Bomboanele

  Am mai vorbit despre anosmie și despre cât de ciudat e să nu simți niciun miros. Lăsând la o parte faptul că i-am făcut lui Luci ochiuri în oțet în loc de ulei, că am tras o dușcă bună de ulei de eucalipt, crezând că e tinctură de propolis, un alt inconvenient ar fi faptul că nu simt aromele. Adică, ciorba poate să conțină busuioc, cimbru sau mărar, pentru mine ar fi totuna, căci mirodeniile țin mai mult de aromă decât de gust. Când vine Crăciunul și în meniu avem fursecuri, tind să exagerez, de exemplu, cu scorțișoara. Nesimțindu-i aroma, am impresia că nici ceilalți nu simt și am tendința să pun și să tot pun mai mult și mai mult. Dar, chiar dacă aș avea în Ajun de Crăciun cozonaci cu mac și cu nucă abia scoși din cuptor, un brad adevărat și alte preparate specifice acestei minunate sărbători, în casa mea nu va mirosi a Crăciun, cel puțin în ceea ce mă privește. Deja de 6 ani eu nu mai știu ce-i ăla miros, cu tot ce înseamnă el, arome sau parfum. Și deja încep să le uit pe cele pe care le știusem până atunci… Poți să explici cum miroase a usturoi? Sau ce aromă are cafeaua proaspăt făcută? Sau parfumul unei anumite flori? Sau dovleacul care se coace în cuptor? Mirosul de frunze uscate și de lemn care trosnește în sobă? Toate acestea, pentru mine, nu mai există… M-am consolat că asta este, încerc să văd partea plină a paharului, măcar am scăpat de mirosul de compost și de alte… arome pestilențiale… Și totuși, o întâmplare din zilele trecute m-a făcut să mă gândesc că lipsa simțului olfactiv poate fi ceva periculos în anumite contexte. Dar, să vă povestesc…

  Într-una din zile, după ce venise Luci acasă de la serviciu, „smotocește” matracucile așa cum face de fiecare dată (de fapt, nici n-ar putea scăpa de ele, căci sunt tare fericite și exaltate în acel moment), se spală pe mâini, apoi se așază la laptop pentru a-i face actualizările necesare, căci îmi știa prea bine obiceiul: salvez documentul la care lucrez, minimalizez ferestrele deschise și închid capacul laptopului, fără a-l opri. Nu e un obicei prea sănătos și de câte ori nu-mi spusese să nu sar peste etape și, mai ales, să-i fac actualizările la momentul potrivit. Dar… el zice, el aude, vorba aia, așa că cel mai bine e să facă el însuși toate astea… Și, cum stătea el cu ochii în ecran, privirea îi cade pe două bomboane ambalate individual, aflate chiar lângă laptop. A fost de ajuns să le vadă ca să înceapă un adevărat interogatoriu, de parcă m-ar fi surprins cu droguri: „Unde le-ai găsit?” Îi răspund simplu: „În dulapul cu haine…” El continuă să mă întrebe: „Și ce vrei să faci cu ele?” Ei, asta-i chiar culmea, ce-ai putea să faci cu niște bomboane în afară de a le băga în gură, așa că asta-i și spun: „Să le mănânc!” Dar el mă lămurește de unde curiozitatea asta ce mie mi se părea suspectă: „Astea nu-s de mâncat, ci naftalină împotriva moliilor!” Uimirea mi se citește pe față: „Astea? Am găsit și sus în dressing, am crezut că-s bomboane și mi-au picat din vreun buzunar…” El devine și mai atent: „Ai mâncat din ele?” „Nu, că era seară, mi le-am pus în noptieră pentru mai târziu…” Luci insistă: „Sigur n-ai mâncat? Gândește-te bine!” „Nu…” Încep să ezit, încercând să-mi amintesc ce-am făcut, mai exact, cu ele: „ Adică, nu cred…” Se pune să-mi explice: „N-am găsit de celelalte, care se agățau între umerașele cu haine… Uite, îmi arată, aducând una mai aproape, are ambalajul perforat ca să iasă substanța volatilă, să-și facă efectul împotriva moliilor…” Încerc să mă apăr: „D-apoi, tu crezi că m-am uitat? Le-am văzut împachetate individual, chiar am crezut că-s bomboane… Oricum, nu prea arată a naftalină… ” Luci merge în bucătărie și se întoarce cu pumnii plini de bomboane cu cremă de cafea, plus o ciocolată: „Uite, de-astea mănâncă câte vrei!”

  A fost pentru prima dată când m-am gândit cât poate fi de periculos să nu simt niciun miros… Totuși, cred că dacă aș fi gustat una, aș fi scuipat-o imediat, căci îmi imaginez ce gust oribil ar fi avut… Am băgat „bomboanele” înapoi în dulap și m-am dus sus să le caut și pe celelalte. Nici măcar nu le pusesem în noptieră, cum am spus, ci într-o... bombonieră…

 

Simetrie (Marin Sorescu)

 Mergeam așa,

Când deodată în fața mea,

S-au desfăcut două drumuri:

Unul la dreapta,

Și altul la stânga,

După toate regulile simetriei.

Am stat,

Am făcut ochii mici,

Mi-am țuguiat buzele,

Am tușit,

Și-am luat-o pe cel din dreapta

(Exact cel care nu trebuia,

După cum s-a dovedit după aceea).

 

Am mers pe el cum am mers,

De prisos să mai dau amănunte.

Și, după aceea, în fața mea s-au căscat două 

Prăpăstii:

Una la dreapta

Alta la stânga.

M-am aruncat în cea din stânga,

Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,

Grămadă cu mine în cea din stânga,

Care, vai, nu era cea căptușită cu puf!

 

Târâș, m-am urnit mai departe.

M-am târât ce m-am târât

Și deodată în fața mea 

S-au deschis larg două drumuri.

„-V-arăt eu vouă!” -mi-am zis-

Și-am apucat-o tot pe cel din stânga,

În vrăjmășie.

Greșit, foarte greșit, cel din dreapta era

Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.

Și la prima răscruce

M-am dăruit cu toată ființa

Celui din dreapta. Tot așa,

Celălalt trebuia acum, celălalt...

 

Acum merindea îmi e pe sfârșite,

Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,

Nu mai dau din el muguri,

Să stau la umbra lor

Când m-apucă disperarea.

Ciolanele mi s-au tocit de pietre,

Scârțâie și mârâie împotrivă-mi,

C-am ținut-o tot într-o greșeală...

 

Și iată în fața mea iar se cască

Două ceruri: 

Unul în dreapta.

Altul la stânga.

Smochinul

Vecinei mele, cu deosebite mulțumiri!

 Acum câțiva ani, vecina mea a plantat în grădina ei, între un vișin și gardul nostru, niște bețe de smochin. Nu peste mult timp au înmugurit, au început să dea și alți lăstari și să crească mari, devenind un întreg, o tufă imensă de smochin. Pentru că era tare curios din fire, dar mai ales pentru că era ușor impresionabil, ca orice copil, de altfel, încă de când a început să caște ochii în lume, se minuna de frumusețea ei, bucurându-se de fiecare floare pe care o vedea în grădina lor și, dacă una mai deosebită urma să înflorească, abia aștepta ziua următoare să o poată admira în toată splendoarea ei. Florile n-au rămas nici ele indiferente la uimirea și încântarea micuțului smochin și se întreceau care mai de care să-l impresioneze cu frumusețea lor, cu parfumul suav care ajungea până la el. Și ce fericite erau cînd, copilul-smochin inspira adânc și zâmbea cu toată ființa lui celor care-i făceau atâta bucurie… Da, sigur asta era fericirea despre care-i tot auzea, vorbind, pe oameni...

  Vișinul, adolescent pe vremea aia, a început să fie incomodat de copilul-smochin… Și lui îi plăceau florile, la fel și parfumul minunat pe care-l emanau, doar că nu era atât de priceput să le-o arate. Din această pricină a devenit nițel invidios. În fiecare zi găsea ceva de comentat referitor la vecinul lui care habar n-avea de ce era în sufletul celuilalt: „Ia fă-te mai încolo, ce faci, vrei să monopolizezi tot locul ăsta numai cu prezența ta? Nu mai încape nimeni de tine, ce te tot lungești atâta? Crezi cu numai tu ești în grădina asta?” Și-l tot jignea, și-l tot împingea pe micuț, de nici nu mai știa bietul de el cum să stea și cum să… crească, nu cumva să se simtă vișinul deranjat și să înceapă iar cu criticile la adresa lui. De fapt, nici nu știa de ce comportă vișinul așa cu el, căci termenul de „invidie” îi era necunoscut… încă… Așa că și-a întors privirea la ce era după gardul unde-și avea locuința. Și se pare că i-a plăcut ce a văzut: vecinul vișin din grădina de alături nu părea să aibă treabă nici cu cireșul aflat la vreo trei metri distanță de el (și… uau! se frecă la ochi, crezând că nu vede bine: pare că în cireș locuiește un întreg oraș cu dovleci), nici cu piersicul care adăpostea o viță de vie, nici cu roșiile, ceapa și usturoiul care locuiau la poalele lui. Toate păreau într-o deplină armonie… Și s-a gândit să întindă nițel brațul după gard, să vadă cum e. Doar puțin, apoi se întoarce înapoi. Dar… de cum crenguța a trecut ilicit în grădina vecină cu a lui, n-a mai vrut să se întoarcă îndărăt. Căci aici nu-l mai critica nimeni. Și erau și flori pe care să le admire, bine, nu atât de minunate ca cele de acasă, dar putea să-și facă și aici prieteni. Cireșul îl privea binevoitor, florile îi zâmbeau, făcând piruete și chicotind vesele, vântul foșnea ușor printre crengile vișinului, făcând ca o adiere blândă și calmă să-l mângâie, chemându-l într-acolo, căci sigur n-ar deranja pe nimeni. Și degrabă, fără a se mai gândi prea mult, în fiecare zi o altă crenguță trecea ilicit în grădina de alături. Copilul-smochin creștea văzând cu ochii, astfel că nu trecu mult până când brațele lui au devenit mai viguroase, mai puternice, pline de smochinele dulci și parfumate. Și parcă niciodată până acum n-a avut atât de multe fructe, parcă niciodată până acum nu s-a mai simțit atât de iubit și de fericit ca în acest an.

  Și, trecând zilele una câte una, nici nu-și dădu seama când veni toamna. Piersicul își dărui cu mare drag fructele dulci și zemoase, dovlecii participaseră cu mare emoție la primul lor recensământ, bucurându-se că numărul 13 (căci atâția erau) le purtase noroc, roșiile au avut și ele cu ce se lăuda… Jumătatea de smochin din grădina în care se exilase cu bucurie, devenise „oficial” parte integrantă a familiei din care făcea parte și cireșul, și vișinul, și piersicul, și florile, și toate câte-și găsiseră acolo un adăpost și nu numai… Ce-au mai sărbătorit ziua în care s-a întâmplat marele eveniment!

  Vișinul din grădina în care copilărise copilul-smochin, adult de-acum, prezent la toate schimbările prin care trecuse acesta, se rușină de purtarea lui de odinioară… Derulând, parcă, un film, îl văzu cu ochii minții abătut, supărat, neînțelegând cu ce a greșit (deși nu greșise cu nimic), îl văzu strecurându-se prin gard în grădina vecină unde fusese primit cu o nedisimulată bucurie de toți și de toate și evoluția lui atât de frumoasă, chiar dacă el se comportase… cum se comportase… Tocmai pe când îi treceau toate aceste gânduri prin minte, smochinul se întoarse spre el și-i zâmbi… Brusc, vișinul fu cuprins de o asemenea rușine, încât se înroși cu totul și începu să se bâlbâie, bolborosind niște scuze venite, totuși, din inimă… Frunze sîngerii începură să cadă lin, ca niște lacrimi, așternându-se, asemenea unui covor delicat, la picioarele lor... Smochinul continuă să zâmbească, privindu-l senin pe cel de la care primise cândva numai critici… Dacă era ceva de iertat, totul fusese șters cu buretele… Căci uite câtă bucurie a adus și-n grădina vecină!

 

ții/ți-i

                           ții

Mai ții minte prima noastră întâlnire?

Să ții minte cele ce ți-oi spune!

Ții la mine? 

Ce te tot ții după mine?

N-o să ajungi bine, dacă te ții de nelegiuiri!

Îmi ții de urât până vine trenul?

De ce-i tot ții partea?

Dacă ții neapărat, am s-o fac și pe asta!

Nu-i ții tu contabilitatea?

 În ziua de azi e mare lucru să-ți ții promisiunea.

                   

                           ți-i

Ți-i dor de mama?

Banii ți-i dăm luna viitoare.

Nu ți-i bine acolo unde ești?

 Vrei să spui că acum ți-i foame?

Dacă vrei neapărat pantofii ăștia, ți-i cumpăr de ziua ta.

Balul din toamnă

  Dacă primăvara, copacii se înveșmântează în frișcă, popcorn și bezele cu aromă de căpșuni, cu toamna este o altă poveste… Dar ce zic eu poveste, ci un adevărat basm… Căci nu se putea ca, dacă la „un nou început”, copacii, înțoliți de sărbătoare, aniversează Primăvara, Toamna să se lase mai prejos… Totul se petrece, însă, așa… pe nesimțite, pic cu pic, că nici nu poți să știi exact ziua sau ceasul când începe… Un cuib de barză rămas de izbeliște, o adiere ușoară de vânt, puțin mai „altfel” decât de obicei, o frunză care s-a hotărât să se joace de-a zborul, luându-se la întrecere cu o vrăbiuță și… Septembrie dispare din peisaj, luându-i locul surata ei, Octombrie, luna în care, an de an, se anunță mare bal…

  Și iată că forfota începe, pregătirile sunt în toi, totul trebuie să fie gata la timp. Copacii își pregătesc culorile, neprecupețind niciun efort, făcându-și provizii de miere, caramel, ciocolată cu lapte, capucino sau chiar… cafea… Apoi, cu șevaletele în „brațele” lor mai viguroase ori mai fragile, cu pensulele „la purtător”, se pictează unii pe alții cu mare artă și ochi de artist. Dacă pornesc la treabă, colorând o frunză-două, balul, fiind pe cale să înceapă, se grăbesc să-și termine de înfrumusețat veșmintele… „Hai mai la lumină, să te văd mai bine!” își spun ei unii altora. Pensulele nu mai fac față, motiv pentru care se folosește bidineaua… Și numa’ ce se aruncă în stânga un strop de miere… în dreapta niște praf de scorțișoară, șofran sau turmeric… Maiestoasele pelerine se dantelează cu caramel, ciocolată sau capucino, după preferințe, iar pe la poalele rochiilor nu strică niște cafea… totul parcă într-o joacă, într-o bucurie care, atunci când balul este în toi, sunt de o frumusețe aproape ireală…

  Miss Stejărescu, cu aur și argint în pletele-i fluturânde, valsează cu o grație desăvârșită, avându-l ca partener pe junele Mesteacăn, în timp ce Arinul și Carpenul discută îmbujorați la un pahar de must... Oare ce sentimente îi încearcă, privind în jur? O umbră de tristețe? Nostalgie... amintindu-și de balurile din anii trecuți, când erau și ei nițel mai tineri? O aromă de struguri și de castane coapte în jar învăluie aerul. Plopul, cam țeapăn în costumul lui, își aranjează cravata, iar Fagul, Salcia, Gorunul, Frasinul și Ulmul tocmai au încins o horă… Vântul, amețit de euforia balului, se strecoară printre invitați, prinzându-se și el în horă și învârtindu-se repede, din ce în ce mai repede… Toți se simt minunat, subjugați unei vrăji magice, de neînțeles…

  Timpul trece parcă, pe nesimțite și, totuși, balul nu coboară cortina, nu încă… Noiembrie se apropie de surata ei, frumoasa Octombrie, sorbind dintr-un pahar de vin pentru a se încălzi și, impresionată, privește în jurul ei… Ar putea, dacă ar vrea, să oprească totul dintr-o singură mișcare a brațului, dar o iubește prea mult pe sora ei, așa că îi mai acordă câteva zile pentru marele final… ultimele acorduri, o trecere rapidă în revistă a tututor participanților ale căror veșminte încă stârnesc aplauze…

  Invitată fiind și eu la bal... iată-mă în primele zile ale lui noiembrie și ultimele ale acestui grandios eveniment, încercând să mă pierd printre invitați… Nu am straie la fel de strălucitoare ca ale lor și încerc să mă fac mică-mică și neînsemnată, așa cum și eram, de altfel… Dar încerc să cuprind cu privirea absolut tot ce pot și simt că atâta frumusețe și eleganță îmi taie, pur și simplu, respirația… Rămân, efectiv, cu gura căscată de uimire și nu am cuvinte să explic senzațiile pe care le trăiesc în acele câteva clipe care voiam să nu se mai sfârșească… Mă apropii cu sfială de miss Stejărescu care-mi zâmbește cald și-mi pune în palme câteva frunze din maiestuoasa ei pelerină: „Pentru mai târziu, în semn de aducere-aminte…”

  Luna Octombrie, gazda petrecerii, înveșmântată într-o rochie superbă, imprimată cu toate culorile toamnei, își mângâie cu privirea invitații și zâmbește fericită: da, și balul din acest an și-a împlinit menirea… Cortina se lasă încet-încet peste lume, rămânând în urmă-i un covor delicat care va proteja pământul de frig în următoarele luni… Noiembrie poate, liniștită, să-și intre în drepturi…

 

Bucățica de suflet pe nume Codruț

  Anul trecut, pe vremea asta, Codruț a devenit parte a familiei noastre… A fost ziua în care, pentru el, s-a terminat cu dormitul afară, cu răbdat de frig și foame, cu pericolele care-l pândeau la fiecare pas… Căci exact într-un astfel de pericol l-am găsit, între roțile unei mașini, șoferul (și, totodată, vecinul nostru) și, după câteva clipe, Luci, chinuindu-se să-l scoată afară de sub mașină…

  Codruț era, pe atunci, o mogâldeață înspăimântată și stresată, un puiuț plin de purici care, de cum mi-a fost pus în brațe, după câteva clipe de mângâiere, a început să se calmeze și să nu mai tremure. Acela a fost momentul care i-a marcat începutul unei vieți de matracuc fericit în familia noastră. Acela a fost momentul în care și-a găsit „oamenii” lui, casa lui, familia lui… Încă îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri: de cum am întins brațele spre el, am fost hotărâtă să nu-i mai dau drumul, deși Luci m-a atenționat: „Vezi că nu e al tău!” Și câtă dreptate a avut, căci veterinarul l-a trecut și pe el pe numele lui, așa cum suntem toți cei din familia asta!

  A trecut un an de atunci… 365 de zile pline de aventuri, de noi și noi descoperiri cu fiecare zi… Crescând împreună cu Flutur și Capucino, a învățat de la ei toate șmecheriile, ba încă și mai mult de atât. Căci, dacă Flutur putea să deschidă ușa când era afară pentru a intra în casă, iată că mezinul o poate deschide și când e înăuntru pentru a ieși… Tot de la el a învățat să-l întâmpine pe Luci cu o imensă bucurie când se întoarce acasă, așteptându-l cu jucăria preferată... De la Capucino a învățat să vâneze, prinzând un șobolan care a avut tupeul să se plimbe prin curte de parc-ar fi fost la el acasă… Apoi, dacă Cino știa să concerteze atât de minunat, iată că mezinul matracuc a întrecut-o demult, folosind atât de multe inflexiuni și acorduri ale vocii, încât nu-l putem lăsa afară pe timp de noapte, căci nu mai doarme niciun vecin de pe strada noastră, având deja plângeri din cauza repetițiilor pentru concerte… Și, când ne-a părăsit Flutur, mutându-și culcușul în grădina noastră dragă, Codruț și-a luat în serios rolul de șef de haită, având grijă de noi toți…

  Pe lângă matracucile noastre care l-au învățat ce-au știut ele mai bine ca să devină un matracuc educat, am încercat și noi, desigur, să-l învățăm reguli și comenzi de bază, ce are și ce nu are voie să facă. Și dacă i-am oferit, pe lângă toate acestea, și iubire, am primit înapoi cu vârf și îndesat, încă mai mult decât am dat. Și ne-a învățat și el atât de multe… mai ales pe mine, căci eu am fost mai mult timp alături de el, încă din prima zi… Astfel, m-a învățat să râd mai des, mai ales când îl văd făcând vreo boacănă, chiar dacă în prima fază îmi vine să-l cert. Dar, totul se termină când iau telefonul „și-l trag în chip”, vorba aia, ca să imortalizez momentul. M-a învățat să mănânc mai puțin, căci musai să-mi împart micul-dejun cu el și Capucino… Apoi, m-a învățat să găsesc rapid o soluție salvatoare când, în curte fiind, îl apucă strechea și-l văd venind „pe contrasens”, direct spre mine cu toată viteza. Căci taman atunci prind și eu viteză și mă agăț de vreun colț de gard ca să nu dea cu mine de pământ. S-au întâmplat și accidente, nu zic nu, căci datorită lui mi-am făcut un RMN la cap, plus o radiografie la picior, alegându-mă cu o entorsă… Dar n-aș schimba nimic din toate astea… Căci ce altceva înseamnă să faci parte dintr-o familie, dacă nu luându-le și acceptându-le pe toate, cu bune și cu mai puțin bune?

  Chiar dacă ziua lui de naștere a fost pusă de veterinar ca fiind, aproximativ, în 30 august, adevărata lui zi de naștere i-o serbez în 29 octombrie, ziua când a devenit parte din familia noastră, bucățică de suflet din viața noastră… La mulți ani, Codruț! 

Air„fraier”

  Văzând eu în perioada asta că airfryer-ul, friteuza cu aer cald este tare la modă, dar și pentru că am văzut la fratele meu care și-a comandat una online, am zis (a se citi „doar eu, nu și soțul meu”) hai să cumpărăm și noi, „să fim în rând cu lumea”, vorba aia. Apoi l-am luat „prin învăluire”, mai de departe, pe Luci, să nu fac, cică, lucrurile pe ascuns. Astfel că i-am zis așa, într-o doară, cum ar veni: „Ce zici de friteuza asta cu aer cald, nu ne luăm și noi una? Dacă și-a luat și Cosmin...” De parcă, dacă are fratele meu ceva, musai să avem și noi. Dar, când am fost la el, mi-a arătat-o și mi-a povestit câte gătește cu aparatul ăsta minune și încă fără ulei. Deci, chiar și-a meritat banii, o sută și ceva cât a dat pe el. Mai ales că a făcut comandă și pentru câțiva colegi, ca să aibă transportul gratuit și toți care și-au luat sunt foarte mulțumiți de aparat. De aceea l-am și băgat pe frate-meu „la înaintare”, crezând, astfel, că bărbatu-meu se va entuziasma și va fi mai ușor de convins. Luci, însă, mi-a tăiat elanul: „Acuma nu, avem alte cheltuieli mai importante de făcut!” Na, ce mi-a trebuit să-l întreb? mai ales că am presimțit, parcă, ce-mi va răspunde... Și, dacă stau după el, la Luci niciodată n-ar fi momentul de luat ceva, căci tot timpul pare că avem alte cheltuieli mai importante...

  „Bine, nu ne luăm”, m-am gândit eu. Dar a fost de ajuns să dau o simplă căutare pe internet, că am fost bombardată cu reclame și oferte „de nerefuzat” la friteuze cu mărci cunoscute sau mai puțin cunoscute, cu prețuri foarte variate, de la 1700 la 160 de lei, ba și cu cadouri diverse, gen hârtie de copt pentru airfryer, formă de silicon pentru airfryer, ustensile pentru airfryer, chiar și cadouri surpriză, dacă mai puneai, bineînțeles, câțiva leuți acolo, că doar nu ți-a da cineva ceva fără bani. Și-i zic eu lui frate-meu de o ofertă d-asta, „de nerefuzat”, o marcă necunoscută (de fapt, nici nu scria ce marcă e), dar ieftină și cu 200 de hârtii de copt cadou. Și Cosmin, ca un frate de treabă ce e, mă încurajează să iau, că merită... Și… mă tot codesc eu, ba citesc (ca întotdeauna) și comentarii la acest produs și... pe când ajung la un comentariu (în care o tipă spunea că da, într-adevăr, mâncărurile nu au gustul binecunoscut la fel ca cele gătite în ulei sau untură, dar pentru cine are tendința de a se îngrășa și, totuși, vrea să mănânce sănătos, este foarte ok, deci așa, ca o concluzie, ea este tare mulțumită de airfryer-ul ei) mă hotărăsc rapid și fac comanda ca să nu mă răzgândesc între timp. Asta s-a întâmplat într-o zi de vineri, urmând ca luni să ne vină coletul. Și, pentru că sunt bombardată și de oferte, tot așa, „de nerefuzat” la cărți cu rețete pentru airfryer, comand că… na! musai să avem și așa ceva.

  Duminică, fiind la niște prieteni dragi, suntem serviți la masă cu cartofi prăjiți și aripioare de pui gătite la… ce credeți? Da, ați ghicit, la airfryer. Mamă, ce bune au fost toate! Atunci am avut curajul să recunosc că am comandat și eu și tre’ să vină coletul luni. Ce marcă? Stai să caut… No, da’ de unde l-am comandat? Că nici pagina site-ului respectiv nu mai era de găsit! În fine, vestea a fost primită tare bine de toată lumea, inclusiv de Luci (de fapt, el mă interesa mai tare cum reacționează).

  Și … iată că vine ziua de luni și coletul mult așteptat. Nu-l desfac, aștept să vină și Luci acasă și să-l desfacem împreună. Am emoții, de parcă am primit un cadou de la Moș Crăciun. După cum era normal, vrem să-l încercăm, să vedem dacă și, mai ales, cum funcționează. Ne hotărâm la cartofi prăjiți. Cartofii sunt curățați, tăiați și amestecați cu tot ce trebuie. Doar că… pe când îi băgăm în coșul aparatului (spălat, bineînțeles, în prealabil), nu ne pricepem să-i dăm drumul la air „fraierul” nostru, cum am început să-i zicem. Adică, de dat drumul nu era greu, dar trebuia setat la ce voiam noi să gătim, cu timp și temperatură și acolo ne-am împotmolit… Sun la prietena mea să întreb, dar ea are altă marcă… Stai să citim manualul de instrucțiuni... Unde-i lupa, că la cât de mărunt scrie… cine poate citi? În sfârșit, o găsim și … citim noi cum se folosește, doar că instrucțiunile (scrise pe o pagină) par a fi de la o altă friteuză, nu marca pe care o avem noi. Căci nu există butoanele pe care scria în ghidul de operare că le are, deși am luat „la puricat” aparatul, verificându-l pe toate părțile… Nu-s și… pace bună! Nu tu schemă, nu tu... nimic din ce scria în manualul de instrucțiuni… Astfel că… ce să facem, apăsăm (alte) butoane, încercăm să setăm p-acolo ce ne gândim noi că ar trebui, dar facem ce facem și aparatul pare că se pornește singur setat pe două ore. Ce spui, frate? Două ore pentru niște cartofi? Bine, dacă apăsasem pe Warm, ce să facă și el, se pune pe încălzit mâncarea… Scoatem din priză, apăsăm, setăm, resetăm, ne gândim, ne răzgândim… Deja Luci se lasă păgubaș, reproșându-mi că n-am avut răbdare (ca de obicei) să caute el o marcă mai normală, „acuma, folosește-l, dacă ți-a trebuit!” Eu mă gândesc: sigur e defect… că tot citesc manualul de utilizare și nu înțeleg… „No, oare cine-i fraier?” părea că-mi spune friteuza, de câte ori mă uitam la ea.

  Și, pe când stăteam și mă gândeam deja să scot cartofii și să-i gătesc la modul tradițional (ne era foame, de când ne-am tot chinuit „să-i facem” pe cartofi să se prăjească), îmi vine în minte o idee genială. Stiu deja ce veți spune, dar asta chiar așa a fost: youtube o să ne ajute… Caut un videoclip cu modul de utilizare al unui airfryer care are marca pe care o aveam și noi. Foarte bine realizat, după părerea mea căci, în câteva minute, aveam deja o schemă a aparatului nostru cu semnificația tuturor butoanelor și a simbolurilor, schemă pe care am făcut-o după explicațiile realizatorului filmulețului. „Ei, vezi? cam așa ar trebui să arate manualul de utilizare al unui aparat!” e de părere Luci, după ce i-am arătat hârtia.

  Am mâncat în seara aceea cartofi prăjiți la friteuza noastră, așa cum ne-am dorit, chiar dacă mai târziu cu vreo două ore decât preconizasem noi. Oricum, am fost fericită că aparatul nu este defect, doar noi cam… în urmă față de noua tehnologie… Airfryer-ul încă simt că mă privește ironic: „No, cine ziceai că-i fraier?”