Dulcea limbă românească

  Doisprezece ani am scris în limba română, așa cum am învățat încă din clasa întâi (nu exista pe atunci clasa pregătitoare) și așa cum, probabil, au învățat și părinții mei. Și, nici nu au apucat să se usuce bine mediile scrise cu cerneală în carnetul meu de note din ultima clasă de liceu, când, taman înainte de bacalaureat ni se spune că, iaca, nu se mai scrie cu „î” din „i” în interiorul cuvintelor, ci cu „â” din „a”, pe când „î”-ul rămâne „î” doar la început și la sfârșit de cuvânt. Și nu se mai scrie „sînt”, ci „sunt”. Și, cu aceste clarificări (cine să ne mai spună că, există, totuși, și ceva excepții, cum ar fi, de exemplu, cuvântul bineînțeles căruia „î”-ul îi rămâne „î”), suntem trimiși la proba scrisă a limbii române. No, dacă nu erau de ajuns emoțiile care ne încercau datorită examenului, asta ne-a bulversat de-a binelea. Căci, stăteam noi în cumpănă: oare cum se scrie titlul operei, cu „î” din „i” sau cu „â” din „a”? Dar citatele din opera respectivă? Căci, dacă le-a scris creatorul operei într-un anume fel, eu cum le scriu? Se aplică și la ele noile reguli au ba? Nici profesorii supraveghetori nu știau mai multe decât noi, ci dădeau din umeri a nesiguranță. Și, tocmai pe când ne luam avânt să scriem despre subiect, ne opream brusc la vreun cuvânt ce implica noile reguli: stai, că ăsta are „î”, cum era regula aia? Of, că nu-i deloc ușor ca, după ce înveți să scrii într-un fel anume, să se schimbe regulile peste noapte (credeam noi, doar că, după cum am aflat mai târziu, se schimbaseră cu un an înainte, fără să ne întrebe cineva și pe noi dacă ne convine sau nu ori, măcar, să fi aflat ceva mai devreme).

  Mai trec niște ani, timp în care mă dumiresc cum e cu ortografia de după reforma din ‘93 (căci atunci am aflat că avusese loc). Dar nu bine mă obișnuiesc, că apare faza cu cele două forme corecte de plural ale fructului „cireașă”. Adică, poți mânca liniștit și cireși, și cireșe. Mie încă mi se pare ciudat și acum, după atâția ani și, cu siguranță, nu voi mânca niciodată cireși, în afară de situația în care vreau să mănânc pomii (cu cireșe cu tot). Dar mare dreptate a avut un profesor din facultate când a spus că „uzul bate norma”. Chiar așa este!

  Nu trece mult și mai descopăr o noutate (pentru mine, căci poate că nu era chiar o noutate), adică „nici un” și „nici o” se scriu într-un singur cuvânt: „niciun”, „nicio” (bine, cu excepțiile de rigoare, desigur). Dar ce știusem, atâția ani, că este corect, iată că acum nu mai este. Și aici mi-a trebuit niște timp să mă obișnuiesc, prima dată să înțeleg care-s acele excepții, apoi să aplic scrierea „corectă”. Și, sincer, parcă m-ar zgâria pe retină și acum când le scriu legat.

Simt că, încet-încet, rămân în urmă. Și nu e vorba de evoluția tehnologiei, de îmbogățirea limbii cu noi și noi termeni, ci de cuvintele existente deja de multă vreme care, parcă, nu-și mai găsesc locul în forma în care le știam. Am crescut cu dicționarul, unul cu coperți roșii (stați să verific dacă DOOM 3 a păstrat corectă și forma asta sau doar pe cea cu „coperte”; ok, cică e-n regulă), căci mama ni-l cumpărase încă de când eram în clasele primare. Și chiar l-am folosit. Am citit mult în copilărie, căci la oraș nu prea aveai cum altfel să-ți petreci timpul liber și, sincer, mi-a plăcut foarte mult (și acum îmi place). Și, când dădeam peste vreun cuvânt pe care nu-l știam, imediat eram cu ochii-n „catastif”… În momentul de față am două dicționare, plus DOOM 2 și, totuși, pentru scrierea corectă, când am vreo ezitare, „răsfoiesc” DOOM 3, cel din 2021. Nu, nu mi l-am mai cumpărat, ci folosesc varianta online. Am ajuns la concluzia că n-are niciun rost, peste câțiva ani sigur apare altul cu cine știe ce alte bizarerii. Ca cea referitoare la cuvântul (3 în 1) „laoparte” (da, evident că nu mi-a venit să cred când am auzit, dar am verificat). Nici nu știu de ce mă mai mir… Căci, pe an ce trece, dulcea limbă românească începe să nu-mi mai pară atât de dulce… Cel puțin în scris...