O colecție mai aparte: păpuși de porțelan

  De-a lungul timpului, am colecționat și eu, ca mulți alții, tot felul de chestii: staniol și ambalaje de ciocolată, timbre, șervețele... chiar și „buruieni” cum le zice Luci la flori, ajungând să am, la un moment dat, 100 de ghivece (dar, neștiind să îngrijesc toate speciile, multe mi-au murit), gablonțuri -în special fluturi și buburuze-, vederi cu actori și cântăreți români și străini (pe asta, recunosc, am „moștenit-o” de la altcineva), terminând cu... păpuși de porțelan.

  Dar, să vă povestesc cum a luat naștere această ultimă... pasiune: în Centrul Vechi al orașului exista un anticariat în care, venind de la serviciu, mai „pierdeam” uneori, timpul, cumpărând tot felul de chestii interesante (pentru mine) la prețuri modice: pahare mai deosebite, felurite decorațiuni sau obiecte ornamentale din lemn sau ceramică... Ei bine, în acel anticariat am văzut, într-o zi, două păpuși de porțelan. Erau una blondă și una brunetă, ambele cu niște rochițe frumoase și cu ochi albaștri de nuanțe diferite. „Pe care să o fi luat acasă?” m-am tot frământat eu. Cred că am stat mai mult de o jumătate de oră în anticariat, de s-o fi gândit patroana magazinului că oi fi având ceva gânduri ascunse. Îmi plăcea păpușa blondă tare mult, dar... avea o problemă: îi lipsea degetul arătător al mâinii drepte (fusese ciobit) și mă gândeam cum să iau chiar prima mea păpușă de porțelan cu... defect. Bun, să o iau pe cea brunetă. Totuși... îmi place mult și păpușa blondă. Pentru că nu mă puteam hotărî, le-am luat pe amândouă.

  Acestea au fost primele mele păpuși de porțelan. Le-am adus acasă, le-am spălat rochițele, pantalonașii, ciorăpeii, pantofiorii... Am observat că aveau capul, mâinile și picioarele din porțelan, trupul fiind din material umplut cu ceva ca vatelina. Erau foarte diferite, ceea ce făcea ca fiecare să fie specială în felul ei. Am început să mă gândesc: păpușile nu sunt noi, deci au deja o poveste, au fost ale cuiva, poate ale unor fetițe care le iubeau foarte mult, le-au dat nume, le-au alintat, au dormit cu ele, le-au destăinuit toate secretele lor, toate gândurile, spaimele pe care le aveau, visele... Cum or fi ajuns în acel anticariat?

  Ei bine, vă dați seama că de la primele două păpuși până la gândul de a le „salva” pe celelalte întâlnite prin magazinele second sau anticariate, nu a fost decât un pas. Nu mai țin minte când am început să le colecționez, dar am găsit o poză din februarie 2014 în care aveam deja șapte păpuși...

  Nu știu ce să zic, dar... parcă ele îmi ieșeau în cale. Le găseam prin anticariatele din oraș, prin magazinele de haine second hand... În autobuz dacă eram, uitându-mă pe geam pe când mă întorceam acasă de la serviciu, se întâmpla uneori să văd o păpușă minunată în vitrina vreunui magazin, parcă așteptându-mă, astfel că a doua zi eram deja acolo, pregătită să o iau acasă. Bineînțeles că nu le-am cumpărat chiar pe toate, căci nu m-ar fi ținut buzunarele, dar care mi se păreau deosebite sau aveau o însemnătate pentru mine, le luam acasă în colecția mea. Eram fascinată de păpușile vechi, căci, mă gândeam că ele vin la mine deja cu o poveste a lor, o poveste tainică, învăluită în mister. Comoda pe care era televizorul a început să devină neîncăpătoare, odată ce colecția mea se mărea pe an ce trece. Am păpuși de porțelan de toate felurile și de toate mărimile (cea mai mică este de mărimea unui deget, iar cea mai mare de vreo 60 de cm.): și țărănci, și orășence intelectuale, și aristocrate din înalta societate, blonde, brunete, roșcate, pistruiate, chiar și negrese, dar și clovni. Trei dintre păpușile mele sunt cu cheițe pe care, dacă le învârți, un mecanism din interior le face să cânte.

  Absolut toate păpușile au primit nume (în afară de trei care aveau deja), în funcție de fizionomia lor, de povestea pe care mi-o imaginam sau influențată de personaje din cărțile citite, gândindu-mă că seamănă cu ele (Alice din „Alice în Țara Minunilor”, Heidi, Clara din „Heidi, fetița munților”), la această îndeletnicire, antrenându-l și pe Luci (cum am reușit această „performanță”, nu-mi dau seama). Numele lui Madam Butterfly n-aș putea să vă spun exact de unde vine (de fapt, știți că mie îmi plac foarte mult fluturii), dar când am văzut-o, ăsta a fost numele care mă gândeam că i se potrivește, fiind o aristocrată din înalta societate, foarte frumoasă și care este, zic eu, un fel de mamă a păpușilor pe care le iubește și le protejează, indiferent de condiția lor socială. Chiar și păpușile care aveau vreun defect m-au impresionat și m-am gândit că au și ele o poveste de spus căci, nici în viața reală nu sunt chiar toate lucrurile „roz”. Astfel, la prețuri de nimic, unele chiar gratis, date „pe deasupra” păpușilor pe care le cumpăram, au ajuns și ele în colecția mea.

  Ei bine, astfel a venit și anul 2017 în care aveam deja, vreo șaizeci de păpuși. Când am aflat că am cancer, pe lângă celelalte la care mă gândeam, neștiind ce mă așteaptă, cum vor decurge lucrurile, am început să mă gândesc și la păpușile mele, ce soartă le va aștepta: voi muri, Luci se va recăsători și cui i-ar trebui păpușile soției decedate? Vor ajunge să fie aruncate sau date „de pomană” cuiva care nu le va aprecia așa cum merită... Am ajuns la concluzia că mai bine le dau eu, sau, măcar, pe cele mai deosebite, să fiu sigură că ajung unde trebuie... Dar să știți că nici să dai ceva gratis nu e atât de ușor, când soarta ta este incertă și viitorul nesigur. Nu m-am gândit că va fi atât de greu să le găsesc un alt cămin primitor păpușilor mele. Am încercat să le ofer rudelor care știau cât de mult țin la colecția mea, dar nici nu au vrut să audă; ce am reușit a fost să ofer cadou unei verișoare de ziua ei, cea mai mare păpușă pe care o aveam în acel moment (de vreo 80 de cm.); am încercat și la serviciu, acolo am reușit să dau unui coleg două păpuși, un băiat și o fetiță, foarte frumoase, dar... cam atât; cum întrebam, cum se găseau tot felul de motive de a mă refuza, nu știu dacă le era frică de mine (că voi muri și chiar nu voiau ceva care să le amintească despre asta) sau... pur și simplu, motivele invocate erau reale... În ultimul weekend petrecut acasă, înainte de a merge la Cluj pentru operație, mi-am înșirat păpușile pe masa pe care am pus-o în fața șemineului și m-am întins pe pat, privindu-le până am adormit cu acea imagine în minte. Nu știu dacă cineva m-ar înțelege dacă i-aș spune că păpușile mă relaxează, mă liniștesc, îmi dau o stare de calm...

  După operație, tati (socrul meu) m-a ajutat să-mi cumpăr un dulap pentru păpușile mele, plătind jumătate din sumă. În sfârșit, păpușile mele aveau o „casă”, un loc doar al lor.

  Pentru că eu tot mai adăugam câte o păpușă la colecția mea, am promis că, atunci când voi ajunge la o sută, mă voi opri, așa că am început să fiu mai selectivă în ceea ce privește întregirea colecției. Astfel, nu mai cumpăram, ca până atunci, dubluri (pentru a reuni, îmi imaginam eu, surori și frați), sau păpuși cu defect. Ultima păpușă trebuia să fie deosebită și chiar așa a și fost: în noiembrie 2019 am întregit colecția cu Noelle, o păpușică frumoasă, cu o rochiță din catifea, de culoarea viorelelor, cu dantelă albă și cu pălărioară asortată cu rochița...

  La ora actuală am 103 păpuși. De fapt, avusesem mai multe, dar, de-a lungul timpului, am dat și eu cadou cu mare drag, așa cum am și primit de la cei din familie, de la prieteni sau chiar de la persoanele de unde achiziționam păpușile și care mă cunoșteau deja...

  Aceasta este povestea iubitei mele colecții care a durat câțiva ani până la realizarea ei (vreo 5), dar care, în fiecare seară, îmi bucură sufletul...

 

 

 „Domiciliul” păpușilor...

 

N-au încăput chiar toate păpușile în „casa” lor (bunica Lenuța nu e din porțelan, dar e foarte importantă, deci n-avea cum să lipsească)...

 

Eleganta aristocrată, Madam Butterfly (vă las pe voi să ghiciți care e)...

 

 

 Prima păpușă achiziționată după operație, Teo-Daria...

 

Cristiana, o altă păpușă deosebită, alături de perechea mea de maramureșeni autentici...
 

 

O altfel de seară...

  Se lasă seara… Din nou… Pentru unii, o altă seară ca în fiecare an, ca în fiecare zi… o seară ca oricare alta… Dar pentru alții… este prima seară singuri, este prima seară după atâția ani, după mulți ani, pe care o petrec singuri, fără jumătatea lor… Doar ei cu gândurile lor… dar cu Dumnezeu alături…

  Dacă te-ai putea întoarce în timp, doar cu câteva zile în urmă, într-o altă seară care ar părea și aceea ca fiind una obișnuită, ca atâtea altele, însă ultima în care l-ai avea alături pe cel lângă care ți-ai petrecut atâția ani, inimă lângă inimă, suflet lângă suflet… ce-ai face? Dacă ai ști dinainte că ar fi ultima seară petrecută în doi, că dimineața se va ivi, la fel ca în fiecare zi, însă nu și pentru cel de lângă tine? Că pentru celălalt vor mai trece încă câteva zile în cruntă suferință, fără a ști cu certitudine dacă e conștient de ce se întâmplă în jurul lui, dacă te aude, dacă știe că ești acolo cu el, lângă el, suferind alături de el? Ai putea să te culci liniștit? Nu cred… Dar… ceea ce ai face, în acea ultimă seară, dacă ai ști, ipotetic vorbind, ceea ce va urma, ar fi asta, după umila mea părere: i-ai lua mâinile lui într-ale tale și, ochi în ochi, ca să-ți întipărești în minte chipul lui drag pentru totdeauna, i-ai spune toate lucrurile pe care ai fi vrut să i le spui, dar n-ai avut timp sau nu ți-ai făcut timp, până acum… I-ai spune multe, multe, ca nimic să nu rămână nespus… Ți-ai aduna anevoie gândurile, căci nu ar fi un lucru ușor dacă nu ai fi avut  obișnuința să faci acest lucru constant, când timpul părea unul infinit și nelimitat… Apoi, încă mână în mână cu jumătatea ta, nu ți-ai pune capul pe pernă, fără a-ți pleca genunchii pentru rugăciunea de seară: „Când merg să mă odihnesc, Ție, Doamne-Ți mulțumesc! O, Părinte-al meu ceresc, rogu-mă să fiu iertat, de-am făcut orice păcat! Așa-n pace voi dormi, îngerul Tău, m-a păzi. Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna fii cu mine și mă-nvață să fac bine. Eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare, în tot locul mă-nsoțește și de rele mă ferește, Amin!”… (rugăciune pe care o știu, parcă, dintotdeauna, de la bunica)...

  Scriu aceste rânduri, cu lacrimile încă șiroind pe obraji, cu gândul la verișoara mea dragă care astăzi și-a condus soțul (care ne-a fost și naș de cununie) pe drumul fără întoarcere… Ce poți să faci, ce poți să mai faci, când Dumnezeu îl cheamă la El pe cel pe care ți l-a dat să-ți fie alături „până când moartea vă va despărți?” Ce poți să faci altceva în astfel de momente, decât să-ți strigi durerea, s-o lași să iasă afară, să se exteriorizeze… acum, când timpul înseamnă doliu, jelire după cel plecat… E nevoie de asta ca rana care sângerează să prindă scoarță, să se cicatrizeze, să se vindece…

  Apoi, un alt lucru pe care poți să-l faci este să te rogi pentru cel plecat… Am citit despre plecări, despre cum pot fi ajutați cei care pleacă. Așa am aflat că există, încă, o legătură nevăzută între cei plecați și familia lor, că ei încă se bucură când îți este bine și suferă, alături de tine, când treci peste o încercare grea („Iubirea, compătimirea și toate celelalte facultăți ale sufletului nu-l părăsesc în noua viață a lui nici dincolo de mormânt. Altfel, ar înceta de a mai fi un suflet. Așadar, repausații iubesc pe cei vii și iau parte la necazurile și bucuriile lor” -protosinghel Nicodim Măndiță în Priveghiul creștinesc, Editura Bunavestire, 2003).

  Plecările, cu toate că fac parte din viață, sunt întotdeauna triste… Și grele, cu atât mai grele, cu cât ai fost mai apropiat de persoanele care pleacă în „grădina de dincolo de nori”… Și cine-ți este mai apropiat decât cel lângă care ți-ai petrecut mai mult de jumătate din viață?  

 

var/v-ar

                           var

Am vrut să cumpăr var.

În funcție de întrebuințare, folosește  var stins sau nestins.

Laptele de var reprezintă diluarea cu apă a varului stins care se folosește mai ales la văruit. 

Purta pe cap un coif de hârtie stropit cu tencuială și var.

Cuvântul „var” este un substantiv comun.

 

                            v-ar

V-ar plăcea să venți și voi în tabără?

Dacă i-ați cere, cu siguranță v-ar da un sfat.

Nu v-ar fi rușine să faceți așa ceva? 

Bineînțeles că v-ar ajuta la nevoie.

Cred că v-ar trebui o altă mașină.

Pamfletul femeii „perfecte” (Veronica Amuza)

 Trag toți de mine, mă vor ideală,

Frumoasă, deșteaptă, cu multă școală,

Cuminte tare și independentă,

Să fiu și caldă, dar și exigentă.

 

Să fac mâncare, să fiu fidelă,

Să fiu de casă, dar și rebelă.

Când mă gătesc, „clar am pe altul”,

Dacă n-o fac, nu mă spală tot satul.

 

Dacă sunt slabă, „zici că-i schelet”, 

Dacă-s plinuță, „e cât un bufet”.

De-mi vopsesc părul, „ce bani irosim!”

Iar dacă nu, „ce zici, ne mai vopsim?”

 

Câând mă machiez și sunt frumoasă,

„Caut atenție, nu sunt de casă!”

Dacă n-o fac, sunt întrebată: 

„Ce s-a-ntâmplat? Oglinda ți-e spartă?”

 

Dacă răspund la un flirt fără vină, 

„Sunt bagaboantă, nu-s fată fină!”

Iar dacă flirtul din start l-am exclus,

„Ce scorpie nașpa, cu nasul pe sus!”

 

Dacă am o mașină așa... mai belea,

„Ia spune, hai spune, ce-ai făcut pentru ea?”

De am un hârb, bun să-l arunc,

Cică sunt proastă, nu mă descurc.

 

Dacă-s gravidă - nu sunt, doar zic -

„L-am prins pe fraier, l-am potcovit!”

Dacă nu vreau, „sunt egoistă,

Nu-mi pasă de neam, mă dau artistă!”

 

De stau acasă și nu muncesc,

„Îi mănânc banii și trândăvesc!”

Dacă muncesc, „îl neglijez,

Nu-i sunt femeie și îl fentez!”

 

Și, dup-atâtea indicații deștepte,

Zău, de la mine la ce să se-aștepte?

Experților în „ce-ar trebui să fiu”,

Le spun doar atât: eu chiar nu mai știu.

 

Am o concluzie, scurt și pe șleau:

Sunt bine mersi și dacă singură stau!

Nu-mi trebuie nimeni să-mi spună ce-i „drept”

Și-acum să v-aud, vreun... sfat înțelept?