„Buni, știi care-i programul meu când vin la tine? Seara, când mergem să ne culcăm, eu doar o să mă prefac, căci o să mă întorc pe furiș în bucătărie și o să-l pândesc pe Moș Crăciun când vine…” Aceste cuvinte au făcut-o pe vecina mea, bunica unei fetițe adorabile de șapte ani cu albastrul cerului în ochi, să-i ofere dragii ei nepoțele, o amintire de neuitat: întâlnirea cu Moș Crăciun. Pentru transformarea acestei dorințe în faptă, avea nevoie de o persoană pentru costumul Moșului, costum care aștepta cuminte în garaj, astfel că s-a pus să dea telefoane în dreapta și-n stânga, începând, după cum era normal, cu vecinii. Sunat fiind și fratele meu, vecinul cel mai apropiat, acesta a ezitat, căci fetița îi cunoștea foarte bine vocea (fiind în vacanță la bunica, frate-meu o mai ducea în grădină la mure) și și-ar fi dat repede seama cu cine are de-a face. „Și la Călin îi cunoaște vocea…” îi spune Cosmin la telefon, referindu-se la vecinul de vizavi care avea și el un nepoțel de patru ani, prieten bun cu fetița în cauză… „Dar... știți ce? Îl întreb pe cumnatul meu, căci el nu prea a avut tangențe cu Elise… Îl întreb acuma și vă resun…” Așa a ajuns soțul meu personajul preferat al tuturor copiilor, așteptat cu mare nerăbdare și emoție în Ajun de Crăciun. După punerea la punct a tuturor detaliilor, ne-am văzut fiecare de treburile noastre.
În seara cu pricina, după ce ne-am întors de la biserică, Luci a sunat-o pe vecina noastră ca să-i lase costumul la fratele meu, căci acolo avea să se schimbe. Era chiar foarte bine, căci nu știu exact dacă matracucul de Codruț l-ar mai fi recunoscut pe stăpânul lui și nu l-ar fi lăsat cumva pe Moș Crăciun fără vreun tureac la pantaloni. M-am dus și eu la Cosmin să ajut, așa cum pot, la deghizarea perfectă. Și bine am făcut, căci Moșul își uitase bastonul acasă (bastonul meu de drumeție, cumpărat pe nimica toată de la un anticariat). Pantalonii erau cu câteva numere mai mari față de cât purta soțul meu, plus că aveau și o crăpătură de peste 20 de cm., ceea ce l-a făcut pe Luci să se întrebe dacă vecina știa despre asta să nu creadă cumva că Moșul o dăduse pe mâncat fasole). După ce l-am ajutat să se îmbrace, am trecut la barbă. Era prinsă cu o bandă de elastic lat, iar în spate un ac de gămălie o ținea strâns. L-am schimbat cu ace de siguranță, pentru a preîntâmpina un eventual accident. Barba stătea perfect dacă elasticul era așezat în vârful capului. Dar cum își așeza căciula pe cap, aluneca elasticul și barba o lua la vale. Ne-am tot chinuit cu frate-meu, învârtindu-ne în jurul Moșului și, până la urmă, am reușit să-i facem barba să stea la locul ei. Cadourile erau așezate frumos în sac, iar Moșul gata de drum. Înainte de a pleca, îl sunăm pe Călin, vecinul de vizavi, pe WhatsApp cu camera, căci nepoțelul lui, prietenul lui Elise, era la ei și să întrebăm dacă nu cumva vrea și el să se întâlnească cu Moș Crăciun. Dar se pare că mai mult s-a speriat de el căci, la un moment dat, după ce s-a cam fâstâcit, a dispărut din cadru. „No, zice vecinul, ăsta merge să încuie ușa, nu cumva să intre Moșul în casă!” „Poate la anul, când va fi mai mare, va fi mai curajos...” și, cu acest gând, îl lăsăm pe Moș Crăciun să meargă să-și facă datoria.
Între timp, ne pregătim să mâncăm, gândindu-ne că va dura ceva până-și termină Moșul treaba. Dar nici nu apucăm bine să pregătim masa și să gustăm ceva din platourile aduse din cămară de frate-meu, că-l și vedem pe Moș Crăciun (cu un cadou în mână), intrând pe ușă: „Ajutați-mă să mă dezechipez, c-am promis că duc costumul înapoi în seara asta!” În timp ce-l dezbrăcăm și-i scoatem acele de siguranță de pe unde i le-am pus, îl întrebăm cum a decurs întâlnirea, căci muream de curiozitate. „Nici nu mai știu exact ce-am zis, parcă mi s-a șters totul din minte! Dar știu sigur că fetița s-a bucurat… La început, era puțin stânjenită, apoi a prins curaj… „Știu să cânt, dar nu acum!” mi-a zis când am întrebat-o. Nici poezie n-a vrut să-mi spună, dar am aflat că face balet. Și… vai! tot simțeam cum îmi alunecă barba că, la un moment dat, pe când mi-o aranjam, am zis că mă mănâncă un purice ca să maschez momentul.” Râdem, imaginându-ne faza. „Nu te-a întrebat nimic de reni?” întrebăm noi curioși. „Ba da, m-a întrebat unde am parcat… I-am spus că nu pe acoperiș, că renii alunecă pe panourile solare... Și, când am intrat în curte, vecina m-a așteptat la ușă, a intrat ea prima, apoi eu și am sunat dintr-un clopoțel care era pe masă pegătit special ca Moșul să-și anunțe sosirea.” „Nu te-au servit cu fursecuri și lapte?” căci așa știam că-i așteptat Moșul prin alte părți. „Nu, dar m-au întrebat dacă nu vreau să servesc ceva. Clar, cu bărboiul ăla, nu puteam consuma nimic…”
Cam așa s-au petrecut lucrurile în seara de Ajun din acest an în familia noastră, pe lângă colindele cântate cu mare drag. Poate că pentru noi, adulți fiind, nu a fost ceva atât de special, deși ne-au încercat și pe noi emoții, la vederea Moșului, dar Elise, fetița cu albastrul cerului în ochi, își va aminti întotdeauna de întâlnirea ei cu Moșul care aduce multe bucurii și cadouri copiilor cuminți. Oricum, a fost pentru prima dată când am văzut că și Moș Crăciun a meritat să primească un cadou. Sigur a fost și el cuminte…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu