Furtuna

  În apărarea matracucilor noastre cărora le este frică de furtună, trebuie să recunosc că și mie îmi este. Adică, dacă plouă liniștit, n-am nicio treabă, chiar îmi place să urmăresc stropii jucăuși de la fereastră sau de pe terasă, mai ales vara. Dacă se lasă cu tunete și fulgere, îmi feresc ochii de lumina ce brăzdează cerul, apoi mă refugiez rapid înăuntru cât mai departe de ferestre. Și, dacă se mai lasă și cu vânt puternic care „fură” ghivece și frânge copaci, mă apucă tremuriciul, intru în trepidații, cum bine îmi caracterizează Luci stările de stres... Îmi amintesc de o noapte din adolescență când încă locuiam în casa părinților mei, în camera mea care se afla tocmai în fundul casei. În noaptea cu pricina, era o furtună de credeam că se urnește cerul pe noi; când și când, se vedeau prin întunericul camerei lumini de la fulgerele care brăzdau cerul, urmate imediat de niște bubuituri năpraznice, iar vântul vâjâia printre crengile magnoliei noastre albe, de ziceai că vrea să-i smulgă rădăcinile. Țin minte că, în timp ce ziceam în gând „Tatăl nostru”, lacrimile îmi șiroiau pe obraji și, la fiecare tunet, mă făceam tot mai mică, încercând să mă pierd între cearceafuri. De atunci, de fiecare dată când era furtună, indiferent cât de înaintată era ora din noapte, mama venea să mă verifice dacă sunt bine.

  De o astfel de furtună puternică am avut parte acum mulți ani, când încă locuiam în căsuța noastră veche, din chirpici. Bine, au fost mai multe furtuni de-a lungul timpului, dar asta mi-a rămas întipărită în minte… De ce? Păi, să vă povestesc…

  Era o zi de sâmbătă. La noi în familie, asta însemna „program administrativ”: curățenie, mâncare, pus haine la spălat (aveam deja mașină, nu mai spălam cu mâna, ca în primul an de căsnicie). Bunica, care nu locuia încă la noi, după ce dăduse o raită prin grădina ei, ne făcuse o vizită inopinată, căci semnele arătau că urmează „vreme grea”. Și bine a procedat, căci n-ar mai fi avut timp să ajungă acasă la ea. Furtuna nu s-a lăsat prea mult așteptată, cerul acoperindu-se în doar câteva clipe, cu niște nori negri, furioși. Tunetele se auzeau din ce în ce mai aproape, de-ți venea să-ți pui mâinile la urechi, să nu te asurzească. Și totuși… la noi acasă, în momentul acela, funcționau și radioul, și televizorul, și mașina de spălat, chiar și calculatorul, căci Luci se pusese să facă actualizările necesare. Acuma mă mir cum de nu ne-am gândit niciunul să le scoatem din priză, sau măcar să le închidem, așa cum procedăm la ora actuală. Și nici bunica nu ne-a atras atenția. Sau poate că a făcut-o, dar nu mai țin eu minte. Cert este că Luci era afară, urcat pe un scaun, încercând să redirecționeze tubul din plastic ce ținea loc de burlan de la capătul casei spre exterior, căci toată apa se scurgea spre fundație care, fiind din piatră, nu era chiar ok… Bunica se așezase pe pat în bucătărie, în timp ce eu, din ușă, îl tot băteam pe Luci la cap să termine odată și să intre înăuntru. Eram stresată, aveam iar teama aia… Și… dintr-o dată, la vreo jumătate de metru distanță de Luci care se căznea cu bucata de burlan, văd efectiv un fulger coborât din cer cum este înghițit de pământ, în mijlocul curții. Niciodată, în viața mea n-am văzut (până atunci și nici de atunci încolo) un fulger atât de aproape. Și sper să nici nu văd. N-a durat mai mult de… nu știu, 2-3 secunde, până s-a auzit bubuitura care a urmat fulgerului, atât de puternică, de s-a cutremurat casa din toate încheieturile. Ăla a fost, cred, momentul în care parcă ne-am trezit, căci Luci a coborât rapid de pe scaun și a intrat în casă unde ne-am grăbit să închidem aparatele și să le scoatem din priză, lăsând doar mașina de spălat care nu-și terminase programul…

  Au trecut, de atunci, multe alte furtuni peste noi, cea din septembrie 2017 lăsând urme vizibile chiar și pe mașinile parcate afară și „bombardate” de grindina cât un ou de găină. Dar niciodată n-au mai coborât fulgerele din cer... Cel puțin, nu la noi în curte… 

 

Clisma

 Zi de lucru obișnuită din timpul săptămânii. La Radioterapie se prezintă o pacientă în jur de treizeci și ceva de ani. E internată la Oncologie, dar coboară pentru curele de radio. Înainte însă, trebuie să treacă printr-o altă procedură (așa cum se întâmplă la anumite tipuri de cancer), destul de neplăcută: clisma. Cine a trecut printr-o astfel de experiență, știe în ce constă și cât de repede trebuie să ajungi la baie, că altfel… Femeii îi este cam rușine, dar asistentul, un bărbat tânăr încă, empatic și respectuos cu pacienții, o liniștește că nu e prima persoană de sex feminin căreia îi face o astfel de procedură. Ș-apoi... doar se află într-un spital, rușinea nu-și are locul. Pacienta se liniștește și, după finalizarea procedurii, merge la baie, așa cum este normal după efectuarea unei clisme. Și stă… și stă… și… numa’ nu iese. „Oare ce face doamna de nu mai iese?” se impacientează asistentul. Și pe bună dreptate, căci, fiind vorba de un pacient oncologic, poate să-i fi venit rău, să leșine, să aibă vreun atac de panică… Și merge și bate la ușă: „Doamnă, ați pățit ceva?” „Haideți puțin…” îl îndeamnă aceasta, deblocând ușa de la baie. Și când asistentul intră, înlemnește: pacienta, în picioare, era toată murdară, și pe tricou, și pe lenjeria intimă, pe pantaloni, pe papuci… Era… râsu’-plânsu’ la un loc… Și-o întreabă, plin de uimire: „Dar... ce s-a întâmplat?” Femeia, jenată, cu obrajii în flăcări de rușine, îngaimă: „Păi, am tot stat, am așteptat și, văzând că nu fac nimic, m-am ridicat. Și… taman atunci m-a trecut, de n-am mai apucat să mă așez pe toaletă… Îmi pare nespus de rău!” Și tot încerca să șteargă pe jos, cu hârtie, gresia murdară… Asistentul, în loc să o certe, așa cum probabil s-ar fi așteptat, îi spune foarte amabil: „Stați, doamnă, liniștiți-vă, nu-i nimic, curățăm noi cu mopul, cu dezinfectant, nu vă faceți probleme!” Pacienta, neavând la ea telefon prin care să ceară ajutor cuiva cunoscut pentru a ieși din situația critică în care se afla, îndrăznește: „Vă rog, dacă puteți să-mi aduceți din salon niște haine de schimb!”

  Asistentul urcă la Oncologie și, înainte de a intra în salonul pacientei, îi spune unei infirmiere ce s-a întâmplat și de ce anume are nevoie. Se duc amândoi în salon și, în prezența acesteia, bărbatul ia din bagajul potrivit alt tricou, lenjerie, pantaloni, ciorapi, papuci, în fine, tot ce ar fi avut nevoie pacienta pentru a-și schimba hainele murdare.

  M-a impresionat foarte mult acest incident. Căci, într-o lume tot mai grăbită, tot mai critică la orice greșeală, mai ales când e vorba de persoane suferinde, încă există oameni cu suflet, oameni care nu strigă, nu acuză, nu ceartă, ci, cu răbdare și blândețe, rezolvă problema. 

 

Sărut-mâna, iar am ajuns târziu (autor: PoemA - Andreea Văduva)

 -Sărut-mâna, mamă, sărut--mâna, tată,

Iar am ajuns târziu că deh, sunt ocupată,

Dar v-am adus de toate, am portbagajul plin,

Și haine, și bucate, și bani ca să plătim,

Facturile restante și alte dandanale,

O pungă de pastile și creme pentru șale.

 

-Să trăiești, fetițo, așează-te la masă,

Mă duc să-ți  fac un ceai? -Nu, mămică, lasă...

-Vrei niște lăptic cu niște dulceață?

-Iarăși sunt pe fugă, că mâine dimineață...

 

-Știu ce vrei să spui, afaceri și hârțoage,

Boieri cu milioane și mutre pisăloage,

Așa zici mereu, sau n-ai băgat de seamă?

-Nu te supăra, dar ei mă plătesc, mamă.

 

Auzind acestea tatăl se ridică,

-Am înțeles prea-bine, draga noastră fiică,

Se duce-ntr-o odaie și vine înapoi,

Cu o batistă strânsă, făcută... guguloi.

 

-Te-oi plăti și eu, la fel ca bogătanii,

Dacă timpul tău înseamnă numa' banii,

Ia d-aci' și vinde, c-atâta am de dat,

Verigile de aur ce ne-au împreunat.

N-o să iei pe ele cât îți dau avuții,

Dar vreo două zile stai cu noi, cărunții.

 

-Aș sta cu voi o vreme, dar uite, nu-s condiții,

Mă spăl iar la lighean, la fel ca toți pârliții?

-Ce ți-au făcut banii, copilul nostru bun?

-Acasă am de toate, aici nu-i nici săpun.

 

-Atunci du-te acasă! spuse tatăl trist,

Să uiți de mama ta, să uiți că mai exist,

Rămâi cu banii tăi, dar ascultă-mă, fată,

Cu ei nu poți să cumperi părinții niciodată.

 

Se așternu tăcerea, doar ceasul vechi, tic-tac,

Le auzea durerea și dorul fără leac... 

vii/vi-i

                                    vii

Am ajuns la timp, căci toți oamenii erau vii.

Culorile vii ale tabloului  mă fascinau.

Vii sau morți, trebuie să-i găsești! 

Nu se poate să vii până aici și nu-i faci o vizită prietenului tău! 

Dealurile cu vii străluceau în soarele dimineții. 

Prilog Vii aparține de comuna Orașu Nou din județul Satu Mare.

 

                               vi-i               

Castraveții vi-i vând mai ieftin dacă-i cumpărați pe toți. 

Vi-i bine în această stațiune?

Pot să vi-i împachetez frumos dacă doriți.    

Nu vi-i rușine să faceți așa ceva? 

Trebuie să vi-i dau înapoi cât mai repede!

  

      

Cârpa

 Încă de sâmbătă seara mi-a spus Luci că iar s-a strâns apă sub cutia de la frigider. Ok, nicio problemă, luni mă voi ocupa de asta, căci în momentul ăla nu mai puteam face un pas, darămite să mă și aplec. Dar, după cum era de așteptat, normal că până în ziua respectivă am uitat... amintindu-mi doar când am avut de luat ceva din cutie și am făcut tot de-o apă pe jos. Și în momentul ăla, că altfel iar rămâne treaba nefăcută, am mers șontâc-șontâc, ținându-mă de mobile și de tocurile ușilor până în baie după cârpe și un lighean. Mă întorc la fel de „șontâc”, deschid frigiderul și îngenunchez cu mare greutate (ah! durerea de spate cedează tare greu, durând deja de mai bine de o săptămână jumate). Cu ligheanul lângă mine, încep să strâng apa, fiind foarte atentă la fiecare mișcare ce-mi mai „înfige” câte un cuțit în șale. Între timp, sună telefonul. Las toate și mă întind să răspund. E mami și chiar mă mir, căci doar de vreo jumătate de oră plecase de la noi. Îmi spune că pisicuța (pe care o adusese de la veterinar), de cum o lăsase jos, s-a băgat sub pat. Și când îi răspund, e chiar surprinsă, căci, de fapt, nu pe mine mă sunase. Sau, mai bine zis, nu pe mine vrusese să mă sune. Facem haz de necaz, terminăm convorbirea, pun telefonul la loc și mă întorc la cârpele mele. Dar… care cârpe, căci ligheanul e gol. Mă uit la Codruț care se juca câțiva pași mai încolo… normal, cu cârpele mele. Ah, Codruț, nu e chiar momentul ideal de joacă… Îl chem la mine și-i iau, cu greu, cârpa din gură. Nu-i nimic, că doar mai are una. Eee, și până ajung eu, în patru labe la locul unde o abandonase, m-a depășit și, luând-o, se plimba țanțoș cu ea în bot, nici gând să mi-o dea fără vreun schimb avantajos pentru el. N-am ce face, după câteva manevre de a mă ridica, iată-mă pe două picioare, îndreptându-mă direct spre borcanul cu recompense. Mezinul deja știe ce urmează, așa că leapădă cârpa și așteaptă crănțănelele. Mă aplec cu „ioi!” și „vai!” și-mi recuperez cârpa, apoi recompensez ambele matracuci, căci, între timp, venise și Capucino. Mă întorc să-mi termin treaba. Pe când mă ridic și ajung la chiuvetă, am doar o cârpă. Of, oare când mi-o șparlise iar nepricopsitul de matracuc? Îl caut din priviri, dar el este suspect de cuminte, stă liniștit pe trepte, prefăcându-se că se uită pe stradă, dar urmărindu-mă cu coada ochiului. Și, de cum mă apropii de el, coboară treptele și-și ia în primire cârpa abandonată câțiva pași mai încolo. Îl chem iar, momindu-l cu crănțănele. Codruț nu face nazuri, vine rapid și facem trocul. El, fericit: „Iaca ce ușor fac rost de recompense! Deja sunt expert!”

 

Hoțul de câini...

 Solo era deja în familia noastră de vreo lună și jumătate, dar parcă era la noi dintotdeauna, atât de bine s-a acomodat cu toate. Mira, cea care la început fugise de el, ajunsese să-i fie cea mai bună prietenă. Și, bineînțeles, ca o adevărată profesoară ce era, l-a învățat cam tot ce știa ea, chiar și să sară gardul, căci nu degeaba o poreclisem: „gimnasta familiei”. Și oricine trecea prin fața casei noastre, se oprea o clipă măcar, să-i admire pe cei doi mioritici, unul mare (timida Mira) și unul mic (puiuțul Solo) care se hârjoneau în curte.

 Într-o zi, Luci se întorcea cu Solo de la veterinar. Ca să mai lungească drumul, transformându-l într-o binemeritată plimbare, o luaseră prin cimitir. Acum, abia așteptau, și unul, și altul, să ajungă acasă, fiind obosiți amândoi, când... calea le-a fost tăiată de doi bărbați. Luci s-a oprit, timp în care unul dintre ei i-a spus, foarte încântat, tovarășului său: „Am găsit hoțul! Ți-am spus eu că-l găsim!” Apoi, pentru mai multă siguranță, l-a întrebat: „Ăsta-i?” Celălalt, puțin nesigur pe el, i-a răspuns: „Da, ăsta pare a fi…” Luci, nemaiputând înainta, blocat fiind de cei doi indivizi și suspectând că ceva ciudat se întâmpla, l-a tras pe Solo mai aproape de el. Bărbatul care fusese încântat, cică, de găsirea hoțului, deschide discuția cu o întrebare: „De unde ai câinele ăsta?” și vrea să-i smulgă lesa din mână. „Nu te privește!” se smucește Luci. „Ba să fii sigur că mă privește!” îi replică individul. Apoi, continuă: „Zilele trecute s-a furat un pui de mioritic și, foarte suspect, taman acu’ apare aici prin zonă… Deci… ia zi, de unde ai câinele?” Riscând să fie bănuit de furtul unui patruped, Luci se hotărăște să-i spună proveniența: „De la domnul Filip!” „Nu-i adevărat!” se rățoiește individul, vizibil enervat. Și continuă, pe același ton: „Toți câinii lui Filip au trecut prin mâna mea. Domnul aici de față a cumpărat unul dintre ei și i-a fost furat.” Omul întinde iar mâna după lesă, timp în care Solo, între picioarele stăpânului său, începe să mârâie… Luci încearcă să-și păstreze calmul: „Or fi trecut prin mâna matale, dar nu ăsta. Pe el n-ai avut cum să-l vezi…” Dar tipul pare că nici nu-l mai aude pe Luci, atât e de pornit. „Sună-l pe Filip!” îl somează el. „Eu n-am nicio problemă, sună-l tu!” îi replică Luci, deja iritat și el, uitând pronumele de politețe și luându-l la „per tu”. Individul, cu ochii la câine, formează numărul: „Bună ziua, domnu’ Filip! Am o problemă, că altfel nu v-aș fi deranjat: unul dintre mioritici, cumpărat de un domn, a fost furat și am dat de urma lui… Da, în cimitir… Dar băiatul care-i cu câinele (și-l întreabă pe Luci cum îl cheamă), zice că-i al lui, că dumneavoastră i l-ați dat… Da’ n-are cum să fie adevărat, că toți câinii au trecut prin mâna mea…” Bărbatul așteaptă câteva secunde, după care își cere scuze că l-a deranjat și închide, băgându-și telefonul în buzunar. Apoi, dându-se din fața lui Luci, îl lasă să treacă, zicându-i celuilalt: „Nu-i ăsta, mă, câinele! Băiatul a zis adevărul…”

 Și… asta a fost tot… Bine, în privința a ceea ce s-a întâmplat a fost tot, căci acasă, după ce Luci mi-a povestit experiența prin care tocmai trecuse, m-am speriat… Gândurile mi se învălmășau prin cap: cum poți acuza pe cineva pe stradă, fără dovezi? Cum adică, ăla de cumpărase puiul de mioritic, nu-și cunoștea câinele? Căci se putea vedea ușor că acesta era atașat de stăpân, nu se putea întâmpla asta într-o zi-două, de vreme ce era la noi de mai bine de o lună… Dar… dacă șeful ar fi fost ocupat și nu ar fi putut răspunde atunci la telefon? Dacă cei doi n-ar fi stat la discuții să lămurească problema și l-ar fi luat pe Solo cu forța? Of, bine că s-a terminat și, mai ales, bine că a fost cu happy-end pentru noi... Căci, nu știm nici până în ziua de azi, dacă omul își recuperase câinele ce i se furase...

 

 

Fără temă…

  Tatăl meu, învățase să picteze pe când era cu vacile la păscut, copil fiind. La început îl urmărise pe un pictor amator, iubitor de natură și de frumos care-și găsea subiecte taman prin zona unde copilul de atunci ducea vacile la pășunat. Artistul își așeza șevaletul în fața subiectului pe care voia să-l „imprime” pe pânză, își scotea culorile și se apuca de lucru. Băiatul, curios, se apropia tot mai mult și mai mult, până ajungea în spatele lui, privindu-l fascinat. Îi plăcea să urmărească cum aluneca, ușoară ca un fulg, pensula pe pânză, cum, prin îmbinarea culorilor, ieșeau la iveală noi și noi nuanțe, cum subiectul din tablou prindea viață… Așa a ajuns copilul că, dimineața, abia aștepta să plece cu vacile, de se și minuna maică-sa ce-o fi pățit Gheorghiță, că, până mai ieri, de-abia îl urnea de-acasă… Și, urmărindu-l o perioadă pe pictorul „chinuit” de talent pe câmp, înconjurat de vaci și de un copil fascinat de ceea ce se întâmpla cu pânza lui, s-a hotărât să încerce și el. Ba, între timp a urmat și cursurile Școlii Populare de Artă din oraș, pentru a se perfecționa și a-și forma un stil propriu, intrând, în final, în Asociația Pictorilor Amatori, unde a activat, având și expoziții.

  Deci, încă din școala gimnazială dovedindu-se iubitor de artă și talentat fiind, normal că a fost remarcat de profesorul de desen. Și tocmai despre o întâmplare petrecută în acea perioadă vreau să vă povestesc… Mie personal, nu știu cum de mi-a scăpat, dar noroc cu fratele meu care mi-a povestit-o și, pentru a nu se pierde în negura timpului, am scos-o de la „naftalină”…

  Astfel, îmi povestește fratele meu, că tati, pe când era prin clasa a șaptea, a avut într-o zi ca temă un desen tehnic (care, sincer, mie nu mi-a plăcut niciodată; dar tati, spre deosebire de mine, era bun și la așa ceva). Ajuns la școală și văzând unul dintre colegii lui fără temă ce fain i-a ieșit desenul, l-a rugat să i-l vândă. Băiatul n-a vrut să-și dea desenul lui, în schimb i-a făcut altul pe când era în pauză. Auzind și alți colegi, au venit și ei pe capul lui cu aceeași doleanță: „Hai, fă-mi și mie, că io nu știu să fac...”Așa că, în pauzele dintre ore, copilul, în loc să iasă în recreație, și-a „mărit” economiile, făcând vreo două-trei teme în plus. Mai avea o oră până la desen, când a mai avut o cerere pe temă. Și atâta l-a bătut colegul lui la cap cu desenul respectiv: „Hai, dă-mi-l, dă-mi-l, dă-mi-l, dă-mi-l!” îmbiindu-l cu mai mulți bani decât îi dăduseră ceilalți colegi, că până la urmă, a cedat: „No, bine, hai că ți-l dau pe-al meu, că-mi fac eu altul la franceză!” Însă, în timpul orei respective, l-a văzut profesoara că el în bancă tot face ceva și… „Ghiță, ia treci tu la răspuns!” Și toată ora l-a frecat și l-a întrebat, și cu „parlais-vous”, și cu una, și cu alta și… n-a mai apucat să-și facă tema. Iar la ora cu pricina, profesorul le-a controlat la toți desenul și tati nu l-a avut… Și, pe lângă nota doi, la finalul cursurilor, a fost scos în careu și el, și alții care nu-și făcuseră tema la orele din acea zi și i-a făcut pe toți de rușine, nominalizându-le numele și materia. Apoi, toți acei elevi, printre care era și tati, au fost huiduiți de întreaga școală: „Huo-huo, rușine lor, rușine lor!”, fiind arătați cu degetul. Căci, așa se făcea pe-atunci, elevii leneși care nu-și făceau tema sau nu învățau, erau scoși în careu și făcuți de rușine ca să se învețe minte și altă dată să nu mai facă...

  Ceilalți profesori, însă, erau tare derutați: „Cum, Lupșe Gheorghe? La desen? Cum se poate așa ceva?” Și cum să nu fie bieții profesori contrariați, când, cu numai o săptămână înainte, același elev, participând la un concurs cu un tablou, câștigase un premiu important pe țară, fiind scos în careu, felicitat și aplaudat de același grup de persoane: „Laudă, laudă lui!”… Și, culmea culmilor, la aceeași materie la care era acum făcut de rușine pentru tema nefăcută...

                                                                                          Tatăl meu, pictând...