O altfel de seară...

  Se lasă seara… Din nou… Pentru unii, o altă seară ca în fiecare an, ca în fiecare zi… o seară ca oricare alta… Dar pentru alții… este prima seară singuri, este prima seară după atâția ani, după mulți ani, pe care o petrec singuri, fără jumătatea lor… Doar ei cu gândurile lor… dar cu Dumnezeu alături…

  Dacă te-ai putea întoarce în timp, doar cu câteva zile în urmă, într-o altă seară care ar părea și aceea ca fiind una obișnuită, ca atâtea altele, însă ultima în care l-ai avea alături pe cel lângă care ți-ai petrecut atâția ani, inimă lângă inimă, suflet lângă suflet… ce-ai face? Dacă ai ști dinainte că ar fi ultima seară petrecută în doi, că dimineața se va ivi, la fel ca în fiecare zi, însă nu și pentru cel de lângă tine? Că pentru celălalt vor mai trece încă câteva zile în cruntă suferință, fără a ști cu certitudine dacă e conștient de ce se întâmplă în jurul lui, dacă te aude, dacă știe că ești acolo cu el, lângă el, suferind alături de el? Ai putea să te culci liniștit? Nu cred… Dar… ceea ce ai face, în acea ultimă seară, dacă ai ști, ipotetic vorbind, ceea ce va urma, ar fi asta, după umila mea părere: i-ai lua mâinile lui într-ale tale și, ochi în ochi, ca să-ți întipărești în minte chipul lui drag pentru totdeauna, i-ai spune toate lucrurile pe care ai fi vrut să i le spui, dar n-ai avut timp sau nu ți-ai făcut timp, până acum… I-ai spune multe, multe, ca nimic să nu rămână nespus… Ți-ai aduna anevoie gândurile, căci nu ar fi un lucru ușor dacă nu ai fi avut  obișnuința să faci acest lucru constant, când timpul părea unul infinit și nelimitat… Apoi, încă mână în mână cu jumătatea ta, nu ți-ai pune capul pe pernă, fără a-ți pleca genunchii pentru rugăciunea de seară: „Când merg să mă odihnesc, Ție, Doamne-Ți mulțumesc! O, Părinte-al meu ceresc, rogu-mă să fiu iertat, de-am făcut orice păcat! Așa-n pace voi dormi, îngerul Tău, m-a păzi. Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna fii cu mine și mă-nvață să fac bine. Eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare, în tot locul mă-nsoțește și de rele mă ferește, Amin!”… (rugăciune pe care o știu, parcă, dintotdeauna, de la bunica)...

  Scriu aceste rânduri, cu lacrimile încă șiroind pe obraji, cu gândul la verișoara mea dragă care astăzi și-a condus soțul (care ne-a fost și naș de cununie) pe drumul fără întoarcere… Ce poți să faci, ce poți să mai faci, când Dumnezeu îl cheamă la El pe cel pe care ți l-a dat să-ți fie alături „până când moartea vă va despărți?” Ce poți să faci altceva în astfel de momente, decât să-ți strigi durerea, s-o lași să iasă afară, să se exteriorizeze… acum, când timpul înseamnă doliu, jelire după cel plecat… E nevoie de asta ca rana care sângerează să prindă scoarță, să se cicatrizeze, să se vindece…

  Apoi, un alt lucru pe care poți să-l faci este să te rogi pentru cel plecat… Am citit despre plecări, despre cum pot fi ajutați cei care pleacă. Așa am aflat că există, încă, o legătură nevăzută între cei plecați și familia lor, că ei încă se bucură când îți este bine și suferă, alături de tine, când treci peste o încercare grea („Iubirea, compătimirea și toate celelalte facultăți ale sufletului nu-l părăsesc în noua viață a lui nici dincolo de mormânt. Altfel, ar înceta de a mai fi un suflet. Așadar, repausații iubesc pe cei vii și iau parte la necazurile și bucuriile lor” -protosinghel Nicodim Măndiță în Priveghiul creștinesc, Editura Bunavestire, 2003).

  Plecările, cu toate că fac parte din viață, sunt întotdeauna triste… Și grele, cu atât mai grele, cu cât ai fost mai apropiat de persoanele care pleacă în „grădina de dincolo de nori”… Și cine-ți este mai apropiat decât cel lângă care ți-ai petrecut mai mult de jumătate din viață?