În apărarea matracucilor noastre cărora le este frică de furtună, trebuie să recunosc că și mie îmi este. Adică, dacă plouă liniștit, n-am nicio treabă, chiar îmi place să urmăresc stropii jucăuși de la fereastră sau de pe terasă, mai ales vara. Dacă se lasă cu tunete și fulgere, îmi feresc ochii de lumina ce brăzdează cerul, apoi mă refugiez rapid înăuntru cât mai departe de ferestre. Și, dacă se mai lasă și cu vânt puternic care „fură” ghivece și frânge copaci, mă apucă tremuriciul, intru în trepidații, cum bine îmi caracterizează Luci stările de stres... Îmi amintesc de o noapte din adolescență când încă locuiam în casa părinților mei, în camera mea care se afla tocmai în fundul casei. În noaptea cu pricina, era o furtună de credeam că se urnește cerul pe noi; când și când, se vedeau prin întunericul camerei lumini de la fulgerele care brăzdau cerul, urmate imediat de niște bubuituri năpraznice, iar vântul vâjâia printre crengile magnoliei noastre albe, de ziceai că vrea să-i smulgă rădăcinile. Țin minte că, în timp ce ziceam în gând „Tatăl nostru”, lacrimile îmi șiroiau pe obraji și, la fiecare tunet, mă făceam tot mai mică, încercând să mă pierd între cearceafuri. De atunci, de fiecare dată când era furtună, indiferent cât de înaintată era ora din noapte, mama venea să mă verifice dacă sunt bine.
De o astfel de furtună puternică am avut parte acum mulți ani, când încă locuiam în căsuța noastră veche, din chirpici. Bine, au fost mai multe furtuni de-a lungul timpului, dar asta mi-a rămas întipărită în minte… De ce? Păi, să vă povestesc…
Era o zi de sâmbătă. La noi în familie, asta însemna „program administrativ”: curățenie, mâncare, pus haine la spălat (aveam deja mașină, nu mai spălam cu mâna, ca în primul an de căsnicie). Bunica, care nu locuia încă la noi, după ce dăduse o raită prin grădina ei, ne făcuse o vizită inopinată, căci semnele arătau că urmează „vreme grea”. Și bine a procedat, căci n-ar mai fi avut timp să ajungă acasă la ea. Furtuna nu s-a lăsat prea mult așteptată, cerul acoperindu-se în doar câteva clipe, cu niște nori negri, furioși. Tunetele se auzeau din ce în ce mai aproape, de-ți venea să-ți pui mâinile la urechi, să nu te asurzească. Și totuși… la noi acasă, în momentul acela, funcționau și radioul, și televizorul, și mașina de spălat, chiar și calculatorul, căci Luci se pusese să facă actualizările necesare. Acuma mă mir cum de nu ne-am gândit niciunul să le scoatem din priză, sau măcar să le închidem, așa cum procedăm la ora actuală. Și nici bunica nu ne-a atras atenția. Sau poate că a făcut-o, dar nu mai țin eu minte. Cert este că Luci era afară, urcat pe un scaun, încercând să redirecționeze tubul din plastic ce ținea loc de burlan de la capătul casei spre exterior, căci toată apa se scurgea spre fundație care, fiind din piatră, nu era chiar ok… Bunica se așezase pe pat în bucătărie, în timp ce eu, din ușă, îl tot băteam pe Luci la cap să termine odată și să intre înăuntru. Eram stresată, aveam iar teama aia… Și… dintr-o dată, la vreo jumătate de metru distanță de Luci care se căznea cu bucata de burlan, văd efectiv un fulger coborât din cer cum este înghițit de pământ, în mijlocul curții. Niciodată, în viața mea n-am văzut (până atunci și nici de atunci încolo) un fulger atât de aproape. Și sper să nici nu văd. N-a durat mai mult de… nu știu, 2-3 secunde, până s-a auzit bubuitura care a urmat fulgerului, atât de puternică, de s-a cutremurat casa din toate încheieturile. Ăla a fost, cred, momentul în care parcă ne-am trezit, căci Luci a coborât rapid de pe scaun și a intrat în casă unde ne-am grăbit să închidem aparatele și să le scoatem din priză, lăsând doar mașina de spălat care nu-și terminase programul…
Au trecut, de atunci, multe alte furtuni peste noi, cea din septembrie 2017 lăsând urme vizibile chiar și pe mașinile parcate afară și „bombardate” de grindina cât un ou de găină. Dar niciodată n-au mai coborât fulgerele din cer... Cel puțin, nu la noi în curte…
