Fără temă…

  Tatăl meu, învățase să picteze pe când era cu vacile la păscut, copil fiind. La început îl urmărise pe un pictor amator, iubitor de natură și de frumos care-și găsea subiecte taman prin zona unde copilul de atunci ducea vacile la pășunat. Artistul își așeza șevaletul în fața subiectului pe care voia să-l „imprime” pe pânză, își scotea culorile și se apuca de lucru. Băiatul, curios, se apropia tot mai mult și mai mult, până ajungea în spatele lui, privindu-l fascinat. Îi plăcea să urmărească cum aluneca, ușoară ca un fulg, pensula pe pânză, cum, prin îmbinarea culorilor, ieșeau la iveală noi și noi nuanțe, cum subiectul din tablou prindea viață… Așa a ajuns copilul că, dimineața, abia aștepta să plece cu vacile, de se și minuna maică-sa ce-o fi pățit Gheorghiță, că, până mai ieri, de-abia îl urnea de-acasă… Și, urmărindu-l o perioadă pe pictorul „chinuit” de talent pe câmp, înconjurat de vaci și de un copil fascinat de ceea ce se întâmpla cu pânza lui, s-a hotărât să încerce și el. Ba, între timp a urmat și cursurile Școlii Populare de Artă din oraș, pentru a se perfecționa și a-și forma un stil propriu, intrând, în final, în Asociația Pictorilor Amatori, unde a activat, având și expoziții.

  Deci, încă din școala gimnazială dovedindu-se iubitor de artă și talentat fiind, normal că a fost remarcat de profesorul de desen. Și tocmai despre o întâmplare petrecută în acea perioadă vreau să vă povestesc… Mie personal, nu știu cum de mi-a scăpat, dar noroc cu fratele meu care mi-a povestit-o și, pentru a nu se pierde în negura timpului, am scos-o de la „naftalină”…

  Astfel, îmi povestește fratele meu, că tati, pe când era prin clasa a șaptea, a avut într-o zi ca temă un desen tehnic (care, sincer, mie nu mi-a plăcut niciodată; dar tati, spre deosebire de mine, era bun și la așa ceva). Ajuns la școală și văzând unul dintre colegii lui fără temă ce fain i-a ieșit desenul, l-a rugat să i-l vândă. Băiatul n-a vrut să-și dea desenul lui, în schimb i-a făcut altul pe când era în pauză. Auzind și alți colegi, au venit și ei pe capul lui cu aceeași doleanță: „Hai, fă-mi și mie, că io nu știu să fac...”Așa că, în pauzele dintre ore, copilul, în loc să iasă în recreație, și-a „mărit” economiile, făcând vreo două-trei teme în plus. Mai avea o oră până la desen, când a mai avut o cerere pe temă. Și atâta l-a bătut colegul lui la cap cu desenul respectiv: „Hai, dă-mi-l, dă-mi-l, dă-mi-l, dă-mi-l!” îmbiindu-l cu mai mulți bani decât îi dăduseră ceilalți colegi, că până la urmă, a cedat: „No, bine, hai că ți-l dau pe-al meu, că-mi fac eu altul la franceză!” Însă, în timpul orei respective, l-a văzut profesoara că el în bancă tot face ceva și… „Ghiță, ia treci tu la răspuns!” Și toată ora l-a frecat și l-a întrebat, și cu „parlais-vous”, și cu una, și cu alta și… n-a mai apucat să-și facă tema. Iar la ora cu pricina, profesorul le-a controlat la toți desenul și tati nu l-a avut… Și, pe lângă nota doi, la finalul cursurilor, a fost scos în careu și el, și alții care nu-și făcuseră tema la orele din acea zi și i-a făcut pe toți de rușine, nominalizându-le numele și materia. Apoi, toți acei elevi, printre care era și tati, au fost huiduiți de întreaga școală: „Huo-huo, rușine lor, rușine lor!”, fiind arătați cu degetul. Căci, așa se făcea pe-atunci, elevii leneși care nu-și făceau tema sau nu învățau, erau scoși în careu și făcuți de rușine ca să se învețe minte și altă dată să nu mai facă...

  Ceilalți profesori, însă, erau tare derutați: „Cum, Lupșe Gheorghe? La desen? Cum se poate așa ceva?” Și cum să nu fie bieții profesori contrariați, când, cu numai o săptămână înainte, același elev, participând la un concurs cu un tablou, câștigase un premiu important pe țară, fiind scos în careu, felicitat și aplaudat de același grup de persoane: „Laudă, laudă lui!”… Și, culmea culmilor, la aceeași materie la care era acum făcut de rușine pentru tema nefăcută...

                                                                                          Tatăl meu, pictând...

Nisipul…

 Povestea asta o știu de la tati, socrul meu, și de multă vreme îmi stătea gândul la ea, dar… na! probabil nu-i venise, încă, vremea… Până într-o zi când mi-am luat inima-n dinți: „Tati, îmi mai spuneți o dată povestea aia cu nisipul?” m-am rugat eu de el și, fără să observe, am deschis de pe telefon aplicația care înregistrează, asta pentru a nu pierde vreun amănunt care să dea savoare poveștii… „Cu nisipul?” întreabă tati amuzat, iar eu îl aprob, nerăbdătoare: „Daaa!” Și tati, vesel, cu fața luminată dintr-o dată de aduceri-aminte, începe să-mi povestească... Iar eu, mai modificând câte ceva pe ici, pe colo, am așternut-o pe hârtie și… iaca ce-a ieșit…

 Preotul din satul unde a copilărit tatăl soțului meu își avea nepoții „risipiți” care pe unde, în Baia Mare, Cluj, București, Târgu Mureș, adică acolo unde copiii acestuia își făcuseră un rost, își clădiseră o viață. Dar acești nepoți de la oraș (vreo patru la număr), de cum venea vacanța, dădeau năvală în satul bunicilor, la bătrânul preot și nevasta lui, doamna preoteasă… Bine, aduși de părinții lor, desigur, prea ocupați cu serviciul pentru a-i supraveghea în orele în care, altădată, erau la școală. Copiii din sat, „țărănoii”, vorba lui tati, fiind de-ai casei, de prin partea locului și dorind ca zilele micilor orășeni petrecute aici să fie cât mai frumoase și mai bogate în aventuri de neuitat, mergeau să se joace cu ei, să-i distreze, să le facă jucării... Și le-a făcut și copilul Nistor care avea, pe atunci, în jur de 3-4 ani, cum s-a priceput el, din nuiele, din pipirig, din sârmă și le-a dat acestora să se joace. Dar, copil fiind, voia să se joace și el cu ei… însă „orășenilor” nu le-a plăcut, n-au vrut să-l primească în cercul lor. Și, de la oraș fiind, mai emancipați, vorba aia, i-au făcut o poezie:

„Nistoraș, pui de caș,

Mână caii la oraș

Și-i adapă, și-i înțeapă,

Și-i mănâncă fripți cu ceapă.”

 Țărănoiul din copil a reacționat altfel de cum s-ar fi așteptat micii orășeni, căci, în loc să râdă, s-a enervat, a luat nisip și le-a aruncat în cap. Băieții s-au scuturat și s-au curățat repede, având părul scurt. Fetița însă, Valerica (sau Coca, așa-i ziceau ceilalți), cam cu un an mai mare decât protagonistul poeziei, avea un păr frumos, lung („așa cum a avut mami când a fost fată” își aduce tati aminte, zâmbind) și n-a reușit să se curețe… Și, cu părul plin de nisip, s-a dus, plângând, acasă. Când a văzut-o mamă-sa, a strigat la cumnată-sa, fata popii. Aceasta, prietenă cu mama copilului a venit repede și… „Iaca, asta și asta o făcut Nistor…” i se plânge ea. Mama ia nuiaua și...dă-i la Nistor o bătută…

 „No, așe o fost...” își aduce tati aminte, încă zâmbind… Și... timpul a trecut, iar copiii de atunci, și orășenii, și „țărănoii” au crescut, urmându-și, fiecare, calea sa. Și, pe când era deja căsătorit și cu familie, își continuă tati povestea, a avut doi dinți care, din neglijență, s-au cariat sau ce-or fi făcut, că unul a căzut… Și nu știu la ce nuntă trebuia să meargă împreună cu nevasta, iar el… știrb. Și-l vede mama lui: „Măă, zice ea, da’ cum îi mere tu la nuntă, și nănaș pe deasupra, așe știrb? Du-te și fă-ți dinții!” „Mamă, am fost, încă la câțiva doctori de p-aicea din oraș și… oriunde m-am dus, ia uite, nu stau…” Bunica nu se lasă: „Păi, du-te la Valerica!” Tati, nițel panicat, aducându-și aminte de cât de prăpădit a fost în copilărie: „Cum să mă duc?...” Bunica însă, nu se lasă cu una, cu două… Se repede până-n vecini și-i cere telefonul la fata popii, care-i era mătușă lu’ Valerica cea de demult, ajunsă, între timp, medic stomatolog. Întorcându-se acasă, îi zice fiului ei: „Astăzi... mâine cel târziu, o suni!”

 Tati… ce să facă… o sună… Pe vremea aia nu erau telefoane mobile, ca acum, erau d-ălea vechi, fixe… Îi răspunde altcineva: „Așteptați puțin, s-o chem pe doamna doctor!” Tati, stând la telefon și așteptând, se tot gândea ce să facă, ce să zică, cum să se prezinte. Și, când se aude în receptor „Alo!” rostit de doamna doctor, pe gura lui nu iese nimic din tot ce gândise înainte, ci brusc, ca și cum ar fi fost băgat în priză, începe să turuie: „Nistoraș, pui de caș,/ Mână caii la oraș/ Și-i adapă, și-i înțeapă,/ Și-i mănâncă fripți cu ceapă”… După ce termină de recitat, zice Valerica, râzând: „Da, amu ai nevoie de mine…” „Am, doamna doctor!” face tati, spășit… Și iaca, fetița cea de demult, căreia tati îi aruncase cu nisip în cap, i-a reparat dantura și i-a rezistat mulți ani, adică, chiar făcuse treabă bună… După ce-i terminase lucrarea, tati tot încerca s-o lingușească, s-o laude, dar ea l-a întrerupt, amuzată: „Taci din gură! Atâta mă lauzi, atâta zici și vii, cât ai nevoie de mine, dup-aia iară nu mai vii!” S-au mai întâlnit, de atunci, întâmplător, chiar și la o înmormântare, și-i cunoscuse și soțul, și băiatul...

 Și… ca să vezi ce mică e lumea, unul dintre prietenii vecinului meu care-și amenaja ceva în curte, văzându-l pe tati la noi de mai multe ori în acea perioadă, îi zice soțului meu: „Știi că atunci când erau mici, taică-tu i-a aruncat nisip în cap lu’ maică-mea?”

 

Mioriticul Solo

  În zilele în care mi se face dor de cineva sau, pur și simplu, de zilele din anii trecuți, iau la răsfoit albumele foto. Luând exemplul mamei, fotografiile mele au notate pe spate, datele când au fost făcute sau, dacă nu, măcar luna și anul, asta așa, pentru o mai bună aducere-aminte… Și, într-o astfel de zi, plimbându-mă la pas domol printre amintiri, am dat peste o poză cu Solo în primele lui zile în familia noastră. Bine, am o grămadă de poze, nu doar una, dar asta era mai specială, căci avea notate pe spate următoarele cuvinte: „11 octombrie, 2003 =Solo= s-a născut în 31 august 2003. L-am adoptat în 09 octombrie 2003”. Solo… Și amintirile au început să prindă viață...

  Ziua în care Solo (mioriticul nostru drag, uriașul blând și curajos din cale-afară, viitorul paznic de nădejde al casei noastre și prietenul cel mai bun al lui Mira) ajunsese în casa noastră, mi-o amintesc de parc-ar fi fost ieri… Era o zi de joi, pe la amiază… Încă de dimineață, aflasem că șeful merge la fermă și aduce puii mioritici spre a-i da unei cunoștințe să-i vândă. Dar nu înainte de a-mi alege eu unul dintre ei. Așa că, până să ajungă, cu toate că aveam de pregătit coletele pentru traseu, ardeam de nerăbdare să-i văd, fiindu-mi frică, în același timp, de ce alegere voi avea de făcut. Dar, îmi spuneam, atunci când este vorba de un pui de patruped, n-ai cum să faci o alegere greșită.

  Când, încă din depozit, am auzit glasurile subțirele ale cățelușilor, am ieșit repede și m-am înființat pe trepte, în fața cutiei din care mă priveau, curioși și temători, vreo șapte suflețele, care mai de care mai frumoase și mai… gălăgioase. Cu șeful lângă mine, îndemnându-mă să-mi aleg unul, stăteam și mă uitam la ei, neștiind pe care să-l iau. Și, privindu-i pe fiecare cu atenție, l-am văzut pe cel care urma să fie al nostru. Avea o dungă neagră care se întindea de la urechea dreaptă până la botic și, la fel erau și vârful urechilor și ochii, încadrați de același negru. Era cafeniu deschis, o culoare destul de neobișnuită pentru un mioritic, cu blănița din jurul boticului albă, având burtica și „șosetele” de aceeași nuanță. L-am luat în brațe. Apoi, altul mi-a atras atenția, dar șeful mi-a spus că nu mai am voie să-l schimb, dacă l-am ales deja. Mi-am privit brațele și i-am dat dreptate, îl alesesem deja pe „cel mai cel”. Deși îl primisem fără bani, am plătit simbolic un leu, căci așa am înțeles că se procedează ca să ai noroc la un patruped primit cadou. Până după-masă când m-am dus acasă, l-am ținut în depozit, într-o cutie, șeful ducând restul puilor peste drum, la cineva pe care-l cunoștea, pentru a-i vinde.

  M-am întors acasă de la serviciu cu el în brațe, simțindu-l tremurând, stresat, despărțit, la aproape șapte săptămâni, de mamă și de frații lui. Mi-am amintit de Mira care a intrat în familia noastră cam în aceeași situație. La serviciu vorbisem deja pentru concediu în următoarele două săptămâni, timp în care preconizam c-o să-l învăț câteva lucruri elementare, cum ar fi ieșitul afară pentru nevoile fiziologice. Aveam deja acasă o carte de dresaj din care spicuisem câte ceva, căci nu mai voiam să repetăm greșelile făcute cu Mira.

  Ajunși la destinație, suntem întâmpinați de zburdalnica noastră cățelușă care, de cum vede ce țin în brațe, se oprește-n loc, suspicioasă. Mă îndrept spre ea, dar, încet-încet, dă înapoi. Mă aplec și las puiuțul jos. Mira e curioasă, ar vrea să se apropie, dar nu îndrăznește. Semănând, probabil, cu mama lui, piticul e dornic să facă cunoștință, dar Mira, nemaivăzând vreun pui de mai bine de doi ani, parcă zice: „Da’ ce arătare mai e și asta?” și fuge de el. După ce a ajuns și Luci acasă, ne-am înțeles asupra numelui: Solo (ca cel căruia îi fusese dedicată, de către proprietar, cartea de dresaj pe care o cumpărase Luci să ne ajute cu noul membru de familie). I-am făcut baie, căci era cam murdar și parcă mirosea ciudat. L-am uscat cu uscătorul de păr și am lăsat-o și pe Mira în casă pentru a se împrieteni. Acuma, mirosind a curat și a... familia noastră, nu mai fuge de el, iar Solo prinde curaj. Fiind în pat și trecând Mira prin fața lui, vrea să-i sară în cap, dar Mira se ferește și piticul aterizează pe covor. Râdem cu toții, părându-ni-se că și Mira râde împreună cu noi.

  Prietenia dintre mioriticii noștri a început, cu adevărat, în dimineața zilei de sâmbătă, Mira lăsându-l să-i mănânce mâncarea, să-i inspecteze „casa”, să se familiarizeze cu întreaga curte. În timp ce Solo amușină peste tot, cercetând fiecare colțișor, Mira e „coadă” după el, urmărindu-i fiecare mișcare, iar noi… „coadă” după amândoi. Micuțul Solo a învățat repede cum stă treaba cu ieșitul afară, pentru a-și face nevoile. Bine, și noi ne-am dumirit, între timp, cum trebuie să procedăm, mai ales că aveam și cartea pentru a învăța și corecta, după caz, anumite comportamente necorespunzătoare. Spre deosebire de Mira, era foarte cuminte când rămânea singur în casă, de cele mai multe ori, găsindu-l dormind sub cuierul din bucătărie. Când i-am făcut, a doua oară, baie, ne-am pregătit să-l ținem forțat, să nu „zboare” pe pereți, ca Mira, dar… n-a fost nevoie, chiar ne-a surprins de cât îi plăcea o astfel de „îndeletnicire”. În caz de furtună, făcea ture prin curte și se certa cu tunetele, spre deosebire de Mira care „sculptase” ușa de cât o zgâriase să intre forțat în casă pe o astfel de vreme.

  Solo a ajuns să fie iubit de toată lumea. Vecina mea nu putea merge dimineața la serviciu fără să vorbească cu el, fără să-l salute, căci atunci o certa. Și ea, pierdută până atunci în gândurile și problemele ei, revenea la realitate: „Vai, cum era să plec și să nu te salut!” Cineva de la țară care aducea lapte în vecini, ne întreba de fiecare dată: „Nu vindeți câinele? că ar fi foarte bun la stână…” Iar răspunsul nostru era, invariabil, același: „Nu, nici nu poate fi vorba de așa ceva!” Și chiar așa era, căci, într-adevăr, nici nu ar putea fi vorba să renunți, pentru un anumit câștig, la un „membru” de familie, fie el și patruped. În ce ne privește, toți banii din lume nu ar putea compensa așa ceva...

 

 

 

Medici și… medici...

  Un prieten foarte bun de familie ne-a povestit „aventura” pe care a trăit-o, începând din luna martie, referitor la niște analize... Mie mi se pare de domeniul SF-ului, adică nu-mi vine să cred că există astfel de persoane care lucrează în sistemul medical, deși, trăind în România, n-ar trebui să mă mai mire nimic. Dar… să vă povestesc…

  În urma unor analize efectuate, i s-a recomandat prietenului nostru să-și facă o colonoscopie. Și… na! dacă asta zice medicul că ai nevoie, ce să faci altceva decât să-i urmezi sfatul, că știi că asta ar fi spre binele și sănătatea ta. Făcându-i-se, deci, procedura, i se ia și biopsie și i se spune că examenul histopatologic durează cam trei săptămâni până e gata, dar să nu-și facă probleme, pentru că va fi sunat, fie de doctor, fie de asistentă. Și... așteaptă prietenul nostru liniștit, până trece mai bine de o lună, fără niciun astfel de telefon. Chiar l-am liniștit, spunându-i că dacă ar fi fost ceva grav, sigur l-ar fi sunat, căci așa știam că se procedează. Totuși, pentru liniștea lui, merge el să se intereseze de rezultat. Nu poate să intre la doctor, căci n-are programare și nici bilet de trimitere de la medicul de familie. No, eu una, nici nu m-aș fi gândit că, dacă mergi să scoți un rezultat, ai nevoie din nou să treci prin toate etapele. Dar, dacă astea-s regulile… se programează prietenul nostru din nou la cabinetul respectiv, se programează și la medicul de familie (că și acolo-i cu programare) ca să facă rost de biletul de trimitere cerut și… mai așteptă vreo două săptămâni până-i vine rândul. Adică, aproape în mijlocul lunii mai, mai precis în data de 13. Dacă mai punem la socoteală că era și o zi de marți, cred că prietenul nostru a nimerit taman în perioada celor trei ceasuri rele, căci numai așa mi-aș putea explica ce s-a întâmplat în continuare (și poate nici atunci).

  Prezentându-se pacientul (și prietenul nostru) cu toate „țâdulele” în regulă la ușa cabinetului cu pricina, este invitat înăuntru și i se înmânează actele medicale, cu precizarea să se prezinte cu ele la… oncologie (după ce sună în prealabil la o doamnă doctor, întrebând-o dacă e la cabinet pentru că… îi trimite un pacient). Atenție, fără să i se explice omului în cauză nimic referitor la analize, dacă sunt bune sau nu, ori ce probleme ar avea de-l trimite taman la… oncologie, căci, să recunoaștem, toată lumea știe deja ce înseamnă asta.

    Și… cu o frică imensă în suflet, cu inima cât un purice, fără să înțeleagă de ce a fost trimis fix… acolo, ajunge la cabinetul respectiv. Pentru că nu mai era nimeni care să stea la rând în fața cabinetului, cu mâna tremurătoare bate la ușă și dă să intre. Înăuntru, doamna doctor, asistenta și încă o duduie (după îmbrăcăminte, infirmieră sau altceva), povesteau la o cafea. Asistenta, văzându-l, îl repede să aștepte afară. După alte câteva minute (probabil trebuiau să-și termine poveștile) iese și-l întreabă pe cine caută. Omul îi spune că a fost trimis de domnul doctor „Cutare”. Da, dar pe cine caută? „Pe doamna doctor „Cutărică”! Vrea să-l invite înăuntru, dar brusc se răzgândește și-i cere cardul și actele medicale, punându-l să aștepte tot pe… coridor, lângă ușă. După alte câteva minute luuuungi, este chemat înăuntru, dându-i-se două bilete de trimitere, unul dintre ele fiind pentru o examinare CT. El nu înțelege prea bine unde trebuie să meargă și ce trebuie să facă, dar doamna doctor îl scoate afară din cabinet.

   Cu repere luate de la alte persoane binevoitoare din incinta instituției, mai empatice și cu suflet, am zice noi, ajunge la locul potrivit. Dar, pe când să i se facă programare, auzind de substanța de contrast, îi spune domnișoarei de acolo că el este alergic la iod și dacă substanța respectivă e pe bază de iod... „Păi… ce să fac… dacă doamna doctor așa a scris aici…” Și tot ce poate să facă este să scrie cu litere de tipar și cu trei semne de exclamare în josul paginii pe care-i face programarea că este alergic la iod. Prietenul nostru se întoarce iar la cabinet. După ce bate la ușă, își cere iertare că revine, dar e vina lui, căci a uitat să-i spună, pe când i-a înmânat biletul pentru CT, că el este alergic la iod. Doamna doctor e grăbită să plece, așa că-l repede: „Da’ de unde știi?” „Păi, doamna doctor, știu de mai bine de cincizeci de ani…” „Adu-mi dovada!” replică doamna doctor… Și... asta a fost tot...

   Fiind un fost pacient oncologic, știu foarte bine ce înseamnă chiar și numai suspiciunea că ai avea cancer. Cum te cuprinde deznădejdea și ai convingerea că „pân-aici ți-a fost!” și o frică imensă pune stăpânire pe tine… Și, orice-ar zice alții, cuvintele lor îți ocolesc, efectiv, urechile, nu te pot alina, nu te pot liniști, căci asta-i prima reacție când auzi despre o astfel de boală… Darămite tu, ca medic, să îi dai unui pacient niște analize de felul acesta, fără să-i spui nimic, fără să-l pregătești dinainte de eventualitatea unui astfel de rezultat… Fără să-i explici de ce-l trimiți „acolo” și nu în altă parte. Și, ajungând „acolo”, să fie tratat ca un „paria”, ca un ciumat... Și, iar, fără să i se explice de ce, pe baza rezultatelor  aduse, este trimis la alte analize… Și, mai ales, să nu fie întrebat dacă nu este alergic la vreo substanță, din moment ce i se recomandă efectuarea unei tomografii computerizate… Și asta, înainte de a-l liniști că, în cazul unei confirmări, această boală nu mai înseamnă moarte, că medicina a evoluat foarte mult în ultimii 20 de ani și că, în final, totul va fi bine… Căci eu așa am fost tratată, când am avut cancer, eu am avut parte de niște cadre medicale de excepție… Ce s-a întâmplat, între timp? Unde-a dispărut umanitatea din oameni, empatia, compasiunea? Sau trebuie să ne consolăm cu ideea că sunt medici și… medici și să sperăm că, atunci când avem nevoie, să-l nimerim pe acela care are și aceste calități?

 

Unde dai și… unde crapă...

  Îmi place să cânt… Bine, nu am o voce extraordinară, să nu vă imaginați că sunt o „Pavaroti” în versiune feminină… Dar, încă din copilărie, puneam la pick-upul familiei diverse discuri cu Olimpia Panciu, Dan Spătaru, Mădălina Manole, Compact, Holograf și ce mai găseam eu și frate-meu pe la magazinele de muzică din oraș. Asta ca să nu mai amintesc și de discurile pe care le cumpăraseră părinții, în special cu muzică populară (bine, pe alea nu prea le ascultam). Astfel că dădeam des petrecere (așa ziceam noi când puneam pick-upul în funcțiune), bâțâindu-ne prin casă și cântând de mama focului dimpreună cu solistul sau formația de pe discul de vinil. Dar, în acele vremuri (și nu numai), cred că toată lumea iubea muzica...

  Ghinionul este că nu am studiat serios, pe note, ceea ce ne plăcea atât de mult să cântăm și trebuie să recunosc că de la școală n-am rămas cu mare lucru, deși am fost în cor. La un moment dat, ne-am tot rugat de mama să ne cumpere o chitară, chiar pusesem ochii (eu și frate-meu) pe una pe care o tot admiram în vitrina unui magazin specializat pe când mergeam seara înaintea mamei, când era pe după-masă la serviciu. Atunci visam cu ochii deschiși, imaginându-ne cântând amândoi (superb, desigur) și acompaniindu-ne la chitară. Dar mama n-avea bani de dat pe obsesiile noastre, iar noi… ce puteam să facem altceva decât să ne resemnăm... Pe când era prin liceu, frate-meu și-a cumpărat o muzicuță și atâta a tot exersat până când a învățat câteva piese pe care le cânta chiar foarte bine. Dar nu l-am mai auzit de multă vreme, nici nu știu dacă o mai are...

  Ultima dată când am cântat așa, la modul serios, a fost pe când eram în clasa a douăsprezecea (pe atunci nu era inclusă în programa de liceu și muzica) și una dintre profesoare ne-a strâns pe cele care aveam voce și ne-a pregătit pentru un concert de colinde cu care i-am încântat pe ceilalți profesori în cancelarie. Și acum mai am colidele respective și le cânt cu mare bucurie în Postul Crăciunului.

  Deci, neavând, eu și muzica, prea multe în comun, dar având o dorință sinceră de a învăța și, pe deasupra, având și timp la dispoziție, timp pe care l-aș putea transforma în ceva plăcut și, totodată, important pentru mine, iată-mă ca altistă proaspăt intrată în corul mixt (pe patru voci) al bisericii, în prima duminică din februarie a acestui an. Puțin stingherită, dar cu niște emoții imense, necunoscând pe nimeni din cor decât din vedere, în prima bancă unde mă pusese profesorul și, totodată, dirijorul corului, cu o carte de muzică în care, recunosc, m-am cam pierdut (printre multele versiuni referitor la ceea ce se cânta la Liturghie), în primele două săptămâni doar am asistat. Apoi, am început, timid, să cânt și eu când se dădeau răspunsuri scurte, buchisind din partitura pe care mi-o împrumutase profesorul de la unul dintre coriști pentru a o xeroxa, cu promisiunea solemnă de a o returna în următoarea duminică, împreună cu o carte de pricesne (de prisos să mai spun că m-am ținut de cuvânt). Și dacă mai pun la socoteală slujba înregistrată la sugestia domnului profesor și făcând acasă repetiții cu partitura în față, ascultând înregistrările și încercând să cânt, urmărind vocea de alto, aveam tot ce era nevoie pentru a învăța. Așa a început o nouă aventură pentru mine într-o lume cu totul deosebită, o lume în care am pășit cu teamă, dar și cu multă bucurie…

  Nu era simplu deloc, mi-a spus-o și colega de bancă pe care am cunoscut-o în a treia săptămână (o doamnă drăguță octogenară, dar care nu-și arăta deloc vârsta), mi-a spus-o și domnul profesor și... am constatat și eu pe pielea mea. La fiecare repetiție personală făcută acasă, mai descopeream ceva la care înainte nu fusesem atentă… și o luam de la capăt… Dacă vocea de sopran duce linia melodică, vocea de alto este una „de umplutură”, dar care este deosebit de importantă și de acest lucru mi-am dat seama pe parcurs. Și împreună cu tenorii și bașii nu pot să vă descriu în cuvinte ce minunat sună un astfel de cor (mai ales unul format de peste douăzeci de ani în urmă, cum era cel în care tocmai intrasem).

  Astfel au trecut săptămânile una câte una, ajungând în Postul Paștilor când au început să se facă repetiții la sfârșitul Liturghiei pentru pricesnele speciale. Ei bine, eu nu aveam partiturile acestor cântece... Și, știind deja că sunt o fire extrem de timidă, nici nu putea fi vorba să le cer să mi le xeroxez. Când era colega de bancă la biserică și se repeta o astfel de priceasnă, o rugam să mă lase să-i fac o poză partiturii și repetiția o înregistram pentru acasă. Când colega mea nu era, căutam versurile pe internet, dar am observat curând că existau diferențe între ce găseam eu și ce aveau colegii mei. Atunci, în următoarea duminică, înregistram pe când se cânta întreaga priceasnă și așa aveam și eu versurile corecte.

  Într-o duminică am rămas tot așa, pentru repetiții, după terminarea slujbei. Bineînțeles, și pentru o priceasnă dintre cele speciale. Colega mea de bancă lipsea în acea zi… Repetiția începuse deja și eu nu aveam după ce să repet cu ceilalți. Așa că… îmi iau inima în dinți, cum se spune și mă întorc în spate, unde erau celelalte colege altiste. Dar colega la care mă adresasem cu rugămintea și telefonul pregătit pentru fotografiat partitura face așa, un gest cu mâinile, cum că nu ea, să-i spun altcuiva. Celelate fiind mai departe nițel și părând ocupate, renunț… Dar m-am abținut din răsputeri să nu plâng și mi-am spus că altă dată nu mai cer, ci încerc să mă descurc singură…

  Acasă, în timpul săptămânii, fără nicio tragere de inimă, mă pun să repet. Măcar după ceea ce aud, dacă n-aveam altceva... Dau drumul la înregistrare și… înlemnesc… Căci, pe când profesorul repeta cu sopranele, pe înregistrare aud vocea mea rugătoare și timidă: „Nu-mi faceți o poză, dacă vă rog frumos?” Încerc să procesez ceea ce tocmai auzisem și… simt că mă ia cu leșin… Păi, cum să nu mă refuze colega mea? Din ceea ce-i spusesem, reieșea că, în timp ce profesorul preda ceva, mie-mi arde de făcut poze… în plină oră, în biserică… Ca și cum aș fi o iubitoare de selfi-uri și de fotografii numa’ gata de postat pe rețelele de socializare… Și de câte ori nu-mi spusese Luci să fiu atentă la ce vorbesc, că, dacă nu explic corect, ceilalți n-au de unde ști ce vreau eu, de fapt...

 În următoarea duminică, întâlnindu-mă și cu colega care mă refuzase, nu m-am scuzat și nu m-am explicat că eu, de fapt, vrusesem o poză la partitură… Cine știe dacă m-ar fi crezut? Poate, cândva, dacă o să ajungem să ne cunoaștem mai bine, o să-i spun adevărul. Până atunci, însă, rămân fata căreia îi arde de făcut poze în momente total nepotrivite...  

 

Paznici de noapte...

  Amplasată mai la periferia orașului, ferită de forfoteala și zgomotul din centru, străduța noastră pare desprinsă dintr-un sat nițel modernizat, cu gospodării mai mari sau mai mici, în funcție de bucățica de pământ a fiecărui proprietar. Oamenii, gospodari fiind și prin puterea exemplului, și-au plantat pomi fructiferi, și-au încropit o grădiniță cu flori, câteva straturi cu legume, ba mai mult, unii au fost destul de curajoși să se ocupe și de albine sau să crească vreo câteva păsări pe lângă casă, fie pentru carne, fie pentru câteva ouă proaspete. Astfel, la noi pe stradă poți auzi, până seara târziu, cotcodăcit de găini, cucurigat de cocoși, măcăit de rațe… pe lângă care le mai ține isonul și vreun mieunat de pisică sau lătrat de câine.

  Tocmai pentru că suntem mai feriți de ochi indiscreți sau din cine știe ce altă pricină, pe strada noastră au avut loc, de-a lungul timpului, mai multe incidente neplăcute. Ghinion sau nu, cel mai bine te ferești de astfel de evenimente având un patruped care să dea de veste iubitorilor de astfel de „sporturi extreme” și adrenalină că intratul pe o proprietate pe care el este stăpânul nu e chiar cea mai bună idee. Și am avut dreptate, căci nimeni nu îndrăznea să intre în curtea noastră păzită, la acea vreme, de o pereche de mioritici. Doar că atunci când se făcea exces de zel și nu rămânea, în miez de noapte, nesalutată cu entuziasm, nici măcar o muscă aflată în trecere pe stradă, trebuia să-ți pui dopuri în urechi ca să poți să te odihnești ca lumea. La început, pe când insistau cu „concertatul”, ieșeam, totuși, să vedem ce e, că știam că nu latră așa, de nebuni. Dar, ce să zic, în timp ne-am obișnuit, și noi, și vecinii, și nu prea mai băgam de seamă astfel de „nimicuri”.

  Asta, până într-o seară în care, cu adevărat, ne-au exasperat cu „concertele” lor nocturne. Vocea de bas a dragului nostru Solo, parcă ar fi fost un CD uitat într-un aparat pe „repeat”, căci reda, iar și iar, aceeași „melodie”, acompaniat fiind de tovarășa lui de nebunii, Mira, căci tare bine mai „cântau” cei doi în duet. Dar... n-am ieșit să vedem care-i cauza unui astfel de concert. Și nici vecinii care, sunt sigură, nu s-au putut odihni nici ei prea bine în acea noapte. De-abia a doua zi am descoperit motivul pentru care patrupezii noștri, în loc să se odihnească, și-au ținut isonul unul altuia, într-un concert nocturn. Ieșind în curte a doua zi, dis-de-dimineață, vecinul nostru care locuia peste drum, la o casă distanță de noi, nu și-a putut crede ochilor ce i-a fost dat să vadă: în locul gardului, tăiat pe la partea inferioară, se căsca o gaură imensă. Dă fuga vecinul nostru la cotețul găinilor și-și pune mâinile în cap când face „inventarul”: lipseau 7 găini de carne, 6 găini de ouă și vreo 3-4 rațe. Curcile, printre care se afla și Cocuța noastră, au scăpat tefere, căci cotețul lor era în partea opusă a curții și hoții (pentru o astfel de treabă, trebuie să fi fost cel puțin două persoane) n-au îndrăznit să se aventureze până acolo, mai ales că patrupezii din vecini erau în plin concert.

  Din acel moment au avut loc câteva schimbări, și la noi acasă, dar și în curțile vecine: majoritatea ne-am montat către stradă becuri cu senzori de mișcare, acestea aprinzându-se de fiecare dată când trecea cineva prin fața curții. Iar când pe mioriticii noștri îi apuca concertatul în miez de noapte, ieșeam până la poartă să descoperim cauza, de multe ori, întâlnindu-ne cu vecinul de alături sau cu cel de vizavi care ieșea și el să vadă „că ce-i”. Fiindcă, vă dați seama că, de la această întâmplare, nu era vecin care să nu iasă până la poartă, măcar o dată pe noapte, când pe mioriticii noștri îi apucau „pandaliile”. Și, treptat, au apărut și pe la curțile vecine câte un „lătrăcios” iubitor de concerte și atunci să te ții… Numai muzică de calitate, cu voci impecabile, una mai bună ca alta… Dar, de atunci, n-am mai avut parte de astfel de evenimente pe strada noastră...

După patruzeci de ani...

  Se spune că „ce e mai frumos, de-abia după patruzeci de ani urmează”… Chiar și eu includeam această „zicală înțeleaptă” în urarea de „La mulți ani!” către prietenele mele când ajungeau în rândul nostru, al celor care trecusem deja de acest prag. Sigur că există și excepții de la regulă, căci așa se întâmplă, de obicei, de când lumea. Iar eu, care musai să fiu altfel decât majoritatea oamenilor, sunt dovada cea mai clară că așa este: la 41 de ani, am trecut printr-un cancer...; n-a trecut anul și m-am trezit fără simțul olfactiv la purtător (habar n-aveam că nu-l mai am, darămite când l-am pierdut sau cum de s-a întâmplat una ca asta -cu doi ani înainte de pandemie-…); nu bine am ajuns să răresc controalele la oncologie, că la 44 am mai primit un „cadou”, o boală destul de rară (păi, nu așa sunt și eu, o „raritate”? doar nu era să mă încurc cu ceva banal…): poliradiculonevrită care, până s-au dumirit medicii despre ce este vorba, s-a cronicizat, rămânând cu nervii motori slăbiți și o dizabilitate de mișcare. Mult am mai suferit referitor la acest termen și la compasiunea oamenilor care, uneori, mă confundau cu o cerșetoare. Asta până când cineva mi-a spus că totul ține de atitudine. Și chiar a avut dreptate, căci, mai deunăzi, când un domn mi-a întins niște bani, am început să râd și să-i explic „bunului samaritean” că eu, de fapt, aștept să vină soțul cu mașina (pe lângă faptul că „sprijin” gardul, dar cred că asta l-a indus în eroare). Îi mulțumesc din suflet persoanei care mi-a arătat că atitudinea face totul, căci a fost pentru prima dată când m-a amuzat situația în sine. Ok, după instalarea bolii, au început căzăturile, strângând deja în „colecția” mea, vreo douăsprezece care s-au soldat, până acum, cu un RMN la cap și o entorsă. Apoi, am făcut ce-am făcut și m-a mușcat câinele; bine, mi-am asumat responsabilitatea încă de atunci și repet, pentru a mia oară, că eu am fost de vină. Dar a fost suficient ca să umblu pe la spital pentru antitetanos și să-l târâm și pe bietul Flutur la cabinetul veterinar pentru controale și toate celelalte (stați puțin, să ne înțelegem: am zis că el m-a mușcat pe mine și nu eu pe el? Cu toate astea, și el a avut nevoie de verificări și control medical...)

  După ce am trecut peste toate acestea (nu chiar cu zâmbetul pe buze), cu patru zile înainte de Crăciun, am mai avut parte de o surpriză: vrând să-mi aduc și eu aportul la pregătirile pentru sărbători, mi-am tras peste picioare (fără această intenție, desigur), o cratiță cu apă clocotită de pe aragaz. Pentru câteva minute m-am prefăcut în „stană de piatră”, sprijinită de aragaz, incapabilă să mă mișc. Luci, care era în cameră și făcea foc, a venit repede (nu neapărat datorită strigătului meu de ajutor, dar cratița care m-a „atacat” a făcut un zgomot infernal), m-a dus pe pat, mi-a suflecat pantalonii și m-a descălțat, lăsându-mă în picioarele goale. N-am știut ce să fac, cu ce să mă doftoricesc, căci n-am mai avut de-a face cu o astfel de situație… Sincer, am vrut să cer sfat orășenilor de la țară, gândindu-mă că poate cineva s-o mai fi confruntat cu așa ceva. Dar era trecut de zece și jumătate seara, cum puteam să deranjez oamenii la o oră atât de târzie? Așa că m-am târât, cum am putut, până în dormitor unde m-am aruncat pe pat, suferind eroic durerea până dimineață, căci de dormit nu prea putea fi vorba. Zorii zilei mi-au adus pe piciorul drept, căci el era mai afectat, vreo zece bășicuțe, tranformându-se, în scurt timp, în niște răni dureroase…

  Astfel au trecut sărbătorile de iarnă, cu dureri și cu tot felul de unguente și sprayuri aplicate peste rănile de pe picioare de către dragul de Luci și cu frica mea de a nu se infecta. Dar, totul e bine când se termină cu bine, căci am rămas doar cu câteva cicatrici care-mi amintesc să nu mă apropii de aragaz când sunt oale sau cratițe pe foc, căci se pare că am un magnetism aparte și pentru așa ceva.

  Probabil că e adevărată zicala asta că „ce e mai frumos, de-abia după patruzeci de ani urmează”, dar, după cum am văzut, nu e valabilă pentru toată lumea. Și, îndrăznesc să mă gândesc că, dacă după patruzeci am „experimentat” o grămadă de chestii nu foarte grozave, cum o fi după cincizeci? Dar, mai am nițel de așteptat… Între timp, nu pot decât să mă bucur de familie, de prieteni dragi, de matracuci, de soare, de flori, de fluturi...

 

 Câteva dintre bucuriile mele...