Exilul

  Primisem, cu mulți ani în urmă, de la o fostă colegă de serviciu, niște ghiocei care înfloreau foarte devreme, încă din ianuarie. Pe vremea aceea, nu am văzut la nimeni în grădină ghiocei înfloriți atât de timpuriu în afară de noi, mai ales dacă iarna era săracă în omăt. Atunci, își ridicau din pământul rece trupușorul lor firav și, delicați, dar curajoși din cale-afară, zâmbeau cu toată fața soarelui care râdea și el fericit. Când treceai pe stradă, pe lângă grădina noastră, imposibil ca ghioceii mei să nu îți smulgă un zâmbet de pe chip, oricât de cătrănit ai fi fost.

  Într-un an, pe când ghioceii mei erau, ca de obicei, înfloriți, o vecină, educatoare fiind, mă roagă să-i împrumut ghioceii, căci avea inspecție la grădiniță. Doar cât îi pune într-un ghiveci și, după inspecție, mi-i aduce înapoi. Puteam să n-o ajut, dacă mă rugase? Nu puteam, astfel că i-am scos și i-am dat, nu fără o mică strângere de inimă. Dacă n-o să-i mai văd, dacă nu-i mai aduce înapoi? Dar, degeaba îmi făcusem griji, căci după câteva zile, ghioceii mi-au fost returnați cu mari mulțumiri din partea vecinei care a avut succes cu inspecția. Îi spusesem, de altfel, să-și ia și ea câțiva, să aibă în grădina ei, iar pe cei rămași, i-am împărțit în două, plantându-i de-o parte și de alta a grădinuței. Ce mare bucurie mă cuprindea și pe mine când îi vedeam, an de an, cum își scot căpșorul din plapuma albă care se subția pe zi ce trece, până când apăreau, puri și imaculați, în toată splendoarea lor...

  Mai trec niște ani până când, într-un ianuarie, și-au facut apariția doar o parte dintre ghiocei, aceia din stânga grădinii. M-am tot perindat pe la marginea gardului, m-am tot benoclat prin grădină să văd cam pe unde-s ceilalți… Nimic, nici urmă de ei… Cu durere în suflet, am ajuns la concluzia că, doar cu un an înainte, pe când veniseră cei de la Vital de au schimbat țevile de la canalizare și apă, săpând în grădină până la bazinul unde aveam contorul, or fi atins și scos și bulbii de la ghiocei, căci, după plecarea muncitorilor care au săpat (tocmai după ce plantasem și udasem câteva zile la rând niște flori până s-au „prins”), am găsit bulbi aruncați prin grădină de la narcise, lalele, zambile… cine știe unde or fi „zburat” și sărmanii mei ghiocei… Dar, într-o zi, tocmai pe când mă gândeam (oare pentru a câta oară?) la toate astea, aruncându-mi ochii în afara curții, pe stradă… am înlemnit… Ghioceii mei dragi mă priveau, mirați din cale-afară, peste drum de frații lor din grădină. Parcă mă întrebau, nedumeriți și îndurerați, ce vină li se atribuie de au fost „expulzați” fără milă, exilați din locul lor de baștină, unde fuseseră atât de fericiți, ani la rând.

  Mi-am amintit cum, cu ceva vreme în urmă, soțul meu a scos din grădină o parte dintre irișii care s-au înmulțit peste măsură și i-a plantat dincolo de casa noastră, peste drum, acolo unde locul era invadat de ani de zile de o plantă deosebit de invazivă, iulișca, de care nu puteam să ne debarasăm. Aveam de gând să umplem locul cu iriși și poate că în acest fel, se vor mai rări și iuliștile. Doar așa îmi explic cum or fi putut ajunge acolo și ghioceii mei, împreună cu rădăcinile de iriși. Au înflorit și ei, asemenea fraților lor din grădina mea, dar peste drum, unde au ajuns fără ca noi să ne dăm seama. La o anumită distanță de ei, se aflau, în aceeași situație de exilare, și niște narcise, bănuind că au ajuns acolo în același fel.

  După câteva săptămâni de temperaturi primăvăratice chiar și de 20 de grade, luna februarie s-a pus pe îngheț, pe ninsoare, stratul de zăpadă ajungând de vreo 20 de centimetri, iarna parcă nevrând să rămână datoare cu ceva. Strada a fost curățată de o mașină de deszăpezire, muntele de omăt găsindu-și loc de odihnă taman peste… ghioceii mei (de parcă nu le fusese de-ajuns suferința exilului). În fiecare zi mă gândeam la o soluție de scăpare pentru ei, dar până nu se topea zăpada… nu se putea face nimic, având mâinile „legate”, cum s-ar zice.

  Într-un târziu, luna februarie fiind pe sfârșite, zăpada s-a topit și ea și, încet-încet, vremea dădu semne de primăvară. Clopoțeii ghioceilor s-au ofilit deja, dar n-aș putea să vă spun cu exactitate dacă de supărare sau pentru că, pur și simplu, le venise vremea. În această stare de incertitudine puteam, deci, sta liniștită și împăcată cu această situație? Trebuia să fac ceva pentru ghioceii mei, nu-i puteam abandona acuma, când știam unde se află. Așa că, într-o seară, după ce s-a întunecat, am luat sapa mea de mână, un vas și, trecând strada, am eliberat ghioceii care, deja-mi imaginam cum zburdă de fericire că exilul lor a luat sfârșit. Parcă-i simțeam în mâini cum se bucură, umplându-mă și pe mine de bucuria lor. Gândindu-mă și la narcise, le-am eliberat și pe ele, că doar tot din grădina mea fuseseră expulzate fără voie. Am dus apoi, în casă, toate florile, spălându-le de „relele” care se agățaseră de ele (frunze, rădăcini de iuliști), căci, trebuiau să stea nițel în carantină, dacă nu voiam să-mi umplu toată grădina și cu plante de acest fel.

  A mai trecut ceva vreme de la exilul ghioceilor… Acum sunt în perioada lor „de glorie”, continuând să atragă, zi de zi, privirile tuturor trecătorilor de pe strada noastră, căci, adevărat vă spun: în grădina mea a venit primăvara!

 

  

Liliacul

  Prietena noastră, Mișu, crezuse de Anul Nou că avem șoricei. Da, matracuca de Capucino cu lăbuțele ei pe parchet i-a lăsat această impresie, de, biata de ea, nu închisese un ochi toată noaptea când a dormit la noi. Deunăzi însă, când am vorbit cu ea la telefon, „am liniștit-o” că noi nu ne-am încurca cu ceva atât de banal, cum ar fi niște simpli șoricei, ci am alege altceva, mai neobișnuit, mai… exotic… cum ar fi, de exemplu, un liliac… De fapt, n-a fost alegerea noastră, ci a lui… Dar, să vă povestesc…

  În seara duminicii trecute, aproape de ora zece, eram în cameră tot familionul: matracucile moțăiau pe covor, Luci lucra ceva la laptop, iar eu mă uitam la televizor. Când, deodată, năvălește în cameră în zbor ceva negru, cam de mărimea unei vrăbiuțe și începe să facă rotocoale în jurul candelabrului. Prima dată, asta am și crezut că e, o vrăbiuță, căci zbura în cercuri largi, dar foarte dezorganizat. „Luci, ce-i asta?” îl întreb speriată pe bărbatu-meu, urmărind zburătoarea cu privirea, apoi: „E o vrăbiuță?” „Pe unde o fi intrat? Au lăsat câinii ușa deschisă?” zice Luci, care se oprise din butonat, cu ochii după zburătoare. Nu suntem capabili să răspundem, ci doar să punem întrebări. „Nu știu, dar ce e? E vrăbiuță?” Și, totuși, vrăbiuțele nu sunt negre… Apoi, văzând că cercurile se micșorează și zboară din ce în ce mai jos, dar la fel de haotic, mi-am pus mâinile în cap, căci deja-mi imaginam „tăciunele zburător” încâlcindu-mi-se în claia de păr. „Luci, nu cred că-i vrăbiuță, cred că-i liliac! Repede, stinge lumina!” îi strig eu, deja cuprinsă de panică. Luci sare de pe scaun și se repede la întrerupător. Eu sting televizorul și închid ușa după Luci care era deja în bucătărie. Dar ce mi s-a părut foarte curios, ciudat de-a dreptul, este faptul că matracucile nici nu l-au simțit. Nu l-au văzut nici când, speriat, zbura (foarte silențios, ce-i drept), aiurea pe deasupra noastră, nici când a părăsit camera. Doar noi le-am agitat, se pare că, totuși, nu într-atât încât să le-apuce concertatul. Acum stăteau alături de mine, lângă ușă, Codruț chiar înarmat cu o pernă în gură, așteptând s-o deschid. Îmi iau inima-n dinți, cum se spune, întredeschid ușa foarte precaut și intru, cu matracucile coadă după mine, în bucătărie. Luci tocmai cobora de la mansardă. „Sus nu-i nimica! Poate c-a plecat, c-am deschis și-n față, și-n spate!” mă anunță el. Da, se simțea frigul din bucătărie. Deschid, foarte încet, ușa de la baie și fac o razie cu privirea pe pereți și pe tavan. Nimic, nici urmă de ceva suspect. Matracucile, la fel de liniștite. „A plecat!” zic și eu. Dar… liliac? În oraș? La noi în casă? De unde până unde? „O fi lăsat Codruț ușa deschisă și până ne-am dus s-o închidem, el era deja înăuntru. Căci prin altă parte, n-ar fi avut pe unde intra…” își dă Luci cu părerea. Începem să ne liniștim. Luci își aprinde o țigară, dar nu trece un minut și mă anunță, destul de calm: „A, n-a plecat, ia uite-l agățat acolo, la horn!” Îi urmăresc privirea și-l văd: deasupra instantului de apă caldă, se vedea „lipit” (ca un magnet, mi se părea mie) de burlan și perete ceva negru. De când se pusese „făcătorul de apă caldă” nu reparase nimeni pe unde s-a spart peretele, am zis că poate rămâne așa până zugrăvim… „Cred că pe-acolo a vrut să plece, căci a simțit curentul de aer rece care vine de-afară…” îmi explică Luci. Dar acuma, așa, ca o paranteză, mă gândesc dacă nu cumva pe acolo a intrat…

  Oo, n-a plecat încă… Deci, ce facem? Cum să-l scoatem afară? Căci, vă dați seama, de când am citit în tinerețe „Dracula” de Bram Stoker (doar cu lumina aprinsă, se-nțelege), nu-mi puteam imagina c-aș putea petrece o noapte cu un liliac în casă. Luci își termină de fumat țigara, apoi ia un prosop de-al matracucilor, se urcă pe scaun, apoi pe marginea blatului de bucătărie și pune prosopul peste liliac. În momentul ăla se aude ca un țăcănit, nici nu știu cum să-l descriu, ca și cum ai bate cu unghia repede-repede în ceva de plastic. Apoi îl desprinde ușurel, se dă jos și ieșim afară pe terasă. Zgomotul a încetat. Pune prosopul pe masă, îl desface încet și ne uităm la ceea ce voia să fie, într-adevăr, un liliac. Dar era, cred, prea speriat ca să reacționeze în vreun fel. Așa, privindu-l în ansamblu, părea un șoricel de vreo 6-7 cm. Era ghemuit și, mișcându-l Luci cu un deget, din tot trupușorul am reușit să identific doar o lăbuță și urechile. Luci întinde prosopul și-l întoarce cu capul liliacului spre curte. „E prea speriat!” e de părere Luci. „Da’ încă-i viu, își mișcă capul…” Lasă-l acolo, și-a reveni el…” Ne refugiem în casă, dar lăsăm lumina aprinsă pe terasă. Ne uităm pe geam, curioși. Nu se întâmplă nimic. „Oare n-ar trebui să-l învelim?” întreabă Luci. „Ba da, că-i tare frig…” Luci merge și pune un capăt de prosop peste micuța mogâldeață, apoi stinge becul și mergem în cameră.

  În tot acest timp, matracucile habar n-au avut de nimica, nici nu le-a interesat că noi eram ocupați cu altceva… Își reiau locul obișnuit în cameră, pe covor, Luci se pune la laptop, iar eu pe balansoar și deschid televizorul. Dar nu pot să urmăresc nimic, căci gândul îmi era tot la micul nostru musafir. Sțiam că în acea noapte temperaturile vor scădea sub 10 grade și bietul liliac va îngheța bocnă. No, dar cum rămâne cu Bram Stoker, cu „Dracula”? Dă-l încolo, e doar o poveste fantezistă, pe când liliacul nostru e cât se poate de real. Haha, să m-audă Luci, liliacul nostru, cică… Mă tot uit pe lângă sobă după o cutie de carton, ceva, în ce să pun prosopul, apoi, după ce aprind becul, merg pe terasă. Desfac încet prosopul, puțin câte puțin, căci încă aveam o mică reținere și… surpriză: liliacul nu mai era acolo, plecase. Am simțit o mică dezamăgire, dar și ușurare să știu că era ok. Mă gândesc, totuși, că i-o fi foame și pun arpacaș și apă proaspătă, chiar dacă era deja noapte și lucrurile astea le făceam pentru păsărele în timpul zilei. „Degeaba ai pus, îmi zice Luci, crezi că liliecii mănâncă arpacaș? Ăștia mănâncă insecte, gândaci, fructe…” No, de unde să-i dau insecte sau gândaci? Dar fructe avem, așa că tai un măr în bucățele și-l pun pe terasă alături de câteva felii de pâine. Apoi mă liniștesc, gândindu-mă că am făcut ce trebuia.

  În următoarele zile, urmăresc terasa, dar mâncarea e tot acolo. N-am văzut pe nimeni, în afară de păsărele care mănâncă fericite și arpacaș, și firimituri de pâine. Bucățelele de măr sunt tot acolo, înghețate deja. După ce citesc pe internet un articol despre lilieci (care, apropo, sunt protejați prin mai multe legi, inclusiv în România), îmi dispare complet frica pe care o aveam față de ei și abia aștept o posibilă reîntâlnire. Sper că liliacul nostru e ok...

 

De Anul Nou

  Anul Nou l-am petrecut acasă, așa cum am făcut în ultimii ani. Nu știu, dar pe măsură ce trece timpul, nu ne mai place hărmălaia, înghesuiala, ci tragem tot mai mult către cuibul nostru. Nu că ne-am izola, mai ales dacă-i vorba de familie sau prieteni... Dar acasă la tine, dacă ți-e somn, te culci, dacă ți-e foame mănânci, fără să-ți fie jenă sau rușine c-ai deranja pe cineva. Apoi, mai sunt și matracucile, cum să le lași singure în zgomotul infernal al artificiilor de la miezul nopții? Și nici la vreo pensiune sau grădiniță canină nu le-am obișnuit a le duce… Acestea fiind spuse, tot mai bine e acasă…

 Și, ca dovadă că, totuși, nu ne izolăm, pentru a nu rămâne singură prietena noastră care își pierduse soțul de câteva luni, am invitat-o la noi să „trecem” împreună în noul an. Obișnuiam cândva să facem asta, petrecând împreună când ea cu soțul ei la noi, când noi la ei… Fără surle și trâmbițe, fără tam-tam, doar noi și masa de Revelion, artificiile de la miezul nopții admirate din curte sau din oraș unde mergeam cu paharele din plastic și șampania și, odată ce ajungeam din nou acasă, cu un an mai târziu, cum ar veni, jucam Canasta până ne dădeam seama că e deja dimineață. Oo, ce departe mi se par acele vremuri, parc-ar fi dintr-o altă viață! Oricum, nu voiam ca prietena noastră, Mihaela (sau Mișu, cum îi spuneam cu toții), să rămână singură în noaptea dintre ani cu cine știe ce gânduri triste și, tocmai de aceea, am invitat-o la noi. Astfel, după ce a lăsat-o pe pisicuța Sheba în bună regulă acasă cu mâncare, litieră și tot ce trebuie, iar pe Bonny, minunatul ei beagle, la grădinița canină în siguranță, pe la ora două după-masă a adus-o Luci la noi, cu tot cu oala cu ciorbă, că am zis că de restul ne ocupăm noi. Dar ea tot nu s-a răbdat și a mai adus și ceva cârnați și, bineînțeles, struguri, că na! tradiția-i tradiție...

  Nu ne-am terminat treaba decât spre seară, deși acuma, dacă stau să mă gândesc mai bine, nici nu știu ce am tot moșmonit atâta... Răciturile și tortul erau gata cu o zi înainte, iar peștele ne-am gândit că-l „cuptorim” înainte de a-l mânca. Pentru că am zis c-ar merge și o friptură, Luci se ocupase și de asta, tot cu o zi înainte, când pusese carnea la marinat. Am terminat, în sfârșit, și cu piureul de cartofi, Mișu, prietena noastră, a făcut mujdeiul de usturoi pentru pește, iar Luci crenvurștii înveliți în aluat, deși, se putea și fără, mai ales că a fost o adevărată aventură și asta, și numa’ ce trebuie n-a ieșit (păi, dacă uiți de crenvurști și pe ăștia-i apucă „înfloritul” acuma iarna…)

  În jurul orei opt seara, eram deja gata cu toate, pregătiți, atât cât se putea, de Revelion. Ne-am așezat la masa de sărbătoare cu televizorul când pe un program, când pe altul. Când nu ne-a mai convenit ce era la TV, ne-am uitat pe Youtube (se putea să refuzi un concert dirijat de unicul și inegalabilul Sergiu Celibidache?) Deci, mâncare bună, muzică bună, prieteni dragi… ce altceva ne-am mai putea dori? Desigur că nu se putea să nu ne amintim, cu nostalgie și cu mult drag, și de cei care nu mai erau alături de noi fizic, ci doar în inimile noastre. Miezul nopții se apropia cu repeziciune și numai ce ne-am trezit că numărăm secundele: 3,2,1! Poc! face dopul șampaniei și întindem paharele către Luci, după care închinăm și ne pupăm între noi. N-am uitat nici de matracuci care ni se încurcau printre picioare, nițel derutate de energia noastră care dădea pe dinafară. Auzeam artificiile, dar n-am ieșit să le admirăm, am preferat să stăm înăuntru cu televizorul dat mai tare ca de obicei, pentru liniștea lui Codruț și Capucino. După ce ne-am mai liniștit și mesajele de felicitare s-au mai rărit, am continuat să mâncăm, deși, după pește, n-a mai încăput nimic altceva în afară de tort. Și nici nu gustasem din răcituri, friptură sau ciorbă. Degeaba, prea multă mâncare într-o singură noapte și prea puțină mișcare…

  Pe la ora trei simțeam deja că-mi pică ochii-n farfurie de somn. „Dacă tu te duci dimineața la biserică, ar trebui să te culci, ca să te poți trezi dimineață!” îmi zice Mișu. Avea dreptate, așa că ne-am hotărât să „împărțim pijamalele”, cum s-ar zice: pe ea am lăsat-o să doarmă sus la mansardă ca să n-o deranjăm, iar noi am rămas jos, aducându-ne din timp lenjerie și tot ce mai aveam nevoie. Pe când mergea la culcare, am văzut matracucile urmând-o până la etaj. Le-am chemat înapoi, dar parcă au vrut să vină… Iaca, ce mai trădători ținem noi pe lângă casă! Pe la trei jumate eram deja în pat, urându-ne noapte bună.

  Am dormit „iepurește”, deschizând din când în când câte un ochi să văd cât e ora și m-am ridicat înainte de a suna alarmele de la telefon. S-a trezit și Luci, am făcut patul și, pe cînd eram deja în bucătărie pe lângă cafea, coboară și Mișu cu Codruț care-i păzise ușa. Și, încă înainte de a o întreba cum a dormit și cum de s-a trezit atât de devreme, că doar mai putea sta liniștită, numa’ ce o auzim: „Aveți și voi șoricei… Toată noaptea n-am dormit, căci, cum stingeam lampa, cum îi auzeam apropiindu-se de pat. Cu lumina aprinsă am stat până dimineață…” No, să picăm în fund, nu alta, când am auzit. Nu ne mai confruntasem cu așa ceva de de ani de zile, de la șoricelul norocos căruia îi dădusem drumul într-una din toamnele trecute, am și scris o poveste despre întâmplare. „Am bătut în perete și-atunci s-a oprit!” continuă prietena noastră. „Vai, Mișu, ne pare rău, chiar n-am știut de așa ceva. Încă tocmai de aia am zis să dormi sus, să poți să te odihnești până veneam de la biserică, nu cumva să te trezim. Așa, mai bine dormeai jos…” ne disculpăm noi, rușinați. „Nu, merg acasă acuma dimineață, că trebuie să văd ce face Sheba, să fac foc… Ne vedem din nou după-masă, dar să știți că aveți șoricei, că doar știu ce-am auzit!” Noi nu mai știam cum să ne scuzăm… Adică, tocmai de aceea am adus-o pe prietena noastră la noi, să nu fie singură, dar nu ne gândisem să aibă companie și pe timp de noapte în dormitor…

  Nu știu Luci ce părere avea, că el nu e chiar așa „prăpăstios” din fire, dar pe mine mă apucase nu atât ciuda de a nu se fi putut odihni ca lumea prietena noastră, cât panica pentru faptul că aveam musafiri nepoftiți taman în dormitor. Și când mă gândesc că eu, în somn, mai dorm și cu câte o mână sau un picior afară de sub plapumă… Cum aș putea să controlez ce să fac atunci când dorm? După biserică, am „poftit” matracuca la noi în dormitor, urmărind cum se comportă. Nimic neobișnuit, a intrat foarte liniștită înăuntru și, după câteva rotiri pentru o poziție mai confortabilă, s-a așezat în pătuțul lui Codruț.

  După-masă, ne-am continuat petrecerea de Anul Nou cu prietena noastră, gustând și din restul preparatelor culinare din care nu putusem înainte. A venit, din nou, vorba despre șoricei. I-am povestit comportamentul lui Capucino, marea noastră vânătoreasă, în dormitor. „Las’ că-ți vedea la noapte…” ne zice Mișu pe un ton nu tocmai liniștitor. „Căci am auzit clar cum se apropie de pat pe întuneric și-apoi, normal c-am aprins lampa și-am bătut în perete și-atunci zgomotul a încetat… Dar sigur e ceva în cameră…” Văzând-o atât de categorică, ne-am gândit că așa o fi… La cât de des deschide Codruț ușa de la intrare și noi nu suntem întotdeauna pe fază pentru a o închide în urma lui, s-o fi autoinvitat vreun musafir de genul ăsta, căutând mâncare și căldură...

  Seara pe la ora opt, ca niciodată, ne-am dus la culcare. Dar eu tot cu gândul că nu suntem singuri. Adevărat, chiar nu eram singuri, ci cu matracucile coadă după noi, fiecare găsindu-și locul potrivit pentru dormit. Fără stres sau neliniște nici la ele, nici la Luci… Las’ că aveam eu destulă, cât pentru toți…

  A doua zi ne trezim fresh, fără nimic ieșit din comun, niciun zgomot suspect noaptea, în afară de cel al matracucilor care mai patrulau din când în când. Îi povestim lui Mișu, căreia nu-i venea să creadă. Ori l-a luat cu ea când s-a dus acasă ori… Și-atunci, îi pică lui Luci fisa: „Mă, io cred că ai auzit-o pe Capucino… Căci în seara aia tu te-ai dus sus cu matracuci cu tot. Sigur ai auzit lăbuțele lui Capucino sunând pe parchet... Și, dormind în altă parte, nefiind familiarizată cu sunetele firești pentru cei care locuiesc acolo… sigur asta a fost…”

  Au trecut mai multe zile de atunci… Dar, nici urmă de vreun musafir nepoftit… În afară de cel din brad pe care Codruț îl păzește foarte… „vigilent”...

 

 

 

O minune din zilele noastre...

  Există în viață anumite momente în care, acționând în vreun fel, poți crea o minune pentru cel de lângă tine, fără ca măcar să-ți dai seama de acest lucru. Iar când afli că gestul tău simplu, altruist, s-a transformat, în final, într-o minune pe care semenul tău o trăiește datorită ție, nu poți decât să te minunezi și tu și să dai slavă lui Dumnezeu pentru gândul cel bun. Unii, mai înguști la minte, fără o deschidere spre astfel de lucruri, le-ar putea considera doar simple coincidențe, nițel bizare, adevărat, dar… cam atât. Eu, însă, le consider minuni și nimic nu mă va convinge de contrariu.

  Un coleg de serviciu al bunului nostru prieten, Andrei (Andi, cum îi ziceam noi) se hotărâse să-și vândă una dintre mașinile pe care le deținea. Întorcându-se acasă și povestindu-i soției sale, Elena, despre mașina pe care o văzuse și care nu era foarte scumpă pentru buzunarele lor, se hotărăsc amândoi să o cumpere. Așa că în următorul weekend se duc acasă la colegul cu pricina, s-o vadă și Lena și s-o inspecteze și el mai îndeaproape. Mașina era la fel ca cea pe care o aveau ei, adică aceeași marcă, dar un alt model, fiind nițel mai nouă și mult mai spațioasă și cei doi, înțelegându-se la preț, bat palma, fiind de acord ca aceasta să fie plătită în două rate, în decurs de două luni. Dar, totuși, ce să facă cu cealaltă mașină pe care o aveau deja și pe care dăduseră, cu vreo șase ani înainte, mai mult decât costa actuala mașină pe care voiau s-o cumpere? Mai era de vânzare la ei pe stradă o mașină, deja de câțiva ani, așa că nu era o soluție s-o lase să zacă în fața casei, uzura morală ajungând, în cele din urmă, să fie mai mare decât uzura fizică. Tot discutând, în încercarea lor de a găsi o soluție pentru deja, fosta lor mașină care-i dusese, în decurs de șase ani, prin locuri minunate și în concedii de neuitat, își amintesc că Nicoleta, sora soțului, tocmai își dusese mașina la Remat. Fiind deja în „pensie de bătrânețe” (mă refer, desigur, la mașină), fata cheltuise deja prea mult cu repararea ei și tot timpul părea că are nevoie de schimbat alte și alte piese, până când s-a săturat să tot investească în ea, parcă, degeaba… Și… gata, cei doi se hotărăsc să-i dea ei mașina. Așa, rămânea, cumva, și în familie, știind în continuare de soarta ei. Mai trebuia doar să vorbească cu ea și să vadă dacă ar fi de acord s-o primească. Bineînțeles că Nico, încă nevenindu-i să creadă, a spus un „Da!” hotărât și irevocabil.

  Și totul nu ar fi fost decât o simplă întâmplare, dacă nu aș fi vorbit într-o zi cu ea la telefon, când… numa’ ce-mi spune: „Știi, încă nu-mi vine să cred că Andi și Lena s-au hotărât să-mi dea mie mașina… Parcă e o minune… și știi de ce? Stăteam într-o zi la serviciu în pauză cu colegii. Și, visând așa, cu ochii deschiși, le zic: ce fain ar fi să-mi dăruiască cineva o mașină…să am cu ce merge la serviciu, la țară… Bine, îți dai seama că nici nu mă gândeam că ar fi posibil așa ceva, cine să-mi dea mie o mașină așa, fără bani? Deci, știind că asta ar fi ceva imposibil, tocmai de aia am zis ce fain ar fi… Și, uite că ceea ce părea imposibil, a devenit posibil…”

  M-am cutremurat când mi-a spus… Căci, dacă nici asta nu este o minune, apoi… nu știu ce-ar putea fi… Dar eu cred, sincer, că asta a fost...

 

 Colecția mea de mașinuțe de la Luci...

Moș Crăciun

  „Buni, știi care-i programul meu când vin la tine? Seara, când mergem să ne culcăm, eu doar o să mă prefac, căci o să mă întorc pe furiș în bucătărie și o să-l pândesc pe Moș Crăciun când vine…” Aceste cuvinte au făcut-o pe vecina mea, bunica unei fetițe adorabile de șapte ani cu albastrul cerului în ochi, să-i ofere dragii ei nepoțele, o amintire de neuitat: întâlnirea cu Moș Crăciun. Pentru transformarea acestei dorințe în faptă, avea nevoie de o persoană pentru costumul Moșului, costum care aștepta cuminte în garaj, astfel că s-a pus să dea telefoane în dreapta și-n stânga, începând, după cum era normal, cu vecinii. Sunat fiind și fratele meu, vecinul cel mai apropiat, acesta a ezitat, căci fetița îi cunoștea foarte bine vocea (fiind în vacanță la bunica, frate-meu o mai ducea în grădină la mure) și și-ar fi dat repede seama cu cine are de-a face. „Și la Călin îi cunoaște vocea…” îi spune Cosmin la telefon, referindu-se la vecinul de vizavi care avea și el un nepoțel de patru ani, prieten bun cu fetița în cauză… „Dar... știți ce? Îl întreb pe cumnatul meu, căci el nu prea a avut tangențe cu Elise… Îl întreb acuma și vă resun…” Așa a ajuns soțul meu personajul preferat al tuturor copiilor, așteptat cu mare nerăbdare și emoție în Ajun de Crăciun. După punerea la punct a tuturor detaliilor, ne-am văzut fiecare de treburile noastre.

  În seara cu pricina, după ce ne-am întors de la biserică, Luci a sunat-o pe vecina noastră ca să-i lase costumul la fratele meu, căci acolo avea să se schimbe. Era chiar foarte bine, căci nu știu exact dacă matracucul de Codruț l-ar mai fi recunoscut pe stăpânul lui și nu l-ar fi lăsat cumva pe Moș Crăciun fără vreun tureac la pantaloni. M-am dus și eu la Cosmin să ajut, așa cum pot, la deghizarea perfectă. Și bine am făcut, căci Moșul își uitase bastonul acasă (bastonul meu de drumeție, cumpărat pe nimica toată de la un anticariat). Pantalonii erau cu câteva numere mai mari față de cât purta soțul meu, plus că aveau și o crăpătură de peste 20 de cm., ceea ce l-a făcut pe Luci să se întrebe dacă vecina știa despre asta să nu creadă cumva că Moșul o dăduse pe mâncat fasole). După ce l-am ajutat să se îmbrace, am trecut la barbă. Era prinsă cu o bandă de elastic lat, iar în spate un ac de gămălie o ținea strâns. L-am schimbat cu ace de siguranță, pentru a preîntâmpina un eventual accident. Barba stătea perfect dacă elasticul era așezat în vârful capului. Dar cum își așeza căciula pe cap, aluneca elasticul și barba o lua la vale. Ne-am tot chinuit cu frate-meu, învârtindu-ne în jurul Moșului și, până la urmă, am reușit să-i facem barba să stea la locul ei. Cadourile erau așezate frumos în sac, iar Moșul gata de drum. Înainte de a pleca, îl sunăm pe Călin, vecinul de vizavi, pe WhatsApp cu camera, căci nepoțelul lui, prietenul lui Elise, era la ei și să întrebăm dacă nu cumva vrea și el să se întâlnească cu Moș Crăciun. Dar se pare că mai mult s-a speriat de el căci, la un moment dat, după ce s-a cam fâstâcit, a dispărut din cadru. „No, zice vecinul, ăsta merge să încuie ușa, nu cumva să intre Moșul în casă!” „Poate la anul, când va fi mai mare, va fi mai curajos...” și, cu acest gând, îl lăsăm pe Moș Crăciun să meargă să-și facă datoria.

  Între timp, ne pregătim să mâncăm, gândindu-ne că va dura ceva până-și termină Moșul treaba. Dar nici nu apucăm bine să pregătim masa și să gustăm ceva din platourile aduse din cămară de frate-meu, că-l și vedem pe Moș Crăciun (cu un cadou în mână), intrând pe ușă: „Ajutați-mă să mă dezechipez, c-am promis că duc costumul înapoi în seara asta!” În timp ce-l dezbrăcăm și-i scoatem acele de siguranță de pe unde i le-am pus, îl întrebăm cum a decurs întâlnirea, căci muream de curiozitate. „Nici nu mai știu exact ce-am zis, parcă mi s-a șters totul din minte! Dar știu sigur că fetița s-a bucurat… La început, era puțin stânjenită, apoi a prins curaj… „Știu să cânt, dar nu acum!” mi-a zis când am întrebat-o. Nici poezie n-a vrut să-mi spună, dar am aflat că face balet. Și… vai! tot simțeam cum îmi alunecă barba că, la un moment dat, pe când mi-o aranjam, am zis că mă mănâncă un purice ca să maschez momentul.” Râdem, imaginându-ne faza. „Nu te-a întrebat nimic de reni?” întrebăm noi curioși. „Ba da, m-a întrebat unde am parcat… I-am spus că nu pe acoperiș, că renii alunecă pe panourile solare... Și, când am intrat în curte, vecina m-a așteptat la ușă, a intrat ea prima, apoi eu și am sunat dintr-un clopoțel care era pe masă pegătit special ca Moșul să-și anunțe sosirea.” „Nu te-au servit cu fursecuri și lapte?” căci așa știam că-i așteptat Moșul prin alte părți. „Nu, dar m-au întrebat dacă nu vreau să servesc ceva. Clar, cu bărboiul ăla, nu puteam consuma nimic…”

  Cam așa s-au petrecut lucrurile în seara de Ajun din acest an în familia noastră, pe lângă colindele cântate cu mare drag. Poate că pentru noi, adulți fiind, nu a fost ceva atât de special, deși ne-au încercat și pe noi emoții, la vederea Moșului, dar Elise, fetița cu albastrul cerului în ochi, își va aminti întotdeauna de întâlnirea ei cu Moșul care aduce multe bucurii și cadouri copiilor cuminți. Oricum, a fost pentru prima dată când am văzut că și Moș Crăciun a meritat să primească un cadou. Sigur a fost și el cuminte…  

 

Dulcea limbă românească

  Doisprezece ani am scris în limba română, așa cum am învățat încă din clasa întâi (nu exista pe atunci clasa pregătitoare) și așa cum, probabil, au învățat și părinții mei. Și, nici nu au apucat să se usuce bine mediile scrise cu cerneală în carnetul meu de note din ultima clasă de liceu, când, taman înainte de bacalaureat ni se spune că, iaca, nu se mai scrie cu „î” din „i” în interiorul cuvintelor, ci cu „â” din „a”, pe când „î”-ul rămâne „î” doar la început și la sfârșit de cuvânt. Și nu se mai scrie „sînt”, ci „sunt”. Și, cu aceste clarificări (cine să ne mai spună că, există, totuși, și ceva excepții, cum ar fi, de exemplu, cuvântul bineînțeles căruia „î”-ul îi rămâne „î”), suntem trimiși la proba scrisă a limbii române. No, dacă nu erau de ajuns emoțiile care ne încercau datorită examenului, asta ne-a bulversat de-a binelea. Căci, stăteam noi în cumpănă: oare cum se scrie titlul operei, cu „î” din „i” sau cu „â” din „a”? Dar citatele din opera respectivă? Căci, dacă le-a scris creatorul operei într-un anume fel, eu cum le scriu? Se aplică și la ele noile reguli au ba? Nici profesorii supraveghetori nu știau mai multe decât noi, ci dădeau din umeri a nesiguranță. Și, tocmai pe când ne luam avânt să scriem despre subiect, ne opream brusc la vreun cuvânt ce implica noile reguli: stai, că ăsta are „î”, cum era regula aia? Of, că nu-i deloc ușor ca, după ce înveți să scrii într-un fel anume, să se schimbe regulile peste noapte (credeam noi, doar că, după cum am aflat mai târziu, se schimbaseră cu un an înainte, fără să ne întrebe cineva și pe noi dacă ne convine sau nu ori, măcar, să fi aflat ceva mai devreme).

  Mai trec niște ani, timp în care mă dumiresc cum e cu ortografia de după reforma din ‘93 (căci atunci am aflat că avusese loc). Dar nu bine mă obișnuiesc, că apare faza cu cele două forme corecte de plural ale fructului „cireașă”. Adică, poți mânca liniștit și cireși, și cireșe. Mie încă mi se pare ciudat și acum, după atâția ani și, cu siguranță, nu voi mânca niciodată cireși, în afară de situația în care vreau să mănânc pomii (cu cireșe cu tot). Dar mare dreptate a avut un profesor din facultate când a spus că „uzul bate norma”. Chiar așa este!

  Nu trece mult și mai descopăr o noutate (pentru mine, căci poate că nu era chiar o noutate), adică „nici un” și „nici o” se scriu într-un singur cuvânt: „niciun”, „nicio” (bine, cu excepțiile de rigoare, desigur). Dar ce știusem, atâția ani, că este corect, iată că acum nu mai este. Și aici mi-a trebuit niște timp să mă obișnuiesc, prima dată să înțeleg care-s acele excepții, apoi să aplic scrierea „corectă”. Și, sincer, parcă m-ar zgâria pe retină și acum când le scriu legat.

Simt că, încet-încet, rămân în urmă. Și nu e vorba de evoluția tehnologiei, de îmbogățirea limbii cu noi și noi termeni, ci de cuvintele existente deja de multă vreme care, parcă, nu-și mai găsesc locul în forma în care le știam. Am crescut cu dicționarul, unul cu coperți roșii (stați să verific dacă DOOM 3 a păstrat corectă și forma asta sau doar pe cea cu „coperte”; ok, cică e-n regulă), căci mama ni-l cumpărase încă de când eram în clasele primare. Și chiar l-am folosit. Am citit mult în copilărie, căci la oraș nu prea aveai cum altfel să-ți petreci timpul liber și, sincer, mi-a plăcut foarte mult (și acum îmi place). Și, când dădeam peste vreun cuvânt pe care nu-l știam, imediat eram cu ochii-n „catastif”… În momentul de față am două dicționare, plus DOOM 2 și, totuși, pentru scrierea corectă, când am vreo ezitare, „răsfoiesc” DOOM 3, cel din 2021. Nu, nu mi l-am mai cumpărat, ci folosesc varianta online. Am ajuns la concluzia că n-are niciun rost, peste câțiva ani sigur apare altul cu cine știe ce alte bizarerii. Ca cea referitoare la cuvântul (3 în 1) „laoparte” (da, evident că nu mi-a venit să cred când am auzit, dar am verificat). Nici nu știu de ce mă mai mir… Căci, pe an ce trece, dulcea limbă românească începe să nu-mi mai pară atât de dulce… Cel puțin în scris...

Fratele meu de cruce

  Nu-mi amintesc de când ne cunoaștem... Pare că dintotdeauna. Întrebându-l pe fratele meu de când sunt prieteni, mi-a răspuns: „Nu știu, de când eram mici… Dar așa, mai exact, cred că... de prin clasa întâi…” Deci, bine am zis, pare că ne cunoaștem dintotdeauna, având în vedere că eu sunt mai mică decât fratele meu cu trei ani.

  Danu… Dănuț, cum îi ziceam noi toți pe atunci, băiatul blond cu albastrul cerului în ochi, era unul dintre cei mai buni prieteni ai fratelui meu. Și, împreună cu el și cu vărul lui, Călin (mamele lor erau surori), aceștia formau un trio de nedespărțit în copilărie, perioada în care aveau același drum spre nebunii și năzbâtii, o copilărie fără griji, fără responsabilități, în afară de a se juca, mai ales în vacanțele de vară, cât era ziulica de lungă. Crescut mai mult de bunici, părinții fiind despărțiți și tatăl recăsătorit, nu e de mirare că s-a atașat de familia noastră, familie ce avea un tată și o mamă care-l primeau oricând cu mare bucurie. Amintirile lui cu fratele meu, cu familia noastră (mai ales când eram copii) sunt altele decât ale mele, pentru că eu, fiind fată, nu făceam parte din gașca lor, a băieților. Doar ce am observat și am trăit de-a lungul timpului în apropierea lor.

  Dintre cei trei „muschetari” cu vârstă apropiată, el era cel mai mic și cel mai slăbuț. La acea vreme, pentru că acum, el e cel mai înalt dintre toți, răzbunându-se, parcă, pentru „minusul” din copilărie. Oo, îmi amintesc de parc-ar fi fost ieri: zilele de sâmbătă erau alocate curățeniei pe care trebuia să o facem, eu și frate-meu, indiferent dacă mama era acasă ori la serviciu, asta era deja parte din atribuțiile noastre, odată ce am mai crescut. Dar, nu bine strângeam covorul din bucătărie, că apăreau, ca prin minune, cei doi verișori, cu mare chef de aventuri: „Hai cu noi la pescuit!” Și Cosmin: „Nu pot, tre’ să facem, eu și soră-mea, curățenie!” „Stai că te ajutăm noi!” Și într-o secundă luau covoarele, fiecare prinzând de câte-un capăt și le scuturau temeinic. Apoi, punându-le pe patul din bucătărie, peste masa și scaunele care așteptau cuminți terminarea curățeniei, îl luau pe frate-meu și duși erau până la lăsarea întunericului. Acum, povestindu-mi, el si fratele meu, din aventurile lor, nu pot decât să mă minunez că, Slavă Domnului! n-au pățit nimic: „Lora, mergeam în spatele Combinatului... și erau gropi unde s-a scurs și s-a strâns acidul... era verde, verde, verde… Mamă, ce faină apă!… Noi acolo am făcut baie… în acid... gândește-te! Mai înghițeai câte-o gură de apă…” Iar eu, pe când îmi povestea frate-meu, pe lângă un zâmbet oarecum admirativ (pentru curajul lor nebun) și teamă în privire pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla, îmi puneam mâna la gură și ziceam: „Iuuuuui!” Și Danu continuă: „Și tot veneam pe țeavă, acolo la… TRCL sau ce era... Era o țeavă mare, încălzită… Acolo ne uscam chiloții și… toți eram... maro, negri… îți dai seama… Apoi... în Săsar am făcut baie…” „Oo, în Săsar am făcut baie de multe ori… ” îl întrerupe Cosmin entuziasmat. „Puțea apa a… minereu și a… cine știe mai ce… da’ nouă nu ne păsa… Și se uita lumea de pe pod la noi…” Uau, chiar au făcut așa ceva? Căci, parcă-mi povesteau un film SF… Și, după povestirea a încă ceva năzdrăvănii, zice Danu așa, ca o concluzie: „Am făcut destule rele!”

  Amintirile mele sunt mai blânde și mai puțin periculoase decât ale lor: cum am vrut, de exemplu, într-o vară, să facem piscină în bazinul de apă din grădină… Am vrut să fie ca la ștrand, să facem baie, să punem o pătură și să mâncăm afară, dar era așa de frig (pentru că era umbră mai tot timpul) și apa era rece ca gheața și ne-am lăsat păgubași… Apoi, confecționarea de zmeie cu trestie adusă cine știe de pe unde, tenis de masă… Oo, și biliard, căci primise Danu de ziua lui o masă de biliard pe care o ținea la noi acasă, așa că ne jucam mai tot timpul.

  După ce au mai crescut și familia lui Călin s-a mutat din vecini, trioul s-a destrămat, dar Cosmin și Danu și-au continuat prietenia. Mergeau împreună în oraș la cafea, la pizza... Sau venea la noi la cafea, chiar și când nu era Cosmin acasă, dar întotdeauna cu plicul de Nescafe Brasero la el. Îmi zicea mami: „Uite, vezi? la noi se simte ca acasă, cred că i-a lipsit familia...” A fost ca și cum l-ar fi adoptat ai mei și Danu mi-a mărturisit deunăzi: „Necrescând cu mamă și cu tată, numai cu doi bătrâni, normal că pentru mine voi ați fost familia mea… așa am simțit atunci… de aia și veneam zilnic pe-acolo…” Cred că de atunci am început să-l consider fratele meu de cruce. Mi-a fost alături în cele mai importante momente: la majorat, la despărțirea de primul prieten, fiind un umăr pe care să plâng, la prietenia mea cu Luci, bucurându-se sincer pentru mine („Vezi, ai crezut că vei face Revelionul singură și uite că nu-i așa!”), la nunta mea… L-am văzut, de asemenea, și eu în multe ipostaze, chiar și când s-a îndrăgostit pentru prima dată. Dar cea mai mare schimbare pe care am văzut-o la el, a fost în prima lui permisie din armată. Căci, dacă înainte de a încorpora, se înregistrase pe casetofonul nostru, împreună cu Cosmin, cu tot felul de glume și maimuțăreli, când ne-am revăzut în prima lui permisie, a fost atât de schimbat, devenise atât de sobru, că nici nu a vrut să asculte acele înregistrări făcute cu ceva vreme înainte. A fost cea mai rapidă maturizare pe care am văzut-o în viața mea. „Pentru mine a fost așa, sobru, (m-a lămurit el de curând), din omul ăla vesel și glumeț, zici că am devenit… nu știu, a fost lipsa aia de libertate, aia m-a schimbat… Fiind obișnuit tot timpul liber, să fac ce vreau, când vreau, unde vreau, dint-o dată… gata! Asta m-a marcat...”

  Era normal ca după o așa strânsă prietenie, fratele meu să-i devină naș de cununie, el căsătorindu-se cam cu două luni înaintea mea (bineînțeles că n-am lipsit nici eu de la nunta lui), după care nu ne-am mai văzut multă vreme. Acum, depănând împreună cu el și cu frate-meu amintiri din vremi demult apuse, oameni maturi, în toată firea, mi se pare că redevenim copiii de odinioară… Și sunt recunoscătoare că-i am, încă, alături, pe cei doi frați ai mei, legată fiind de unul prin sângele care ne curge-n vene, iar de celălalt, de prietenia de o viață, rămânând, în continuare, fratele meu de cruce...