Zilele de marți și miercuri au trecut ca un vis… Am mâncat, am fost pe plajă, ne-am plimbat până am ajuns la Neptun, am căscat ochii și pe-acolo, am admirat lacul (cred că acela pe care ne pierdusem în prima zi, se întindea până aici, căci era foarte mare), am făcut poze la nuferi, la lebede, le-am și filmat… Pentru că nu-mi adusesem de-acasă nicio carte, am căutat și-o librărie, căci în Jupiter nu mai exista (cel puțin, așa ne-a informat „musiu Gugăl”). Și chiar am găsit una, dar era închisă. Trei zile am verificat librăria și în toate cele trei zile era închisă, ajungând astfel la concluzia că neptunienii nu prea le au cu cititul. De jupiterieni nu pot să mă pronunț, căci sâmbătă, pe când eram în drum spre Mangalia, am trecut pe lângă un stand plin cu cărți aranjate frumos afară, pe trotuar. Cred că lipsiseră vreo zece metri până l-am fi descoperit în plimbările noastre prin Jupiter. Dar așa a fost să fie, să nu-mi pierd frumoasele clipe de vacanță stând cu nasul în cărți.
Pentru că marea era destul de agitată în aceste zile, eu m-am băgat în apă doar până la genunchi, având ca tovarăș nelipsit, prieten devotat, pe „domnul Baston”. Bine, asta în afară de frate-miu, care mă ținea zdravăn de o „aripă” și se punea scut în fața mea în cazul vreunui val mai năzdrăvan. Un astfel de val i-a furat bandana (chiar am filmat faza, e memorabilă), dăruindu-i, în schimb, o pereche de ochelari. În următoarea zi, Cosmin și-a luat altă bandană, întocmai ca cea pierdută, din Neptun.
De bronzat… ce să spun… nu prea părea că suntem la mare. Noi, cei din familia noastră, nu suntem genul care să ne înnegrim la soare (cum e Luci, de exemplu), ci trecem direct la roșeață, ceea ce ne scoate și mai tare în evidență pistruii moșteniți de la părinții noștri. Așa și acum, mai mult ne-am înroșit. Și asta, în timp ce căscam ochii prin Neptun și ne bătea soarele direct în moalele capului, că doar nu era să purtăm bandana în afara plajei. La un moment dat, observă fratele meu că arătăm ca niște raci fierți și, acolo, în mijlocul trotuarului ia sprayurile cu protecție solară din rucsacul ce-l purta în spinare și… fâs-fâs-fâs! dă cu ele peste noi, pe toate părțile.
Joi dimineața, la ora 4:37 ne trezim și, după întrebarea: „Mergem să vedem răsăritul?” ne îmbrăcăm corespunzător și ieșim din cameră. Teama mea cea mai mare era că noaptea hotelul e „blindat” pe toate părțile și nu vom putea ieși. Dar m-am speriat degeaba. Am ieșit prin spate, pe la lac, unde am dat nas în nas cu una dintre cele trei rățuște (cea albă) care moțăia pe mal. Ne comentează ceva pe limba ei, vizibil iritată (cum adică îndrăznim s-o deranjăm la o oră atât de matinală), moment în care iese la vedere din lac, de lângă mal, cuplul de rățuște prietene, parcă întrebând-o ce s-a întâmplat. Văzând că nu-i nimic, se întorc la locul lor. Ocolim rățușca și ne continuăm drumul spre plajă. Ne urcăm pe dig, așa cum facem în fiecare seară și verificăm ora: este cinci și patru minute. Nimeni pe plajă, nimeni pe dig, în afară de noi. E, încă, întuneric. Căutând pe internet, aflăm că soarele răsare la șase și șaptesprezece minute. Oo, că mai avem, încă mai bine de-o oră. De știam, nu ne trezeam atât de dimineață. Coborâm pe plajă. strângându-ne mai bine hainele pe lângă noi. După 5 și jumătate, observăm că nu mai suntem singuri, fiind și alții care vor să se bucure de răsărit. Pe măsură ce vedem la orizont cum dimineața își pregătește țoalele de sărbătoare pentru a-și face intrarea în lume ca o adevărată regină, pozăm cu smartphon-ul pentru a nu pierde nici măcar o clipită din acest spectacol extraordinar. Da, poate că pentru unii nu e mare lucru, dar eu nu mai văzusem un astfel de răsărit de 23 de ani, de când fusesem ultima dată la mare. Iar acasă, în această perioadă, soarele răsare direct din cireș, pur și simplu, fără prea mult fast. Așa că nu mă judecați prea aspru. Acum, însă, pot să spun cu toată sinceritatea, că a meritat „sacrificiul” de a ne trezi atât de dimineață pentru a ne bucura de un răsărit de soare la mare. Oricum, e ceva atât de minunat, încât nu poate fi descris în cuvinte… cel puțin de către mine… Trebuie să fii acolo, în persoană, pentru a înțelege grandoarea unui astfel de moment...
Tot joi mă pot lăuda că am făcut baie în mare. Adică, am ajuns până la geamandură, ba am și pus mâna pe ea. Marea a fost extrem de calmă, deși sufla cam tare vântul. A fost musai să-mi las bastonul peste prosoape, alături de rucsac, ca să nu „fugă”. Cu Cosmin de-o aripă, am înaintat cătinel până la geamandură, unde apa ne ajungea până la gât. Singurele valuri erau făcute de un jetski care trăgea o banană gonflabilă pe care săltau trei turiști exaltați din cale-afară. A, plus că era pentru prima dată când am văzut pe cineva făcând kitesurfing. Ne holbam cu toții de parcă era cea de-a opta minune a lumii.... Mie, personal, îmi era frică să nu lovească vreun turist care făcea baie liniștit, căci nu părea chiar ușor să controlezi un astfel de mecanism.
Seara ne-a prins pe dig, ca de obicei, încercând să cuprindem cu privirea și cu inima, deopotrivă, marea cu valurile spărgându-se de țărm. Nu voiam să ne gândim încă la ziua de vineri, ultima zi întreagă de vacanță. Avem timp. Deocamdată, în această clipă, suntem aici… Și, deodată, gândul mi-a fugit la mami, pe care mi-o și imaginam, privindu-ne de undeva de sus, fericită pentru copiii ei care-și petrec, pentru prima dată, vacanța împreună...
