Amintiri din Epoca de Aur

  Din perioada Epocii de Aur am prins și eu o părticică, nu prea mult, căci în ‘89 eram în clasa a VIII-a. Dar încă îmi amintesc de statul la rând de pe la 5 dimineața, când ne trezea mama uneori, mai ales în vacanță (de vară sau de iarnă) să „apucăm” mai mulți litri de lapte sau mai multe pachete de unt. Uleiul, zahărul, orezul, făina intrau în rația de alimente pe care o puteam lua o dată pe lună în funcție de numărul de persoane dintr-o familie, iar noi, fiind patru, era destul de ok. Adică, nu țin minte să nu fi avut de sărbători prăjituri făcute în casă sau mâncare ceva mai specială decât de obicei. Benzina se dădea și ea pe bon, fiind restricționată, iar părinții o strângeau pentru concediile din vară. Am prins și aici coadă de zeci de mașini la benzinărie pentru a ne cumpăra combustibilul care ni se cuvenea. Încă ceva altfel decât în zilele noastre era faptul că sâmbăta se mergea la școală și la serviciu, atâta că era zi scurtă. Și cum mai fugeam noi acasă după ore să prindem cele câteva minute din „Gala desenului animat”, căci altfel mai aveam de așteptat o săptămână...

  Pe lângă toate acestea și multe alte lipsuri de care nu-mi dădeam seama, copil fiind, ceea ce-mi amintesc încă foarte bine este raționalizarea curentului electric care se lua câteva ore pe zi, în special iarna. Aveam de făcut teme pentru școală, de învățat și… când îți era lumea mai dragă, zbang! rămâneai pe întuneric. Deja știind că în fiecare zi eram lăsați în beznă (la propriu), aveam o lampă cu petrol în bucătărie (cam acolo ne strângeam în astfel de momente) pe care o aprindea mama (sau noi, când ea era la serviciu pe după-masă) ca să ne putem continua lecțiile rămase neterminate. Aveam și lumânări, dar tot lampa era mai bună în asemenea condiții. Întrerupătorul rămânea pe poziția „aprins” ca să ne putem da seama când „vine curentul”. Era deja ceva obișnuit, la ordinea zilei, așa că nu mai mergea la școală scuza: „Tovarășa profesoară, nu mi-am făcut tema sau n-am învățat pentru astăzi, că s-a luat curentul!” Căci asta ar fi însemnat ca toți copiii de vârstă școlară să nu mai învețe nimic de prin noiembrie până-n februarie… Și așa se scurgeau zilele, una după alta…

  În aceeași perioadă, în celălalt capăt al orașului, cu aceleași probleme se confrunta și soțul meu, pe atunci copilul Lucian, la fel ca sute de alți copii care au trăit în acele vremuri tulburi. Și iacătă că într-o după-masă târzie de noiembrie, pe când era prin clasa a VI-a (dacă bine-și mai aduce aminte), Luci, rămas singur acasă, cu părinții la serviciu și sora plecată la o prietenă, își făcea lecțiile în bucătărie, la lumina lămpii cu petrol.

  Masa, lipită de perete, era încărcată cu cărțile și caietele de care avea nevoie, având lampa înaintea lui. Pe măsură ce scria și ajungea la finele paginii, împingea caietul în față, pentru a putea scrie. Și, tot împingând caietul care înainta împreună cu cărțile pe care se afla așezat, dintr-o dată, fără veste, o lumină puternică inundă camera. „A venit curentul!” se bucură Luci. Dar, ridicând ochii, vede perdeaua de la geam în flăcări. Lampa, împinsă, în același timp, cu cărțile și caietele, ajunsese sub perdeaua care, fiind dintr-un material inflamabil, s-a aprins rapid, arzând ca o torță. Panicat, primul impuls este să sufle în lampa cu petrol care se stinge pe dată. Dar perdeaua continuă să ardă. Deja speriat de ce se întâmpla, pipăie pe lângă el în zona unde-și făcea veacul prosopul de bucătărie și, tot „lovind” cu el focul, reușește să-l stingă. Răsuflând ușurat de-acum, după spaima ce-l cuprinsese cu numai câteva minute în urmă, doar perdeaua pare că-l privește prin gaura imensă din mijloc, anunțând, parcă, „accidentul” prin care tocmai trecuse...

  Nu-și mai amintește nici el, nici ceilalți membri ai familiei ce s-a întâmplat în continuare. Nici dacă a fost muștruluit, nici dacă a fost „altoit”… Oricum, întrebându-l pe socrul meu ce-ar fi făcut acum dacă Luci ar fi fost copil încă și s-ar fi întâmpat așa ceva, mi-a spus că nici nu l-ar fi bătut, nici nu l-ar fi certat… Doar s-ar fi bucurat că nu s-a întâmplat ceva mai grav… 

Atât am mai găsit din lampa cu petrol de altădată...

 

Aventuri de prin păduri...

  Mă sună mami într-o zi să mă întrebe dacă nu vreau să mergem după ciuperci. Mai fusese cu tati anul acesta și prin alte părți (fără sorți de izbândă), dar acum voia să mergem la pădurea unde „evadam” cu ai mei în copilărie. Oo, și cum să fi refuzat, când ultima ieșire de acest fel data de prin septembrie 2016? Și, după ce am pus la cale ziua și ora la care să ne întâlnim, ne-am văzut fiecare de ale noastre.

  În ziua cu pricina, vin socrii dimineața după mine, nițel mai târziu decât ora programată, dar niciun bai, că doară nu ne punea nimeni să semnăm condica în pădure. O luăm cu mașina către Groși, căci la pădurea de-acolo mergeam pe când eram copil, cu părinții și fratele meu. Chiar ne gândeam că, fiind dimineață, sigur lumea era la serviciu și ciupercile ne vor aștepta, nerăbdătoare, să le găsim. Nu mică ne-a fost mirarea când, oprind mașina, vedem încă vreo trei, staționând cuminți la margine de pădure. No, că mai sunt, pe lângă noi, și alți iubitori de natură și de astfel de drumeții. După ce ne încălțăm corespunzător și ne înarmăm fiecare cu câte-o bâtă din portbagaj (păi, socrii mei nu se joacă, ci sunt pregătiți de-acasă cu tot ce trebuie), ba, mai întrebându-mă și dacă nu vreau un briceag pentru a curăța eventualele ciuperci pe care le-aș găsi (între noi fie vorba, n-am folosit niciodată), ne facem curaj să ne afundăm în întunericul pădurii. Mă înarmez cu încă un „baston” și simt că înaintez nițel mai repede. Mami parcă are purici legați de picioare, căci dispare imediat din raza noastră vizuală, luând-o la dreapta. Tati rămâne în urmă, mai aproape de mine, căci acum nu mai putea fi vorba să mă piardă, ca acum câțiva ani când aveam picioare bune. Eu stau pe loc, încercând să mă hotărăsc pe unde s-o iau… Privesc în jur și nu mai simt nimic familiar din anii de demult, totul îmi pare schimbat. Mă consolez cu gândul că nici noi nu mai suntem aceiași și înaintez spre stânga, apoi ocolesc o groapă prin dreapta, luând-o iar la stânga. Oo, că nu-i prea ușor să te plimbi prin pădure cu „picioare de gumă”… Mă opresc și scot telefonul pentru o fotografie, căci vreau o poză cu pădurea mea dragă. Îmi amintesc motivul drumeției, așa că revin cu picioarele pe pământ, căscând ochii după ciuperci. Pământul pare uscat, nu văd nici măcar vreun melc rătăcit. Doar ceva tentative de ciuperci, însă necomestibile și câteva uscate, deshidratate (nici nu-mi mai pot da seama dacă erau oițe sau altceva). Ne întâlnim cu încă un drumeț și tati-l întreabă, nițel amuzat, dacă și-a umplut găleata. „Doar cu aer…” ni se răspunde pe același ton, apoi o luăm, fiecare, pe altă cale. Tati nu prea mai are răbdare, iar eu am obosit. O sună pe mami care-i răspunde de undeva din stânga. Oare când o fi ajuns acolo atât de repede? Se întoarce la noi și ne îndrumă spre locul de unde venise, căci acolo ar fi pădure de brazi și, posibil, și ciuperci. După câteva minute bune, fără vreun rezultat, hotărâm, de comun acord, să mergem în altă parte. Eu deja mă mișc în reluare, așteptând cu nerăbdare să mă așez undeva. E încă devreme, doar zece și ceva, avem la dispoziție toată ziua… că doară undeva trebuie să fie și ciupercile alea postate pe facebook...

  Mai mergem în două locuri, fără vreun rezultat pozitiv. Ba, mai mult, în Preluca Nouă, mașina ajunge cu o roată în șanț. Pe mine mă mănâncă palmele pentru o poză, dar nu îndrăznesc să scot telefonul din buzunar. Simt că nu-i momentul să-l enervez pe tati… Reușim, într-un final, să lăsăm șanțul în urmă și să readucem mașina pe drum, unde-i era locul. „No, zice mami, hai să plecăm cât mai repede de-aici, că nu mai vreau să aud de Preluca…” Totuși, ne oprim la un izvor să luăm apă, dar și la pădure, unde mami găsește o gaură pe unde să intre, căci are de urcat un deal. Noi o așteptăm la mașină, timp în care tati schimbă preșurile așezate greșit pe când dusese mașina la spălat.

  Normal că ciupercile par a ne ocoli astăzi, așa că mami revine, fără nicio bucurie, la mașină: „Gata, mergem acasă!” E doar puțin trecut de orele amiezii. „No, că e nevoie de ploaie, apoi or fi și ciuperci…” zice mami. Dar parcă tot n-ar merge acasă, așa că revine cu o nouă propunere: „Ce ziceți dac-am merge la Baraj?” Fiind toată lumea mai mult decât de acord, o luăm într-acolo. Ne oprim într-un refugiu, la margine de pădure, unde este și loc de luat masa. Mâncăm la aer curat pâine cu slănină și roșii, ca desert câte două prune și bem restul de cafea din termosul lui mami. Apoi, normal, pădurea-i la doi pași… Se duc fără mine, căci bateriile mele sunt descărcate de mult. Dar n-am timp să mă plictisesc, căci mă împrietenesc cu un câine și-l urmăresc cum se joacă cu alți doi, ieșiți dintr-o curte de vizavi, pe sub gard. De fapt, toți sunt veniți de-acolo, căci îi văd cum se întorc acasă.

   După vreo jumătate de oră, se întorc și mami cu tati așa cum au plecat, fără nicio ciupercă la purtător. Oboseala începe să-și spună cuvântul, astfel că o luăm spre acasă, cu hotărârea fermă (a lui mami, normal) să revenim peste două săptămâni, în octombrie. Sigur că la acea vreme, „va ploua” cu ciuperci, atât de multe vor fi.

  Peste câteva zile, mă sună mami să mă anunțe că tati și-a pierdut verigheta. Nu se știe când și unde, posibil la escapada noastră prin pădure. Dar unde s-o cauți, căci fiind în mai multe locuri… „Oare nu cumva la Preluca, unde mașina a intrat în șanț? Și tati a coborât de a băgat bolovani sub roată?” întreb eu. „Ba, mă tem că acolo și-a pierdut-o…” zice mami, dusă pe gânduri. „Ar trebui să citească Acatistul Sfântului Mina!” sunt eu de părere, neștiind ce altceva să-i spun. Și continui: „Știți că așa i-am găsit verigheta lui Luci, când și-a pierdut-o… Și bunica, cercelul…” Sunt, totuși, sceptică, că l-ar mai putea ajuta Sfântul Mina pe tati, după atâtea zile, ba, mai mult, neștiind nici când, nici unde, verigheta s-a făcut nevăzută…

  După aproape două săptămâni, mă sună tati, fericit nevoie mare: „Am găsit verigheta!” Nu-mi vine să cred, sincer. Îl întreb, plină de curiozitate: „ Ați citit Acatistul Sfântului Mina?” „Da, ieri sau alaltăieri…” îmi răspunde tati, entuziasmat. „Și… unde ati găsit-o?” continui eu cu interogatoriul. Tati nu se supără, ci e mai mult decât bucuros să-mi povestească: „Știi când ne-am oprit la Preluca, de a intrat mami în pădure și noi am așteptat-o la mașină? Și eu am schimbat preșurile, că erau puse invers de când dusesem mașina la spălat... Ei, bine, verigheta era pe unul dintre preșuri, acuma am dat de ea. Mami încă nici nu știe…” „Dar ea unde-i? S-a dus la cumpărături?” „Da’ de unde! Suntem la pădure, după ciuperci…”

  Normal, unde altundeva ar fi putut să fie?  

 

Cariera muzicală

  În ultima duminică din septembrie, pornisem la biserică cu gândul că e pentru ultima dată când voi cânta în cor… Cariera mea muzicală se apropia de final. A fost pe deplin decizia mea, decizie pe care n-am luat-o în pripă, de șapte luni mai având câteva tentative de acest fel. Mi-am tot repetat motivul principal pe care aveam să i-l spun și domnului profesor, căci nu puteam să plec, pur și simplu, fără să spun nimic, la cât de frumos am fost primită: „Am să renunț, pentru că trebuie să recunosc că nu am vocea potrivită pentru cor. Am văzut, chiar am încercat și nu merge, stric armonia corului… Așa că mai bine plec acum, până mai am un pic de demnitate...” Of, că sună cam pompos și nu vreau asta… Nu aveam de gând să mă lamentez, să lungesc prea mult agonia, pur și simplu nu pot să duc notele înalte. Am încercat, am făcut și ce mi-a spus una dintre colegele altiste când i-am cerut un sfat cum să fac să pot cânta și tonurile ridicate. Mi-a spus că trebuie să repet și să tot repet și asta am făcut. Acasă, înainte de a mă apuca de repetat, puneam muzică ușoară cu solistele mele preferate, Mădălina Manole și Laura Stoica și cântam de una singură prin casă. Seara, adormeam cu bucăți din Liturghie în minte care, curios, cântate în minte, sunau tare bine. Duminica dimineața, la șapte și jumătate coboram de la mansardă pe de-a-ndoaselea (că așa cobor eu scările de câțiva ani), ținându-mă bine cu amândouă mâinile de balustradele puse de Luci și cântând melodii de-ale lui Dan Spătaru, de tot de-un „Drumurile noastre…” și „Trecea fanfara militară…” se auzea de sus până jos. După care, mă închideam în cameră și puneam iar Mădălina Manole, ca să am vocea încălzită. Și tot degeaba… Și, după cele două eșecuri în stil mare în care m-am băgat peste colegele mele să le ajut și domnul profesor, cu mult tact, a trebuit să mă tempereze, că na! entuziasmul meu deborda pe dinafară… mi-a cam pierit curajul de a cânta… Așa că, pe bună dreptate m-am gândit să mă retrag iar printre mireni, să cânt în șoaptă și să mă minunez de cât de frumos cântă corul singur, fără mine. Nu eram supărată, când ceva nu merge, lași pe cine se pricepe și te dai un pas în spate. Nu toți suntem talentați la muzică…

  Cu toate acestea în minte, ajung la biserică unde mă „plantează” Luci, la fel ca în fiecare duminică. Eram deja câțiva coriști, ajunsese și domnul profesor, slujba încă nu începuse. Am decis să aștept până după Liturghie să-i dau domnului profesor vestea cea mare. Până atunci, puteam „savura”, pentru ultima dată, partiturile în cadrul unui colectiv care cânta minunat. Și, cum stăteam eu așa, singură în banca din primul rând, vine o colegă soprană care, după rezolvarea unei probleme care ținea de cor, mă întreabă cum mă cheamă, că doar eram deja de mai bine de jumătate de an în cor și eu nu mă prezentasem. „Loredana… dar e ultima dată când mai vin…” Nu-mi planificasem să spun și altcuiva în afară de domnul profesor, dar na! cuvintele au ieșit singure. „Nu se poate, cum așa? Ai fost ca o lumină între noi...” Ceea ce spune mă emoționează, dar încep să mă justific: „Trebuie să renunț, că nu am vocea potrivită pentru cor…” Ea vine cu soluția: „Cântă mai încet… că doară nu trebuie să se audă tare...” „Dar cum suntem atât de puține altiste acum, se aude și stric armonia corului…” continui eu cu argumentările. „Nu se poate, te rog, nu pleca!” Nu mai știu ce să spun, așa că îi iau mâinile într-ale mele: „De-acolo, dintre mireni, am să ascult ce frumos cântați!” Între timp, a ajuns și colega mea de bancă, trebuia să înceapă și Liturghia, așa că discuția s-a oprit în acest punct. În timpul slujbei cânt ce pot, pe ce am siguranță, în rest, cânt să aud doar eu sau, ce este încă foarte greu pentru mine, nu cânt deloc. Dar trebuie să recunosc că m-a impresionat ce spusese colega mea soprană despre mine, având în vedere că nu prea am interacționat în afară de salutul politicos și alte câteva cuvinte. Eram sigură că nu-mi va simți nimeni lipsa (poate doar colega mea octogenară de care m-am atașat, căci e o drăguță).

  În sfârșit, Liturghia se încheie, îmi pun dosarul cu partiturile în punga de sub bancă, îmi iau bastonul și mă ridic în picioare. „Acum ar fi momentul!” îmi spun și pe când domnul profesor se apropie de bancă pentru a-și lua de pe scaun partiturile, încep: „Dom’ profesor, asta a fost ultima mea zi aici, în cor!” Este, într-adevăr, uimit: „Dar de ce?” „Trebuie să renunț, căci nu am vocea potrivită pentru cor!” „Vă rog, mai gândiți-vă!” Eu continui cu un alt argument, care mi se pare și el extrem de important: „Nu vreau să spună cineva despre mine că vin la cor doar pentru a avea un loc bun.” Cineva vrea să-l întrebe ceva, dar domnul profesor o roagă să aștepte puțin, apoi către mine: „Dar a zis cineva așa ceva?” „Nu, dar să nu zică…” „Mai gândiți-vă, vă rog!” Apoi se întoarce către cine avea treabă cu el. Dar deja se strânseseră câteva colege, printre care și cea căreia îi spusesem prima dată despre plecare și încerca să mă convingă să nu renunț. „Dar voi și lipsi, luna asta voi avea internare la recuperare două săptămâni!” „Și ce, și noi mai lipsim când avem probleme…” Colega mea de bancă, de-abia atunci a aflat: „Ai început deja să-ți dai drumul, cum să pleci?” O altă colegă, tot soprană: „Dacă nu vii, mergem jos după tine și te aducem înapoi.” Colega mea: „Nu pleci și gata! Eu spun că nu pleci și nu pleci!” Deja aveam lacrimi în ochi. Ele au fost de față la eșecurile mele, m-au auzit și când am cântat fals, și când n-am cântat, dar nu m-au judecat. Iar acum, când eu voiam să renunț, mă rugau să nu fac asta. Mai aveam de lămurit ceva. L-am întrebat pe domnul profesor: „Și dacă se va întâmpla să lipsesc?” „Nu-i nicio problemă!” mă liniștește. „Și dacă vin și nu cânt?” „Nici atunci nu-i nicio problemă! Faceți deja parte dintre noi, sunteți de-a noastră!”

  Și uite-așa, cariera mea muzicală, care credeam că deja a ajuns la final, va continua. Pentru că, cu toată stângăcia mea într-ale muzicii, fac parte din cor, sunt una de-a lor… Lacrimi de emoție se încăpățânează să-mi inunde ochii… Ceea ce credeam, de dimineață, că va fi sfârșitul unui capitol, s-a dovedit a fi, până la urmă, un nou început...  

 

 

Povestea orașului din cireș

  Ciresul nostru, în cei aproximativ 25 de ani de când locuiește la noi în curte, a văzut multe la viața lui. Dar nimic din ce a trăit nu i-a schimbat spiritul, rămânând același cireș bun, iubitor și empatic (bine, și nealtoit) cum îl știam dintotdeauna. Căci, din primăvară până-n toamnă, ba chiar și iarna, el își întinde brațele, oferind adăpost tuturor zburătoarelor, fie ele vrăbiuțe, turturele, porumbei, mierle sau ce-or mai fi fost. Și... nu numai atât. Când a poposit în curtea noastră o străină patrupedă „miauneză”, cine credeți că i-a oferit scăpare de lătrăcioasele matracuci care voiau să sară peste bunele maniere de a face mai întâi cunoștință? Ați ghicit, dragul nostru cireș. Ca să nu mai amintesc de albinele pe care, uneori, le apucă dorul de ducă și, în călătoria lor, mai fac câte-o escală pe la noi prin curte, pentru a afla dacă au cale liberă sau dacă nu sunt ceva vântoase puternice care să le întoarcă din drum. Așa a ajuns vecinul să creadă că cireșul nostru e uns cu miere de trag cu atâta dragoste albinele la el. Păi, dacă e plin de bunătate…

  Cireșul nostru îi iubește pe toți deopotrivă și le găsește scuze tuturor… Nici când s-a ridicat sub crengile lui, la umbră, cotețul viitoarelor găini, împrejmuit de un țarc, nu părea să-l deranjeze, ba parcă aștepta cu nerăbdare locatarele anunțate deja. Dar, până una-alta, a primit alt gen de… locatari.

  Pentru că grădina noastră nu e mare și, totuși, am vrut să avem ludău (dovleac plăcintar) în toamnă, am plantat semințe în țarc. Acolo pusesem și castraveți în jardiniere, pe o băncuță, așa cum facem deja de câțiva ani, căci pare să le placă la umbra cireșului. Iar când sunt mai mărișori, se agață de gardul ce împrejmuiește țarcul. Ei bine, jos, în gropile făcute dinainte, am plantat semințe dintr-un dovleac de anul trecut de la socrii mei de la țară, semințe pe care le-am ținut înainte în apă câteva zile, căci anul trecut nu ieșise nici măcar unul. Le-am udat de câteva ori și mare ne-a fost bucuria când am văzut că semințele s-au hotărât să iasă în lume. Și nu una-două, cum crezusem eu, ci din toate cele opt cuiburi, așa, câte cinci-șase deodată. Și pentru că în familia mea nu mai dorise nimeni (drept îi că n-am pus anunț la „mica publicitate” ca să știe toată lumea) ne-am confruntat cu o întreagă comunitate de dovleci care au luat-o repejor spre grădină. „A, nu, nu pe-acolo!” le-am spus eu, căci n-am uitat că, acum câțiva ani, și-au construit orașul mai peste tot și adio gulii, morcovi și ce mai pusesem în acel moment. Așa că i-am redirecționat înapoi în țarc. Dovlecii, puțin nedumeriți, s-au cocoțat pe gard și, ajunși acolo, au stat nițel la sfat, încercând să se hotărască pe unde s-o ia. „Haideți aici, că este loc destul!” i-a invitat cireșul și n-a fost nevoie să zică de două ori. Așa au ajuns dovlecii mei să-și facă o întreagă comunitate în cireș, comunitate care, ulterior, a primit statutul de „oraș”. Dar, să vă fac cunoștință, să vedeți cu cine avem de-a face.

  Cel mai curajos dintre ei, tânărul Ludaie, a luat-o cu mare avânt spre culmile cireșului, plasându-și locuința către vârf, unde aerul este mai rarefiat și cerul mai albastru. Vede și el, asemenea cireșului, până hăt departe, singur în bătaia vântului, bucurându-se de priveliște, de florile minunate din alte grădini, de guralivele vrăbiuțe de la care află ultimele știri, de albinele care-l mai vizitează când și când... Seara, admiră luna și stelele una câte una, urmărind „Carul Mare”, „Carul Mic” „Cassiopeia” și alte constelații cunoscute. Mândru de poziția lui, parcă s-ar lua la întrecere cu suratele înaripate. Bine, ele nu-l prea bagă în seamă, știind că mai sus de atât nu poate ajunge, spre deosebire de ele.

  Mai jos cu aproximativ un metru, pe diagonală, se află vecina lui, madam Bostănache care trăiește singură, alături de fetița ei, mică-mică, încă în scutece, căreia îi este foarte devotată. De fapt, acum învață, cu fiecare zi care trece, să fie mamă, una dintre „slujbele” cele mai grele, dar și frumoase, care se învață pe tot parcursul vieții...

  Junele Dovlecescu și-a plasat locuința la vreo jumătate de metru deasupra țarcului. Cică, se simte foarte bine acolo, la adăpost de arșiță, înconjurat de păsărele care-i povestesc ce mai e nou prin cartier. Dar, oricum, când vrea să fie singur cu gândurile lui, se preface că doarme sau citește ceva interesant, căci tare-i mai place și lui lectura. Așa simte că poate călători peste tot prin lume și deja știe o grămadă de lucruri interesante, ba mai mult, îi place și să recite poezii.

  Mai jos, chiar deasupra țarcului, și-a găsit locuință familia Ludonovschi. Domnul Ludonovschi e cam supraponderal, dar madama dumnealui e o drăguță, iar băiatul lor e foarte educat. Se vede că mama lui se ocupă de el, căci copilul nu uită niciodată să salute, e politicos cu toată lumea și toți vecinii îl iubesc.

  Între familia Ludonovschi și junele Dovlecescu s-a mutat de curând domnișoara Curcubita. Încă nu știu prea multe, că numa’ ne-am trezit cu ea acolo. E foarte rezervată, parcă ar încerca să fie invizibilă… Sau e o persoană importantă sub acoperire, incognito cum ar veni. Dar ne lămurim noi până la urmă. Oricum, e foarte frumoasă, cultă, educată și nici nu-s sigură dacă junelui nu i s-au aprins călcâiele după ea. Căci am observat că încearcă mereu să-i iasă în cale și, când o întâlnește, pare mai fericit decât de obicei. Iar de curând, pe când tocmai îi recita, plin de entuziasm, niște versuri romantice, un singur pas gresit l-a adus, la propriu, cu picioarele pe pământ, ajungând la parter, la poalele cireșului. De atunci, privind în sus către domnișoara Curcubita, junele Dovlecescu oftează așa, ca pentru sine: „Eh, ce să-i faci, dragostea…” (eu aș spune, mai degrabă, că e vorba de gravitație, dar… na! las după el)...

  La vreo treizeci de centimetri de pământ, printre flori, sprijinit de gardul ce împrejmuiește țarcul, s-a cazat domnul Ludăcilă. Rămas văduv, e mai morocănos din fire, nu prea îi plac ieșirile și nici nu primește vizitatori. Deoarece are frică de înălțime, casa lui era singura variantă convenabilă în acel moment și... acolo a rămas.

  Pentru că vrea să fie la curent cu tot ce se întâmplă în grădină și în afara ei, doamna care le știe pe toate, care are tot timpul dreptate sau, mă rog, așa pretinde dumneaei, normal că nu putea lipsi din oraș și un astfel de personaj, „radio-șanțul” care știe totul despre toți, madam Pepenovici. Ea și-a găsit locuință la periferia orașului, trecând ilicit gardul în grădină, unde s-a stabilit strategic, într-un unghi de unde spionează până hăt departe, în fundul grădinii, dar și ce se mai întâmplă în oraș. Nimeni n-a îndrăznit să-i atragă atenția (nici chiar eu), căci nu prea-ți vine să te bagi în „gura lumii” de bunăvoie, scornindu-se cine știe ce povești pe seama ta. Așa că fiecare își vede de treaba lui, noi de-a noastră și ea de-a ei. Oricum, o mai bună „cameră de supraveghere” n-ai găsi în tot orașul, motiv pentru care lumea o cunoaște mai bine sub numele de „Spioana”, decât numele ei adevărat.

  De curând, mergând în țarc, am mai descoperit doi „bebeluși”… Cred că nu va trece mult până se va deschide o grădiniță pentru „bebei-dovlecei”, iar madam Pepenovici care o mai supraveghează uneori, în grădină, pe fetița doamnei Bostănache, va primi și slujba de babysitter cu normă întreagă (dacă iubește atât de mult copiii)...

  Cam aceștia sunt locuitorii orașului din cireș, deocamdată. Dar am văzut că și piersicul și-a deschis granițele, căci unii dovleci s-au hotărât s-o ia și într-acolo. Oricum, sunt curioasă cum va arăta orașul în toamnă, când va avea loc balul anual din octombrie…

 

Junele Dovlecescu înainte de a se muta la parter...

La veterinar…

  Primisem, încă pe când eram în minunata vacanță la mare, un mesaj de la veterinar, mesaj în care ni se amintea că în 30 august va fi scadent următorul vaccin pentru matracuc. La câteva zile după întoarcerea acasă, de comun acord cu Luci, pun mâna pe telefon și fac programarea, atât pentru Codruț, cât și pentru Capucino. Căci pe matracucă, deși fusesem anunțați de scadență tot printr-un mesaj telefonic, am tot amânat-o cu vaccinul ei ca să îl ajungă din urmă pe Codruț și să îi ducem împreună, să nu facem atâtea drumuri pe la „cel mai iubit loc de vizită” al matracucilor.

  În ziua cu pricina, pe când ne pregăteam deja de plecare, matracuca, fără să vadă vreo lesă ori vreun semn care să dea de înțeles că ar urma să ne însoțească, a început să nu ne scape din ochi, să scâncească, să facă ture… Habar n-am cum de și-a dat seama că-i luăm și pe ei cu noi. Codruț, mai puțin școlit, nu prea știa ce se întâmplă, dar a început să se agite și el, văzându-și tovarășa atât de exaltată. Și… s-au activat amândoi la maxim când au văzut că lesele părăsesc locul lor obișnuit. A fost nevoie să așteptăm nițel să se liniștească. Apoi am luat fiecare câte o lesă, eu cea de care era atașată Capucino și, ieșind din curte, ne-am îndreptat spre mașină. Capucino, în doi timpi și trei mișcări, a sărit înăuntru. M-am pus și eu în spate, lângă ea, căci, la ultima plimbare, deși era fixată husa pentru câini, tot trebuia să-l împing pe Codruț care voia cu tot dinadisul să ajungă în față, între noi. Amândouă deja în mașină, așteptam să urce odată și matracucul ca să putem porni. Dar… așteptam degeaba. Codruț, stând în fața ușii din spate, se uita la noi ca la felul cinci și… nici vorbă să vrea să urce! Ba, ne-a întors și dindărătul, ca să înțelegem mai bine intenția lui de a nu dori să intre în mașină. De parcă și-ar fi dat seama unde mergem și, astfel, ne-ar fi spus: „No, dacă vizita-i la veterinar, călătorie sprâncenată, că io rămân acasă!” Of, Codruț, dar hai odată, că întârziem! Un vecin care trece pe lângă noi, ne întreabă care-i hiba și se scuză față de Luci că, oricât și-ar dori, nu-l poate ajuta. „Nici nu-i indicat!” îl liniștește Luci, râzând. No, da’ totuși, ce să facem? Nu-l putem lăsa acasă, căci, în primul rând, vizita la cabinetul veterinar, este pentru el. Se întoarce Luci după recompense, apoi să-l vezi pe matracuc înăuntru dintr-un singur salt. „Of, măi Codruț, ce emoții ne mai dai și tu!” îi spun în timp ce-l servesc cu încă o recompensă, fiind tare mândră de el. Eram programați la 9 și jumătate și, până atunci, mai aveam doar vreo 7 minute.

  Ajunși la cabinetul veterinar, parchează Luci, după care i-l dau pe Codruț. Dar nu bine i-o întind și pe Capucino care apucă doar să iasă din mașină și... rămâne bărbatu-meu numa’ cu lesa în mână. Zgaiba de matracucă, văzându-se liberă, începe să se desfășoare, când în stânga, când în dreapta. Ba, mai face slalom și pe stradă, chiar în timp ce trece o mașină, ceea ce ne dă palpitații, de imediat o să avem noi nevoie de medic. N-avem ce face, căci știm că, de ne luăm după Capucino, ea va crede că ne jucăm și se va depărta și mai mult. Ne îndreptăm spre cabinet, urcăm scările și așteptăm să se liniștească „Speedy Gonzales”-ul nostru. Asistenta scoate capul pe ușă: „Dar puteți să intrați!” Iar noi, arătând spre stradă: „Stați puțin, c-am pierdut un pacient!” În fine, mă înțeleg cu Luci să intru eu cu Codruț, în timp ce el încearcă să prindă evadata care țopăia pe stradă de zici că era în curtea ei.

  Intru cu Codruț, mai mult trăgând de lesă, căci nici el nu părea prea dornic de o astfel de vizită și închid ușa, să nu evadeze și actualul pacient. Întind asistentei carnetele de sănătate. „Ce mai faci, Flutur?” îl întreabă doamna doctor pe matracucul ce rămăsese cu ochii la ușă. Cu o strângere de inimă, o corectez: „Nu-i Flutur, ci Codruț! Flutur nu mai e de mult…” Mi se spune că trebuie să urce pe cântar. Trag de lesă, proptindu-mă bine de baston. Mă gândesc: „No, matracuc, dacă voiai să te răzbuni pe mine și să mă vezi în patru labe, acuma-i momentul!” Dar, surprinzător, Codruț se urcă pe cântar și se pune în poziția șezut. Are 50,3 kilograme. Doamna doctor notează în timp ce eu, cu ochii în stradă, văd că evadata a fost capturată cu succes. „Vine și pacientul numărul doi!” anunț eu și, într-adevăr, ușa se deschide și apare don’șoara cu Luci. E cântărită și ea (are 12,6 kilograme) și, pentru că „cei din urmă vor fi cei dintâi”, i se acordă prioritate matracucii care e urcată pe masă. Nu-i place, caută să scape, dar Luci o ține bine. Urmează vaccinul, curățarea glandelor perianale și… gata! matracuca și-a încheiat procedurile medicale. Îi vine rândul lui Codruț. Urmează aceleași proceduri ca și Capucino, căci matracucul nostru e primul câine mare pe care l-am văzut târșâindu-se pe fund. „Nu prea se întâmplă la câinii de talie mare să aibă această problemă, dar o rezolvăm și pe asta...” zice doamna doctor și asistenta se pune pe treabă. Nici lui Codruț nu-i place, mârâie, pare că spune: Ce tot lucră ăștia la dindărătul meu?” și încearcă să se pună în șezut. Nu mai durează mult și e gata și pacientul numărul doi. Ni se dau pastilele de deparazitare la pachet pentru acasă și plătim... 566 de lei (un fleac, nu?) Amintesc și de castrarea lui Codruț de care a scăpat anul trecut ca prin minune. „Încă nu se poate, trebuie să slăbească vreo cinci kilograme! Așa cum îi acum (de gras, adică) ar trebui să fie după castrare. Și Capucino trebuie să slăbească, măcar două kilograme, ea, în mod normal, nu ar trebui să depășească zece kile. Musai să le cântăriți mâncarea!”

  Și, iac-așa am ajuns noi, după o vizită la veterinar pentru un simplu vaccin, să calculăm, să cântărim, să măsurăm cu paharul primit de la cabinet, cât și cum tre’ să bage matracucile pe sub nas. Vaaai, deja mă gândesc câte luni îi vor fi necesare mezinului matracuc, care-i atât de pofticios, să scape de cinci kilograme… De Capucino (care, fie vorba între noi, e la a treia încercare de… dietă), nici nu mai zic… Dar… suntem cu ochii-n patru...

 

Capucino fată, io zic că tre' să ne schimbăm veterinarul, altfel nu mai durează mult până vom deveni niște schelete umblătoare... 

Jurnal de vacanță (episodul 4)

  Vrând-nevrând, a sosit și ziua de vineri, singura pe care urma s-o mai petrecem, de dimineața până seara, la mare. Parcă și mâncarea de la masă am savurat-o altfel… Înainte de plajă am făcut, pentru ultima dată, o escală până la Neptun (sigur că am verificat și librăria care era... închisă, cum altfel?), unde ne-am pozat și pe podul lacului și pe sub pod (unde staționa o barcă)… Pentru că am vrut neapărat să-mi aduc o „prietenă” acasă de la mare, tot de acolo am achiziționat-o pe Neptunia, o maimuțică tare simpatică pe care am îndrăgit-o imediat (ei! asta a fost pentru copilul din mine, nu pentru Codruț, așa cum mi-a sugerat Cosmin; căci îmi cam imaginez ce-ar face Codruț cu biata Neptunia…) Am luat-o înapoi pe la plaja Bali unde ne-am pozat iar lângă un bananier și, desigur, lângă o mulțime de șezlonguri goale (asta, ca să nu le ducem dorul, deși nu prea s-a întâmplat)… Marea, fiind iar extrem de calmă, fără valuri nervoase, ne-am bucurat de apa caldă, încercând să ne întipărim în minte toate aceste clipe. Oricum, aveam de gând să facem o ultimă baie sâmbătă, înainte de a preda camera.

  În fiecare zi am adunat scoici, dar trebuie să recunosc că cele mai frumoase le am de la Cosmin. Am găsit câteva deosebite și în apă, dar a fost musai să le dăm drumul, căci erau vii. Una mare și frumoasă a fost aruncată departe, ca să n-o găsească vreun alt colecționar de scoici și să moară înainte de vreme, luând-o din mediul ei natural.

  După-masă, apa a început să se răcească, simțindu-se diferența de câteva grade față de prima parte a zilei. Nu ne-a mai venit să mergem până la geamandură unde apa ne-ar fi ajuns până la gât. Și răcindu-se, meduzele au început să vină din larg spre țărm, unde apa era mai caldă. A fost singura zi în care am văzut meduze și pe una, care a fost adusă de valuri și eșuase pe nisip, a împins-o Cosmin cu șlapii înapoi în mare, mai departe de țărm, căci știm deja că nu toți oamenii sunt… umani…

  Pe la ora șase, soarele s-a ascuns după niște nori… cețoși, nemaidorind să ne onoreze cu prezența. „Eu zic să-ți iei rămas-bun de la mare astăzi, că mâine… nu prea cred că mai facem noi baie!” îmi sugerează Cosmin. Mă conformez, căci știu că, de obicei, fratele meu are dreptate. Ne întoarcem la hotel pe la un magazin de unde ne luăm câte ceva de mâncare și apă pentru drumul spre casă de a doua zi.

  Seara mergem la cină. Este pentru prima oară când mâncăm înăuntru, căci afară deja cerul s-a întunecat înainte de vreme și a început să tune. De la masă, ne-am dus direct pe dig, căci de mergeam întâi în cameră, eu nu mai ieșeam. Am început să resimt oboseala acumulată în ultimele zile și tot ce-aș fi vrut în momentul ăla era să mă arunc într-un pat. Dar era ultima seară de briză și aerosoli marini și nu puteam refuza... Luăm cu noi și câte-un capucino să avem de drum. Pe dig e foarte puțină lume și toți o iau în sens invers, spre camerele de hotel. Se apropie furtuna… La un moment dat, rămânem singuri. Ne savurăm în tihnă licoarea din paharele de plastic, apoi mă pun să filmez. Fulgerele se văd când într-o parte, când în alta, de nici nu mai știu cum să stau, încotro să poziționez camera telefonului. Vai, nu-mi vine să cred că, apropiindu-se furtună și vreme grea, eu stau afară și fac… asta. Ne pregătim să plecăm. Cosmin mă informează: „M-a picurat pe cap… Acuma pe mână… încă un picur…” Eu chiar mă gândesc: „No, ni mă, că pe mine mă ocolește!” Nu bine-mi termin gândul și începe o ropotă serioasă. Cosmin își dă jos bluza de trening și o ține deasupra noastră. Degeaba, suntem deja uzi până la piele. Oricum, pe când ajungem la capătul digului, îi trag mâinile în jos, căci e mai important să ne ținem unul de altul să nu alunecăm pe pietrele ude, decât să nu ne plouă. Începe să sufle vântul. Maaaamă! ce frig pare că e acuma, uzi fiind! Reușim să ne adăpostim la standul cu mașinuțe până stă ploaia, apoi o luăm spre hotel, pe lângă lac. Ajungem în cameră cu hainele șiroind, haine pe care voiam să le purtăm a doua zi, în drum spre casă. Suntem plini de apă, noroc că pe jos e gresie și nu parchet. Ne schimbăm, ne spălăm și Cosmin întinde pantalonii, bluza de trening, jerseul meu pe umerașe și, din când în când, le stoarce într-un pahar de plastic.  Râdem de ultima aventură de care am avut parte.

  Sâmbătă dimineața, furtuna trecuse. Cosmin scoate hainele afară pe uscător, să se mai zvânte nițel. Începusem să facem bagajele de cu seara, așa că nu mai aveam prea multe de strâns. Mergem la micul-dejun pe care-l luăm tot înăuntru, căci vremea se răcise. Auzim discuția dintre doi vecini de masă: „Am fost pe plajă, dar apa este atât de rece, de zici că-i gheață... Nici nu mi-am băgat piciorul, ci am încercat-o cu mâna. E tare frig, nu mai vin la mare!” Noi doar ne uităm unul la altul și zâmbim. Ce norocoși am fost de vreme bună!

  După micul-dejun, facem o ultimă plimbare pe dig. Inspirăm adânc, facem ochii roată pentru a cuprinde cât mai mult din priveliștea care ni se înfățișează și încercăm că îndesăm în camera telefonului tot ceea ce vedem: marea, digul, pescărușii…

  Cu acest ultim bun-rămas în minte, ne întoarcem la hotel. Pe la douăsprezece fără douăzeci predăm camera, ne lăsăm bagajele în sala de conferințe și așteptăm să luăm prânzul. Avem parte, pentru ultima dată la mare, de înghețata de mango și mentă, o bunătate! Apoi, cu bagajele la noi (adică la Cosmin), așteptăm în stație un autobuz care să ne ducă în Mangalia, de unde urma să luăm trenul. După aproape o oră, ne înghesuim, alături de alți turiști, într-un fel de dubă cu locuri care avea un tarif unic de 5 lei pe persoană.

  Ajungem la gară cam pe la două și jumătate și pe la ora trei suntem deja în tren. Locurile la cușetă le aveam sus, la „cucurigu”. Nu sunt dispusă să verific dacă pot să ajung acolo, voi vedea la momentul potrivit. Dar ce minune, căci de la Eforie Nord ni se alătură în compartiment, pe lângă un cuplu din Jibou, un fost coleg de-al nostru de la firma unde lucrasem ultima dată, era cu soția. El s-a oferit să facem schimb, cedându-mi mie locul lui la cușetă care era jos. Am rămas profund emoționată de gest, căci nu sunt mulți care să facă asta...

  Cu ochii pe geam, îndepărtându-ne de mare din ce în ce mai mult și apropiindu-ne de casă clipă de clipă, dorul de Luci și de matracuci crește și el proporțional cu kilometrii parcurși. Acum abia așteptam să ajungem și să-i pot strânge în brațe pe fiecare. Vacanța era pe cale să se sfârșească… Fizic, căci știu că sufletul va retrăi fiecare moment, aproape cu aceeași intensitate, încă vreo câteva zile. Îi spun lui Cosmin: „Îți mulțumesc! Mi-a plăcut tare mult în vacanță!”

 

Pe podul lacului, în Neptun...

 

 

Maimuțica Neptunia... 

 

 

Pe plaja Bali, doar în trecere...

 

 

În apa caldă a mării...

 

 

Câteva dintre scoicile mele... 

 

 

O meduză... simpatică...

 

 

Ultima poză pe plajă...

 

 

În incinta restaurantului...

 

 

Înapoi în cameră, după plimbarea prin ploaie...

 

 

Rămas-bun, mare! 

 

Un ultim selfie în camera de hotel...

 

În compartiment, în drum spre casă...
 

 

 

Jurnal de vacanță (episodul 3)

  Zilele de marți și miercuri au trecut ca un vis… Am mâncat, am fost pe plajă, ne-am plimbat până am ajuns la Neptun, am căscat ochii și pe-acolo, am admirat lacul (cred că acela pe care ne pierdusem în prima zi, se întindea până aici, căci era foarte mare), am făcut poze la nuferi, la lebede, le-am și filmat… Pentru că nu-mi adusesem de-acasă nicio carte, am căutat și-o librărie, căci în Jupiter nu mai exista (cel puțin, așa ne-a informat „musiu Gugăl”). Și chiar am găsit una, dar era închisă. Trei zile am verificat librăria și în toate cele trei zile era închisă, ajungând astfel la concluzia că neptunienii nu prea le au cu cititul. De jupiterieni nu pot să mă pronunț, căci sâmbătă, pe când eram în drum spre Mangalia, am trecut pe lângă un stand plin cu cărți aranjate frumos afară, pe trotuar. Cred că lipsiseră vreo zece metri până l-am fi descoperit în plimbările noastre prin Jupiter. Dar așa a fost să fie, să nu-mi pierd frumoasele clipe de vacanță stând cu nasul în cărți.

  Pentru că marea era destul de agitată în aceste zile, eu m-am băgat în apă doar până la genunchi, având ca tovarăș nelipsit, prieten devotat, pe „domnul Baston”. Bine, asta în afară de frate-miu, care mă ținea zdravăn de o „aripă” și se punea scut în fața mea în cazul vreunui val mai năzdrăvan. Un astfel de val i-a furat bandana (chiar am filmat faza, e memorabilă), dăruindu-i, în schimb, o pereche de ochelari. În următoarea zi, Cosmin și-a luat altă bandană, întocmai ca cea pierdută, din Neptun.

  De bronzat… ce să spun… nu prea părea că suntem la mare. Noi, cei din familia noastră, nu suntem genul care să ne înnegrim la soare (cum e Luci, de exemplu), ci trecem direct la roșeață, ceea ce ne scoate și mai tare în evidență pistruii moșteniți de la părinții noștri. Așa și acum, mai mult ne-am înroșit. Și asta, în timp ce căscam ochii prin Neptun și ne bătea soarele direct în moalele capului, că doar nu era să purtăm bandana în afara plajei. La un moment dat, observă fratele meu că arătăm ca niște raci fierți și, acolo, în mijlocul trotuarului ia sprayurile cu protecție solară din rucsacul ce-l purta în spinare și… fâs-fâs-fâs! dă cu ele peste noi, pe toate părțile.

  Joi dimineața, la ora 4:37 ne trezim și, după întrebarea: „Mergem să vedem răsăritul?” ne îmbrăcăm corespunzător și ieșim din cameră. Teama mea cea mai mare era că noaptea hotelul e „blindat” pe toate părțile și nu vom putea ieși. Dar m-am speriat degeaba. Am ieșit prin spate, pe la lac, unde am dat nas în nas cu una dintre cele trei rățuște (cea albă) care moțăia pe mal. Ne comentează ceva pe limba ei, vizibil iritată (cum adică îndrăznim s-o deranjăm la o oră atât de matinală), moment în care iese la vedere din lac, de lângă mal, cuplul de rățuște prietene, parcă întrebând-o ce s-a întâmplat. Văzând că nu-i nimic, se întorc la locul lor. Ocolim rățușca și ne continuăm drumul spre plajă. Ne urcăm pe dig, așa cum facem în fiecare seară și verificăm ora: este cinci și patru minute. Nimeni pe plajă, nimeni pe dig, în afară de noi. E, încă, întuneric. Căutând pe internet, aflăm că soarele răsare la șase și șaptesprezece minute. Oo, că mai avem, încă mai bine de-o oră. De știam, nu ne trezeam atât de dimineață. Coborâm pe plajă. strângându-ne mai bine hainele pe lângă noi. După 5 și jumătate, observăm că nu mai suntem singuri, fiind și alții care vor să se bucure de răsărit. Pe măsură ce vedem la orizont cum dimineața își pregătește țoalele de sărbătoare pentru a-și face intrarea în lume ca o adevărată regină, pozăm cu smartphon-ul pentru a nu pierde nici măcar o clipită din acest spectacol extraordinar. Da, poate că pentru unii nu e mare lucru, dar eu nu mai văzusem un astfel de răsărit de 23 de ani, de când fusesem ultima dată la mare. Iar acasă, în această perioadă, soarele răsare direct din cireș, pur și simplu, fără prea mult fast. Așa că nu mă judecați prea aspru. Acum, însă, pot să spun cu toată sinceritatea, că a meritat „sacrificiul” de a ne trezi atât de dimineață pentru a ne bucura de un răsărit de soare la mare. Oricum, e ceva atât de minunat, încât nu poate fi descris în cuvinte… cel puțin de către mine… Trebuie să fii acolo, în persoană, pentru a înțelege grandoarea unui astfel de moment...

  Tot joi mă pot lăuda că am făcut baie în mare. Adică, am ajuns până la geamandură, ba am și pus mâna pe ea. Marea a fost extrem de calmă, deși sufla cam tare vântul. A fost musai să-mi las bastonul peste prosoape, alături de rucsac, ca să nu „fugă”. Cu Cosmin de-o aripă, am înaintat cătinel până la geamandură, unde apa ne ajungea până la gât. Singurele valuri erau făcute de un jetski care trăgea o banană gonflabilă pe care săltau trei turiști exaltați din cale-afară. A, plus că era pentru prima dată când am văzut pe cineva făcând kitesurfing. Ne holbam cu toții de parcă era cea de-a opta minune a lumii.... Mie, personal, îmi era frică să nu lovească vreun turist care făcea baie liniștit, căci nu părea chiar ușor să controlezi un astfel de mecanism.

  Seara ne-a prins pe dig, ca de obicei, încercând să cuprindem cu privirea și cu inima, deopotrivă, marea cu valurile spărgându-se de țărm. Nu voiam să ne gândim încă la ziua de vineri, ultima zi întreagă de vacanță. Avem timp. Deocamdată, în această clipă, suntem aici… Și, deodată, gândul mi-a fugit la mami, pe care mi-o și imaginam, privindu-ne de undeva de sus, fericită pentru copiii ei care-și petrec, pentru prima dată, vacanța împreună...

 

Un mic-dejun „sărăcăcios”...

 

 Dimineața pe plajă...

 

 

Nici lui nu-i trebuie șezlong...
 

  

Un pescăruș pregătit să decoleze...

 

 

Între valuri...

 

 

Cu rochița de la mare...

 

 

Dimineața la 5:15...

 

Dimineața la 5:44... 

 

Răsăritul...

 

 

„Picurând” lumină...

 

 

Căscând ochii la kitesurfing...

  

 

Cu „fantoma” pe faleză...

 

 

Seara pe dig...