (mai ales când eram copii) sunt altele decât ale mele, pentru că eu, fiind fată, nu făceam parte din gașca lor, a băieților. Doar ce am observat și am trăit de-a lungul timpului în apropierea lor.

  Dintre cei trei „muschetari” cu vârstă apropiată, el era cel mai mic și cel mai slăbuț. La acea vreme, pentru că acum, el e cel mai înalt dintre toți, răzbunându-se, parcă, pentru „minusul” din copilărie. Oo, îmi amintesc de parc-ar fi fost ieri: zilele de sâmbătă erau alocate curățeniei pe care trebuia să o facem, eu și frate-meu, indiferent dacă mama era acasă ori la serviciu, asta era deja parte din atribuțiile noastre, odată ce am mai crescut. Dar, nu bine strângeam covorul din bucătărie, că apăreau, ca prin minune, cei doi verișori, cu mare chef de aventuri: „Hai cu noi la pescuit!” Și Cosmin: „Nu pot, tre’ să facem, eu și soră-mea, curățenie!” „Stai că te ajutăm noi!” Și într-o secundă luau covoarele, fiecare prinzând de câte-un capăt și le scuturau temeinic. Apoi, punându-le pe patul din bucătărie, peste masa și scaunele care așteptau cuminți terminarea curățeniei, îl luau pe frate-meu și duși erau până la lăsarea întunericului. Acum, povestindu-mi, el si fratele meu, din aventurile lor, nu pot decât să mă minunez că, Slavă Domnului! n-au pățit nimic: „Lora, mergeam în spatele Combinatului... și erau gropi unde s-a scurs și s-a strâns acidul... era verde, verde, verde… Mamă, ce faină apă!… Noi acolo am făcut baie… în acid... gândește-te! Mai înghițeai câte-o gură de apă…” Iar eu, pe când îmi povestea frate-meu, pe lângă un zâmbet oarecum admirativ (pentru curajul lor nebun) și teamă în privire pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla, îmi puneam mâna la gură și ziceam: „Iuuuuui!” Și Danu continuă: „Și tot veneam pe țeavă, acolo la… TRCL sau ce era... Era o țeavă mare, încălzită… Acolo ne uscam chiloții și… toți eram... maro, negri… îți dai seama… Apoi... în Săsar am făcut baie…” „Oo, în Săsar am făcut baie de multe ori… ” îl întrerupe Cosmin entuziasmat. „Puțea apa a… minereu și a… cine știe mai ce… da’ nouă nu ne păsa… Și se uita lumea de pe pod la noi…” Uau, chiar au făcut așa ceva? Căci, parcă-mi povesteau un film SF… Și, după povestirea a încă ceva năzdrăvănii, zice Danu așa, ca o concluzie: „Am făcut destule rele!”

  Amintirile mele sunt mai blânde și mai puțin periculoase decât ale lor: cum am vrut, de exemplu, într-o vară, să facem piscină în bazinul de apă din grădină… Am vrut să fie ca la ștrand, să facem baie, să punem o pătură și să mâncăm afară, dar era așa de frig (pentru că era umbră mai tot timpul) și apa era rece ca gheața și ne-am lăsat păgubași… Apoi, confecționarea de zmeie cu trestie adusă cine știe de pe unde, tenis de masă… Oo, și biliard, căci primise Danu de ziua lui o masă de biliard pe care o ținea la noi acasă, așa că ne jucam mai tot timpul.

  După ce au mai crescut și familia lui Călin s-a mutat din vecini, trioul s-a destrămat, dar Cosmin și Danu și-au continuat prietenia. Mergeau împreună în oraș la cafea, la pizza... Sau venea la noi la cafea, chiar și când nu era Cosmin acasă, dar întotdeauna cu plicul de Nescafe Brasero la el. Îmi zicea mami: „Uite, vezi? la noi se simte ca acasă, cred că i-a lipsit familia...” A fost ca și cum l-ar fi adoptat ai mei și Danu mi-a mărturisit deunăzi: „Necrescând cu mamă și cu tată, numai cu doi bătrâni, normal că pentru mine voi ați fost familia mea… așa am simțit atunci… de aia și veneam zilnic pe-acolo…” Cred că de atunci am început să-l consider fratele meu de cruce. Mi-a fost alături în cele mai importante momente: la majorat, la despărțirea de primul prieten, fiind un umăr pe care să plâng, la prietenia mea cu Luci, bucurându-se sincer pentru mine („Vezi, ai crezut că vei face Revelionul singură și uite că nu-i așa!”), la nunta mea… L-am văzut, de asemenea, și eu în multe ipostaze, chiar și când s-a îndrăgostit pentru prima dată. Dar cea mai mare schimbare pe care am văzut-o la el, a fost în prima lui permisie din armată. Căci, dacă înainte de a încorpora, se înregistrase pe casetofonul nostru, împreună cu Cosmin, cu tot felul de glume și maimuțăreli, când ne-am revăzut în prima lui permisie, a fost atât de schimbat, devenise atât de sobru, că nici nu a vrut să asculte acele înregistrări făcute cu ceva vreme înainte. A fost cea mai rapidă maturizare pe care am văzut-o în viața mea. „Pentru mine a fost așa, sobru, (m-a lămurit el de curând), din omul ăla vesel și glumeț, zici că am devenit… nu știu, a fost lipsa aia de libertate, aia m-a schimbat… Fiind obișnuit tot timpul liber, să fac ce vreau, când vreau, unde vreau, dint-o dată… gata! Asta m-a marcat...”

  Era normal ca după o așa strânsă prietenie, fratele meu să-i devină naș de cununie, el căsătorindu-se cam cu două luni înaintea mea (bineînțeles că n-am lipsit nici eu de la nunta lui), după care nu ne-am mai văzut multă vreme. Acum, depănând împreună cu el și cu frate-meu amintiri din vremi demult apuse, oameni maturi, în toată firea, mi se pare că redevenim copiii de odinioară… Și sunt recunoscătoare că-i am, încă, alături, pe cei doi frați ai mei, legată fiind de unul prin sângele care ne curge-n vene, iar de celălalt, de prietenia de o viață, rămânând, în continuare, fratele meu de cruce...  

 

Shopping online

  Nu fac sau, mai bine zis, nu făceam foarte des cumpărături de pe internet și niciodată cu plata online. În privința asta, am așa, un fix și, dacă vreau să cumpăr ceva, prima dată verific existența posibilității de a plăti la primirea coletului, de-abia după aceea mă pun și comand. Pot să spun că am comandat și chestii faine (mai ales cadouri pe care nu le-aș fi găsit în magazine, foarte apreciate de cei cărora le-am dăruit), dar și lucruri de care m-aș fi putut lipsi sau care nu erau, din punct de vedere calitativ, chiar ceea ce m-aș fi așteptat eu să fie, după desfacerea coletului. Dar, niciodată nu s-a întâmplat să nu-mi vină coletul acasă, la adresa trecută pe comandă. În ziua respectivă, primeam dimineața un mesaj de la firma de curierat prin care eram anunțată că voi primi coletul, ba chiar și orele între care se estima livrarea, ca să fiu acasă. N-am avut niciodată probleme. Până… acum… Dar, să vă povestesc...

  Am comandat o carte. Așa cum am mai făcut de nenumărate ori. Ca urmare, am primit un email prin care eram informată despre acceptarea comenzii mele și că va fi în curând finalizată. Asta se întâmpla în 20 octombrie. Buuun! A doua zi, comanda mea a fost expediată și, tot în aceeași zi, am primit o „confirmare preluare expediere” de către Cargus, firma care trebuia să-mi livreze cartea. Ok, până acum, nimic neobișnuit, totul se desfășura așa cum era normal. În același mesaj, mai eram informată că, dacă doream, nu era nevoie să aștept curierul, ci puteam ridica coletul „în mod convenabil și în siguranță de la punctele Cargus SHIP & GO” din apropierea mea, complet gratuit. Tot ce trebuia să fac era să accesez un buton (cel cu „Vreau să văd detalii”) și să utilizez opțiunea de redirecționare a coletului către cel mai apropiat Cargus SHIP & GO. Bine, nu aveam de gând să redirecționez coletul cine știe pe unde, când, mi-l aducea curierul acasă, plăteam suma datorată și cu asta basta. Totuși, din curiozitate, am apăsat butonul să văd ce-mi indică. Nu-mi indica nimic, în afară de faptul că aveam browserul învechit și că ar trebui reînnoit. Am ieșit rapid de acolo, că la chestii de genul ăsta îl las pe Luci (care se pricepe mai bine) să facă tot ce e nevoie.

  În ziua următoare, Gmail-ul mă anunța iar, printr-un mesaj de la Cargus, că vor ajunge la mine. Am pregătit banii și m-am pus pe așteptat. Pe degeaba, căci n-a venit nimeni. În 23 octombrie, un nou mesaj de la Cargus: „Astăzi reîncercăm livrarea.” În 24 octombrie, din nou: „Astăzi reîncercăm livrarea.” Au urmat două zile de pauză, căci, na! venise weekendul, între timp, iar luni, 27 octombrie, a început iar joaca de-a livratul coletului meu: „Astăzi reîncercăm livrarea.” După-masă, pe la patru fără un sfert, primesc un telefon. Răspund rapid, căci eram sigură că este curierul cu (în sfârșit!) coletul meu: „Alo!”, dar, după un „Bună ziua!” convorbirea se închide, totul durând doar 2 secunde. Verific numărul care începea cu 031… (un număr de fix, după cum am aflat ulterior). Telefonul mi-l înregistrează ca spam. În jurul orei cinci și jumătate, primesc un alt mesaj, tot de la Cargus, al doilea pe ziua respectivă: „Confirmăm cererea ta de redirecționare către locația Cargus SHIP & GO. Suntem încântați să îți confirmăm că am primit cererea ta de a schimba adresa de livrare a expedierii… într-o locație Cargus SHIP & GO.” Mi se specifica adresa de ridicare și faptul că mă vor notifica, pentru a merge să o ridic, atunci când va ajunge la locația respectivă. După ce citesc mesajul, stau și să mă uit, ca trăsnită, la telefon. Eu am redirecționat coletul în altă parte? De ce aș face asta? Și, mai ales, când am făcut-o, că eu nu-mi amintesc? Mi-a venit în minte telefonul ciudat pe care l-am primit. Să fie oare, o legătură între telefon și mesaj? Simt cum mă înfurii… „Asta nu poate să rămână așa!” este de părere Luci. „Și ce să fac?” îl întreb eu, exasperată. „Sună… la cei de la care ai comandat cartea!” „Păi, ei n-au nicio treabă, comanda a fost înregistrată, a fost predată curieratului și de acolo… nu mai e problema lor…” Mă uit din nou la adresa locației de unde urmează să-mi iau coletul: e în satul din apropierea orașului, taman în partea opusă de zona în care locuiesc.

  Seara, cu două minute înainte de ora 8, primesc un al treilea mesaj pe ziua respectivă, prin care sunt informată că expedierea mea a ajuns unde, cică, l-am redirecționat și că-l pot ridica de luni până vineri, între 9-17, căci, sâmbătă și duminică este închis, desigur. Termenul de păstrare este de 5 zile, iar în ce privește modalitățile de plată, am opțiunile: bani, card, online. Dar pot să achit și online înainte să ajung la locație, pentru a scurta timpul de ridicare (exact ceea ce am încercat dintotdeauna să evit când am comandat de pe internet). „Nu sta pe gânduri, vino să ridici coletul cât de repede!” îmi mai spune nenea Cargus prin mesaj. Ah, nu pot să vă explic ce nervi m-au apucat... Deja știu că pe Luci nu-l pot trimite după „cai verzi pe pereți”, căci, de la serviciu, ar ajunge după ora închiderii. Of, măi, și când mă gândesc că taxiul rămâne singura soluție, mă apucă și mai tare pandaliile, căci, pe lângă banii de colet care așteptau cuminți pe masă deja de câteva zile, îmi mai trebuiau bani și de taxi, că, cică, n-am vrut eu să-mi vină coletul acasă, ci l-am redirecționat la nu știu câți kilometri de casa mea.

  Pentru că în următoarea zi aveam niște treburi de rezolvat la spital, mă duce fratele meu cu mașina, Luci fiind la serviciu. Pe când terminăm, îi spun, în treacăt că, după ce ajung acasă, trebuie să iau taxiul și să caut adresa coletului meu. Frate-meu, care-i „bun ca pâinea caldă”: „Păi, stai că te duc eu până acolo, ce să mai dai bani pe taxi?” „Da’ banii de colet mi-au rămas acasă și la mine n-am decât vreo 60 de lei și nu-mi ajung… Și n-am nici cardul la mine…” îi zic, după ce-mi întorc geanta pe dos. „Se poate plăti cu cardul? Că-l am eu!” „Sigur, iaca, scrie aici, negru pe alb!” și-i arăt mesajul primit. Apoi, îi dau adresa și, pentru că nu fusesem niciodată la acea locație, își pornește GPS-ul. După vreo 6 kilometri și o grămadă de străduțe întortocheate cu nume de care nici nu auzisem, ajungem la destinație. Intrăm înăuntru și așteptăm să ne vină rândul la oricare dintre cele două birouri. Ni se cer datele necesare, doamna merge într-un depozit imens, ne aduce coletul-carte, moment în care trebuie să dau banii. „Plătim cu cardul!” spun și chiar nu-mi fac probleme, căci mi se păruse, cât stătusem la rând, ca văd un PIOS pe biroul alăturat. „Nu se poate cu cardul!” vine verdictul, ca un trăsnet. Fratele meu: „Păi unde găsesc aici un bancomat de unde să scot bani?” Dar eu eram deja cu capsa pusă: „Cum adică nu se poate cu cardul? În mesajul primit scrie: bani, card, online” și-i bag telefonul sub nas. „No, nu știu, nu se poate, dar vă trimit un link și puteți plăti online!” vine răspunsul. Deja mă gândesc: „Online? Nici vorbă… Nici n-am cardul meu la mine…” Mă apropii și vorbesc rar, cât pot de calmă, căci simt că-mi vine să explodez: „N-am cerut eu să vin după colet! Mi se spune prin mesaj că pot plăti cu cardul și, totuși, nu se poate…” Și, pentru că nu mă mai pot abține, cuvintele ies repezite, de nici nu mai am timp să le procesez: „Nu mai vreau niciun colet!” Iar doamna de la birou: „Bine, dar trebuie să semnați aici!” Semnez nervos, timp în care fratele meu: „Facem reclamație! Dar așa, în toată regula!” „Faceți!” ni se spune nonșolant. În drum spre ieșire, îmi vărs năduful, spunând tare, să mă audă toți cei de față: „Nu mai vreau să am de-a face cu Cargus în toată viața mea!”

  Când am ajuns acasă, am primit un ultim mesaj de la Cargus: „Expedierea ta,…, este în curs de returnare la expeditor. Ne pare rău că nu ai reușit să primești coletul de această dată.”

  Și… asta a fost tot... Am vrut să scriu atunci, rapid, dar eram prea nervoasă… Între timp, m-am mai calmat. Desigur că n-am făcut reclamație… Am citit că și alții au pățit lucruri asemănătoare cu alte firme de curierat, că era (sau urma să fie) perioada de Black Friday, una extrem de aglomerată… Înțeleg, că nu-s chiar bătută-n cap... Puteau să-mi trimită coletul după două săptămâni, chiar și după trei și nu era o problemă… Dar ce m-a deranjat cu adevărat a fost că, cică, eu aș fi cerut schimbarea adresei de livrare a coletului către o locație a firmei, când nu era adevărat (faptul că am răspuns la un telefon primit să fi fost acordul meu de a redirecționa coletul în altă parte? Dar din mesaj reiese că eu am cerut asta, când nici vorbă de așa ceva...) Apoi, că nu se putea apela la un serviciu pe care firma îl pusese la dispoziție. Căci, dacă nu scria în mesaj că acest serviciu (plata cu cardul) este disponibil, mergeam acasă după banii pregătiți special pentru asta sau scotea fratele meu de la bancomat, nu era mare lucru... Asa că, pentru mine, shopping-ul online este un capitol încheiat… Încă îmi revin în minte cuvintele din ultimul mesaj de la Cargus: „Ne pare rău că nu ai reușit să primești coletul de această dată!” O, daaa, sunt convinsă! Oricum, nu e mare pierdere, o persoană mai puțin pentru această formă de cumpărături...

 

  

Canapeaua...

  Biata noastră canapea verde din bucătărie... De fapt, e impropriu să spun a noastră, nici nu știu dacă a fost vreodată. Oricum, am început să-i plâng de milă cam de când am primit-o și a luat-o Flutur în custodie, ca să zic așa. Nici n-a stat prea mult pe gânduri, s-a uitat la ea, a mirosit-o, a și probat-o (deh, nu ar fi acceptat dacă ar fi dormit un fitecine în ea, doar urma să devină patul lui, nu?) și… cam asta a fost tot. Măcar de-ar fi fost așa… Dar, când să se așeze mai confortabil în ea, chiar și după atâția ani de când devenise parte din casa noastră, atâta se răsucea și se învârtea și o „rașcheta” cu ghearele, de zici că voia să o rupă cu totul. Și, dacă se întâmpla să ne trezim cu musafiri, ne era cam rușine când, aceștia, voind să se așeze undeva, se îndreptau spre canapea, iar noi eram nevoiți să-i deturnăm: „Știți, nu puteți sta acolo, căci e patul lui Flutur!” Oricum, la ce privire le transmitea matracucul când îi vedea că vor să-i ocupe canapeaua, le trecea orice chef să se mai așeze, așa că erau nevoiți să ia scaunele la rând.

  Considerând deja canapeaua ca fiind a lui, totuși, dacă voia să stea și Capucino, avea nevoie de acordul lui Flutur. Nu m-am gândit că asta ar fi valabil și în cazul meu. Astfel, făcusem greșeala să-i ocup canapeaua într-o zi. Eram obosită de atâta trebăluială prin bucătărie și mi-am zis că, dacă tot e liberă, să mă odihnesc puțintel. Greșeala mea, cum am spus, căci în acel moment a apărut și Flutur din cameră, îndreptându-se agale... unde credeți? Desigur, spre canapeaua lui. Normal, i-am spus așa, ca o scuză: „Acuma, știi ce? Lasă-mă și pe mine să stau!” M-a lăsat, nu zic nu, dar s-a îndreptat spre ușă. Ăsta e un semn că vrea să iasă afară, așa că m-am ridicat și m-am dus la ușă, să-i deschid, dar el… țuști! pe canapea, în locul meu… No, că devine matracucul prea deștept pentru familia noastră... Trebuia să luăm măsuri. Și le-am luat...

  Pentru că matracuca avea deja două pătuțuri, i-am cumpărat și lui Flutur unul (ne gândeam că așa am putea să ne recuperăm canapeaua). I l-am comandat de pe internet. Cel mai mare pe care l-am găsit la ora aceea pe piața unor astfel de produse. Și nu vă spun cu câtă nerăbdare am așteptat sosirea coletului (cât a costat, nici nu are importanță, dar pot să vă spun că am dat o grămadă de bani pe el), căci mi-l și imaginam pe matracuc, fericit nevoie mare, dormind sau moțăind în pătuțul lui. Dar, am așteptat degeaba, căci... reacția lui Flutur? Nu l-a interesat câtuși de puțin. Am încercat în fel și chip să-l fac să accepte patul. I-am citit și descrierea produsului și, pentru mai multă convingere, m-am pus chiar și eu în el să vadă ce comod e… Degeaba! N-am reușit să-l fac să renunțe la canapeaua lui verde din bucătărie… Îmi arunca niște priviri de genul: „Dacă-ți place atât de mult, n-ai decât să dormi tu în el!” Evident că n-am dormit eu în el, dar ghici cine a renunțat la confortul celorlalte pătuțuri, ca să se facă stăpână peste ceva ce nu era pentru ea? Exact, Capucino...

  Oricum, pentru că matracucul nu voia în ruptul capului să doarmă în pătuț (o singură dată am reușit să-l pozez, folosindu-l doar câteva minute), ba, mai mult decât atât, ocupa foarte mult spațiu, l-am împachetat și l-am băgat în dressing, uitând de el (să ne-nțelegem: pătuțul, nu matracucul). Și a stat pătuțul cuminte până la venirea lui Codruț în familie, acum doi ani…

  Codruț… mezinul matracuc, ghemotocul de blăniță de vreo 3,5 kilograme la acea vreme, cu o energie care dădea pe dinafară, „uraganul” care a întors casa cu susu-n jos, a fost cel pentru care am scos patul lui Flutur de la naftalină. Astfel, spre deosebire de Flutur (care ne-a părăsit anul trecut), Codruț a crescut cu pătuț la purtător. Dar, cu toate astea, tot canapeaua verde din bucătărie e mai bună… Iar patul lui Flutur îl folosește… normal, matracuca de Capucino...

 

Șeful de canapea...

 

Acceptarea lui Flutur de a-și împărți canapeaua cu tovarășa lui de nebunii, Capucino...

  

 

În ordinea ierarhiei... 

 

 În sfârșit, și mezinul „în rândul lumii”, vorba aia... 

 

 

Pe picior de egalitate, după „moștenirea” canapelei de la Flutur...

 

 

Tot canapeaua a mai bună...

 

 

 Capucino: „O fi mare pătuțul ăsta, dar e al meu, să fie clar!”

Amintiri din Epoca de Aur

  Din perioada Epocii de Aur am prins și eu o părticică, nu prea mult, căci în ‘89 eram în clasa a VIII-a. Dar încă îmi amintesc de statul la rând de pe la 5 dimineața, când ne trezea mama uneori, mai ales în vacanță (de vară sau de iarnă) să „apucăm” mai mulți litri de lapte sau mai multe pachete de unt. Uleiul, zahărul, orezul, făina intrau în rația de alimente pe care o puteam lua o dată pe lună în funcție de numărul de persoane dintr-o familie, iar noi, fiind patru, era destul de ok. Adică, nu țin minte să nu fi avut de sărbători prăjituri făcute în casă sau mâncare ceva mai specială decât de obicei. Benzina se dădea și ea pe bon, fiind restricționată, iar părinții o strângeau pentru concediile din vară. Am prins și aici coadă de zeci de mașini la benzinărie pentru a ne cumpăra combustibilul care ni se cuvenea. Încă ceva altfel decât în zilele noastre era faptul că sâmbăta se mergea la școală și la serviciu, atâta că era zi scurtă. Și cum mai fugeam noi acasă după ore să prindem cele câteva minute din „Gala desenului animat”, căci altfel mai aveam de așteptat o săptămână...

  Pe lângă toate acestea și multe alte lipsuri de care nu-mi dădeam seama, copil fiind, ceea ce-mi amintesc încă foarte bine este raționalizarea curentului electric care se lua câteva ore pe zi, în special iarna. Aveam de făcut teme pentru școală, de învățat și… când îți era lumea mai dragă, zbang! rămâneai pe întuneric. Deja știind că în fiecare zi eram lăsați în beznă (la propriu), aveam o lampă cu petrol în bucătărie (cam acolo ne strângeam în astfel de momente) pe care o aprindea mama (sau noi, când ea era la serviciu pe după-masă) ca să ne putem continua lecțiile rămase neterminate. Aveam și lumânări, dar tot lampa era mai bună în asemenea condiții. Întrerupătorul rămânea pe poziția „aprins” ca să ne putem da seama când „vine curentul”. Era deja ceva obișnuit, la ordinea zilei, așa că nu mai mergea la școală scuza: „Tovarășa profesoară, nu mi-am făcut tema sau n-am învățat pentru astăzi, că s-a luat curentul!” Căci asta ar fi însemnat ca toți copiii de vârstă școlară să nu mai învețe nimic de prin noiembrie până-n februarie… Și așa se scurgeau zilele, una după alta…

  În aceeași perioadă, în celălalt capăt al orașului, cu aceleași probleme se confrunta și soțul meu, pe atunci copilul Lucian, la fel ca sute de alți copii care au trăit în acele vremuri tulburi. Și iacătă că într-o după-masă târzie de noiembrie, pe când era prin clasa a VI-a (dacă bine-și mai aduce aminte), Luci, rămas singur acasă, cu părinții la serviciu și sora plecată la o prietenă, își făcea lecțiile în bucătărie, la lumina lămpii cu petrol.

  Masa, lipită de perete, era încărcată cu cărțile și caietele de care avea nevoie, având lampa înaintea lui. Pe măsură ce scria și ajungea la finele paginii, împingea caietul în față, pentru a putea scrie. Și, tot împingând caietul care înainta împreună cu cărțile pe care se afla așezat, dintr-o dată, fără veste, o lumină puternică inundă camera. „A venit curentul!” se bucură Luci. Dar, ridicând ochii, vede perdeaua de la geam în flăcări. Lampa, împinsă, în același timp, cu cărțile și caietele, ajunsese sub perdeaua care, fiind dintr-un material inflamabil, s-a aprins rapid, arzând ca o torță. Panicat, primul impuls este să sufle în lampa cu petrol care se stinge pe dată. Dar perdeaua continuă să ardă. Deja speriat de ce se întâmpla, pipăie pe lângă el în zona unde-și făcea veacul prosopul de bucătărie și, tot „lovind” cu el focul, reușește să-l stingă. Răsuflând ușurat de-acum, după spaima ce-l cuprinsese cu numai câteva minute în urmă, doar perdeaua pare că-l privește prin gaura imensă din mijloc, anunțând, parcă, „accidentul” prin care tocmai trecuse...

  Nu-și mai amintește nici el, nici ceilalți membri ai familiei ce s-a întâmplat în continuare. Nici dacă a fost muștruluit, nici dacă a fost „altoit”… Oricum, întrebându-l pe socrul meu ce-ar fi făcut acum dacă Luci ar fi fost copil încă și s-ar fi întâmpat așa ceva, mi-a spus că nici nu l-ar fi bătut, nici nu l-ar fi certat… Doar s-ar fi bucurat că nu s-a întâmplat ceva mai grav… 

Atât am mai găsit din lampa cu petrol de altădată...

 

Aventuri de prin păduri...

  Mă sună mami într-o zi să mă întrebe dacă nu vreau să mergem după ciuperci. Mai fusese cu tati anul acesta și prin alte părți (fără sorți de izbândă), dar acum voia să mergem la pădurea unde „evadam” cu ai mei în copilărie. Oo, și cum să fi refuzat, când ultima ieșire de acest fel data de prin septembrie 2016? Și, după ce am pus la cale ziua și ora la care să ne întâlnim, ne-am văzut fiecare de ale noastre.

  În ziua cu pricina, vin socrii dimineața după mine, nițel mai târziu decât ora programată, dar niciun bai, că doară nu ne punea nimeni să semnăm condica în pădure. O luăm cu mașina către Groși, căci la pădurea de-acolo mergeam pe când eram copil, cu părinții și fratele meu. Chiar ne gândeam că, fiind dimineață, sigur lumea era la serviciu și ciupercile ne vor aștepta, nerăbdătoare, să le găsim. Nu mică ne-a fost mirarea când, oprind mașina, vedem încă vreo trei, staționând cuminți la margine de pădure. No, că mai sunt, pe lângă noi, și alți iubitori de natură și de astfel de drumeții. După ce ne încălțăm corespunzător și ne înarmăm fiecare cu câte-o bâtă din portbagaj (păi, socrii mei nu se joacă, ci sunt pregătiți de-acasă cu tot ce trebuie), ba, mai întrebându-mă și dacă nu vreau un briceag pentru a curăța eventualele ciuperci pe care le-aș găsi (între noi fie vorba, n-am folosit niciodată), ne facem curaj să ne afundăm în întunericul pădurii. Mă înarmez cu încă un „baston” și simt că înaintez nițel mai repede. Mami parcă are purici legați de picioare, căci dispare imediat din raza noastră vizuală, luând-o la dreapta. Tati rămâne în urmă, mai aproape de mine, căci acum nu mai putea fi vorba să mă piardă, ca acum câțiva ani când aveam picioare bune. Eu stau pe loc, încercând să mă hotărăsc pe unde s-o iau… Privesc în jur și nu mai simt nimic familiar din anii de demult, totul îmi pare schimbat. Mă consolez cu gândul că nici noi nu mai suntem aceiași și înaintez spre stânga, apoi ocolesc o groapă prin dreapta, luând-o iar la stânga. Oo, că nu-i prea ușor să te plimbi prin pădure cu „picioare de gumă”… Mă opresc și scot telefonul pentru o fotografie, căci vreau o poză cu pădurea mea dragă. Îmi amintesc motivul drumeției, așa că revin cu picioarele pe pământ, căscând ochii după ciuperci. Pământul pare uscat, nu văd nici măcar vreun melc rătăcit. Doar ceva tentative de ciuperci, însă necomestibile și câteva uscate, deshidratate (nici nu-mi mai pot da seama dacă erau oițe sau altceva). Ne întâlnim cu încă un drumeț și tati-l întreabă, nițel amuzat, dacă și-a umplut găleata. „Doar cu aer…” ni se răspunde pe același ton, apoi o luăm, fiecare, pe altă cale. Tati nu prea mai are răbdare, iar eu am obosit. O sună pe mami care-i răspunde de undeva din stânga. Oare când o fi ajuns acolo atât de repede? Se întoarce la noi și ne îndrumă spre locul de unde venise, căci acolo ar fi pădure de brazi și, posibil, și ciuperci. După câteva minute bune, fără vreun rezultat, hotărâm, de comun acord, să mergem în altă parte. Eu deja mă mișc în reluare, așteptând cu nerăbdare să mă așez undeva. E încă devreme, doar zece și ceva, avem la dispoziție toată ziua… că doară undeva trebuie să fie și ciupercile alea postate pe facebook...

  Mai mergem în două locuri, fără vreun rezultat pozitiv. Ba, mai mult, în Preluca Nouă, mașina ajunge cu o roată în șanț. Pe mine mă mănâncă palmele pentru o poză, dar nu îndrăznesc să scot telefonul din buzunar. Simt că nu-i momentul să-l enervez pe tati… Reușim, într-un final, să lăsăm șanțul în urmă și să readucem mașina pe drum, unde-i era locul. „No, zice mami, hai să plecăm cât mai repede de-aici, că nu mai vreau să aud de Preluca…” Totuși, ne oprim la un izvor să luăm apă, dar și la pădure, unde mami găsește o gaură pe unde să intre, căci are de urcat un deal. Noi o așteptăm la mașină, timp în care tati schimbă preșurile așezate greșit pe când dusese mașina la spălat.

  Normal că ciupercile par a ne ocoli astăzi, așa că mami revine, fără nicio bucurie, la mașină: „Gata, mergem acasă!” E doar puțin trecut de orele amiezii. „No, că e nevoie de ploaie, apoi or fi și ciuperci…” zice mami. Dar parcă tot n-ar merge acasă, așa că revine cu o nouă propunere: „Ce ziceți dac-am merge la Baraj?” Fiind toată lumea mai mult decât de acord, o luăm într-acolo. Ne oprim într-un refugiu, la margine de pădure, unde este și loc de luat masa. Mâncăm la aer curat pâine cu slănină și roșii, ca desert câte două prune și bem restul de cafea din termosul lui mami. Apoi, normal, pădurea-i la doi pași… Se duc fără mine, căci bateriile mele sunt descărcate de mult. Dar n-am timp să mă plictisesc, căci mă împrietenesc cu un câine și-l urmăresc cum se joacă cu alți doi, ieșiți dintr-o curte de vizavi, pe sub gard. De fapt, toți sunt veniți de-acolo, căci îi văd cum se întorc acasă.

   După vreo jumătate de oră, se întorc și mami cu tati așa cum au plecat, fără nicio ciupercă la purtător. Oboseala începe să-și spună cuvântul, astfel că o luăm spre acasă, cu hotărârea fermă (a lui mami, normal) să revenim peste două săptămâni, în octombrie. Sigur că la acea vreme, „va ploua” cu ciuperci, atât de multe vor fi.

  Peste câteva zile, mă sună mami să mă anunțe că tati și-a pierdut verigheta. Nu se știe când și unde, posibil la escapada noastră prin pădure. Dar unde s-o cauți, căci fiind în mai multe locuri… „Oare nu cumva la Preluca, unde mașina a intrat în șanț? Și tati a coborât de a băgat bolovani sub roată?” întreb eu. „Ba, mă tem că acolo și-a pierdut-o…” zice mami, dusă pe gânduri. „Ar trebui să citească Acatistul Sfântului Mina!” sunt eu de părere, neștiind ce altceva să-i spun. Și continui: „Știți că așa i-am găsit verigheta lui Luci, când și-a pierdut-o… Și bunica, cercelul…” Sunt, totuși, sceptică, că l-ar mai putea ajuta Sfântul Mina pe tati, după atâtea zile, ba, mai mult, neștiind nici când, nici unde, verigheta s-a făcut nevăzută…

  După aproape două săptămâni, mă sună tati, fericit nevoie mare: „Am găsit verigheta!” Nu-mi vine să cred, sincer. Îl întreb, plină de curiozitate: „ Ați citit Acatistul Sfântului Mina?” „Da, ieri sau alaltăieri…” îmi răspunde tati, entuziasmat. „Și… unde ati găsit-o?” continui eu cu interogatoriul. Tati nu se supără, ci e mai mult decât bucuros să-mi povestească: „Știi când ne-am oprit la Preluca, de a intrat mami în pădure și noi am așteptat-o la mașină? Și eu am schimbat preșurile, că erau puse invers de când dusesem mașina la spălat... Ei, bine, verigheta era pe unul dintre preșuri, acuma am dat de ea. Mami încă nici nu știe…” „Dar ea unde-i? S-a dus la cumpărături?” „Da’ de unde! Suntem la pădure, după ciuperci…”

  Normal, unde altundeva ar fi putut să fie?  

 

Cariera muzicală

  În ultima duminică din septembrie, pornisem la biserică cu gândul că e pentru ultima dată când voi cânta în cor… Cariera mea muzicală se apropia de final. A fost pe deplin decizia mea, decizie pe care n-am luat-o în pripă, de șapte luni mai având câteva tentative de acest fel. Mi-am tot repetat motivul principal pe care aveam să i-l spun și domnului profesor, căci nu puteam să plec, pur și simplu, fără să spun nimic, la cât de frumos am fost primită: „Am să renunț, pentru că trebuie să recunosc că nu am vocea potrivită pentru cor. Am văzut, chiar am încercat și nu merge, stric armonia corului… Așa că mai bine plec acum, până mai am un pic de demnitate...” Of, că sună cam pompos și nu vreau asta… Nu aveam de gând să mă lamentez, să lungesc prea mult agonia, pur și simplu nu pot să duc notele înalte. Am încercat, am făcut și ce mi-a spus una dintre colegele altiste când i-am cerut un sfat cum să fac să pot cânta și tonurile ridicate. Mi-a spus că trebuie să repet și să tot repet și asta am făcut. Acasă, înainte de a mă apuca de repetat, puneam muzică ușoară cu solistele mele preferate, Mădălina Manole și Laura Stoica și cântam de una singură prin casă. Seara, adormeam cu bucăți din Liturghie în minte care, curios, cântate în minte, sunau tare bine. Duminica dimineața, la șapte și jumătate coboram de la mansardă pe de-a-ndoaselea (că așa cobor eu scările de câțiva ani), ținându-mă bine cu amândouă mâinile de balustradele puse de Luci și cântând melodii de-ale lui Dan Spătaru, de tot de-un „Drumurile noastre…” și „Trecea fanfara militară…” se auzea de sus până jos. După care, mă închideam în cameră și puneam iar Mădălina Manole, ca să am vocea încălzită. Și tot degeaba… Și, după cele două eșecuri în stil mare în care m-am băgat peste colegele mele să le ajut și domnul profesor, cu mult tact, a trebuit să mă tempereze, că na! entuziasmul meu deborda pe dinafară… mi-a cam pierit curajul de a cânta… Așa că, pe bună dreptate m-am gândit să mă retrag iar printre mireni, să cânt în șoaptă și să mă minunez de cât de frumos cântă corul singur, fără mine. Nu eram supărată, când ceva nu merge, lași pe cine se pricepe și te dai un pas în spate. Nu toți suntem talentați la muzică…

  Cu toate acestea în minte, ajung la biserică unde mă „plantează” Luci, la fel ca în fiecare duminică. Eram deja câțiva coriști, ajunsese și domnul profesor, slujba încă nu începuse. Am decis să aștept până după Liturghie să-i dau domnului profesor vestea cea mare. Până atunci, puteam „savura”, pentru ultima dată, partiturile în cadrul unui colectiv care cânta minunat. Și, cum stăteam eu așa, singură în banca din primul rând, vine o colegă soprană care, după rezolvarea unei probleme care ținea de cor, mă întreabă cum mă cheamă, că doar eram deja de mai bine de jumătate de an în cor și eu nu mă prezentasem. „Loredana… dar e ultima dată când mai vin…” Nu-mi planificasem să spun și altcuiva în afară de domnul profesor, dar na! cuvintele au ieșit singure. „Nu se poate, cum așa? Ai fost ca o lumină între noi...” Ceea ce spune mă emoționează, dar încep să mă justific: „Trebuie să renunț, că nu am vocea potrivită pentru cor…” Ea vine cu soluția: „Cântă mai încet… că doară nu trebuie să se audă tare...” „Dar cum suntem atât de puține altiste acum, se aude și stric armonia corului…” continui eu cu argumentările. „Nu se poate, te rog, nu pleca!” Nu mai știu ce să spun, așa că îi iau mâinile într-ale mele: „De-acolo, dintre mireni, am să ascult ce frumos cântați!” Între timp, a ajuns și colega mea de bancă, trebuia să înceapă și Liturghia, așa că discuția s-a oprit în acest punct. În timpul slujbei cânt ce pot, pe ce am siguranță, în rest, cânt să aud doar eu sau, ce este încă foarte greu pentru mine, nu cânt deloc. Dar trebuie să recunosc că m-a impresionat ce spusese colega mea soprană despre mine, având în vedere că nu prea am interacționat în afară de salutul politicos și alte câteva cuvinte. Eram sigură că nu-mi va simți nimeni lipsa (poate doar colega mea octogenară de care m-am atașat, căci e o drăguță).

  În sfârșit, Liturghia se încheie, îmi pun dosarul cu partiturile în punga de sub bancă, îmi iau bastonul și mă ridic în picioare. „Acum ar fi momentul!” îmi spun și pe când domnul profesor se apropie de bancă pentru a-și lua de pe scaun partiturile, încep: „Dom’ profesor, asta a fost ultima mea zi aici, în cor!” Este, într-adevăr, uimit: „Dar de ce?” „Trebuie să renunț, căci nu am vocea potrivită pentru cor!” „Vă rog, mai gândiți-vă!” Eu continui cu un alt argument, care mi se pare și el extrem de important: „Nu vreau să spună cineva despre mine că vin la cor doar pentru a avea un loc bun.” Cineva vrea să-l întrebe ceva, dar domnul profesor o roagă să aștepte puțin, apoi către mine: „Dar a zis cineva așa ceva?” „Nu, dar să nu zică…” „Mai gândiți-vă, vă rog!” Apoi se întoarce către cine avea treabă cu el. Dar deja se strânseseră câteva colege, printre care și cea căreia îi spusesem prima dată despre plecare și încerca să mă convingă să nu renunț. „Dar voi și lipsi, luna asta voi avea internare la recuperare două săptămâni!” „Și ce, și noi mai lipsim când avem probleme…” Colega mea de bancă, de-abia atunci a aflat: „Ai început deja să-ți dai drumul, cum să pleci?” O altă colegă, tot soprană: „Dacă nu vii, mergem jos după tine și te aducem înapoi.” Colega mea: „Nu pleci și gata! Eu spun că nu pleci și nu pleci!” Deja aveam lacrimi în ochi. Ele au fost de față la eșecurile mele, m-au auzit și când am cântat fals, și când n-am cântat, dar nu m-au judecat. Iar acum, când eu voiam să renunț, mă rugau să nu fac asta. Mai aveam de lămurit ceva. L-am întrebat pe domnul profesor: „Și dacă se va întâmpla să lipsesc?” „Nu-i nicio problemă!” mă liniștește. „Și dacă vin și nu cânt?” „Nici atunci nu-i nicio problemă! Faceți deja parte dintre noi, sunteți de-a noastră!”

  Și uite-așa, cariera mea muzicală, care credeam că deja a ajuns la final, va continua. Pentru că, cu toată stângăcia mea într-ale muzicii, fac parte din cor, sunt una de-a lor… Lacrimi de emoție se încăpățânează să-mi inunde ochii… Ceea ce credeam, de dimineață, că va fi sfârșitul unui capitol, s-a dovedit a fi, până la urmă, un nou început...