Liliacul

  Prietena noastră, Mișu, crezuse de Anul Nou că avem șoricei. Da, matracuca de Capucino cu lăbuțele ei pe parchet i-a lăsat această impresie, de, biata de ea, nu închisese un ochi toată noaptea când a dormit la noi. Deunăzi însă, când am vorbit cu ea la telefon, „am liniștit-o” că noi nu ne-am încurca cu ceva atât de banal, cum ar fi niște simpli șoricei, ci am alege altceva, mai neobișnuit, mai… exotic… cum ar fi, de exemplu, un liliac… De fapt, n-a fost alegerea noastră, ci a lui… Dar, să vă povestesc…

  În seara duminicii trecute, aproape de ora zece, eram în cameră tot familionul: matracucile moțăiau pe covor, Luci lucra ceva la laptop, iar eu mă uitam la televizor. Când, deodată, năvălește în cameră în zbor ceva negru, cam de mărimea unei vrăbiuțe și începe să facă rotocoale în jurul candelabrului. Prima dată, asta am și crezut că e, o vrăbiuță, căci zbura în cercuri largi, dar foarte dezorganizat. „Luci, ce-i asta?” îl întreb speriată pe bărbatu-meu, urmărind zburătoarea cu privirea, apoi: „E o vrăbiuță?” „Pe unde o fi intrat? Au lăsat câinii ușa deschisă?” zice Luci, care se oprise din butonat, cu ochii după zburătoare. Nu suntem capabili să răspundem, ci doar să punem întrebări. „Nu știu, dar ce e? E vrăbiuță?” Și, totuși, vrăbiuțele nu sunt negre… Apoi, văzând că cercurile se micșorează și zboară din ce în ce mai jos, dar la fel de haotic, mi-am pus mâinile în cap, căci deja-mi imaginam „tăciunele zburător” încâlcindu-mi-se în claia de păr. „Luci, nu cred că-i vrăbiuță, cred că-i liliac! Repede, stinge lumina!” îi strig eu, deja cuprinsă de panică. Luci sare de pe scaun și se repede la întrerupător. Eu sting televizorul și închid ușa după Luci care era deja în bucătărie. Dar ce mi s-a părut foarte curios, ciudat de-a dreptul, este faptul că matracucile nici nu l-au simțit. Nu l-au văzut nici când, speriat, zbura (foarte silențios, ce-i drept), aiurea pe deasupra noastră, nici când a părăsit camera. Doar noi le-am agitat, se pare că, totuși, nu într-atât încât să le-apuce concertatul. Acum stăteau alături de mine, lângă ușă, Codruț chiar înarmat cu o pernă în gură, așteptând s-o deschid. Îmi iau inima-n dinți, cum se spune, întredeschid ușa foarte precaut și intru, cu matracucile coadă după mine, în bucătărie. Luci tocmai cobora de la mansardă. „Sus nu-i nimica! Poate c-a plecat, c-am deschis și-n față, și-n spate!” mă anunță el. Da, se simțea frigul din bucătărie. Deschid, foarte încet, ușa de la baie și fac o razie cu privirea pe pereți și pe tavan. Nimic, nici urmă de ceva suspect. Matracucile, la fel de liniștite. „A plecat!” zic și eu. Dar… liliac? În oraș? La noi în casă? De unde până unde? „O fi lăsat Codruț ușa deschisă și până ne-am dus s-o închidem, el era deja înăuntru. Căci prin altă parte, n-ar fi avut pe unde intra…” își dă Luci cu părerea. Începem să ne liniștim. Luci își aprinde o țigară, dar nu trece un minut și mă anunță, destul de calm: „A, n-a plecat, ia uite-l agățat acolo, la horn!” Îi urmăresc privirea și-l văd: deasupra instantului de apă caldă, se vedea „lipit” (ca un magnet, mi se părea mie) de burlan și perete ceva negru. De când se pusese „făcătorul de apă caldă” nu reparase nimeni pe unde s-a spart peretele, am zis că poate rămâne așa până zugrăvim… „Cred că pe-acolo a vrut să plece, căci a simțit curentul de aer rece care vine de-afară…” îmi explică Luci. Dar acuma, așa, ca o paranteză, mă gândesc dacă nu cumva pe acolo a intrat…

  Oo, n-a plecat încă… Deci, ce facem? Cum să-l scoatem afară? Căci, vă dați seama, de când am citit în tinerețe „Dracula” de Bram Stoker (doar cu lumina aprinsă, se-nțelege), nu-mi puteam imagina c-aș putea petrece o noapte cu un liliac în casă. Luci își termină de fumat țigara, apoi ia un prosop de-al matracucilor, se urcă pe scaun, apoi pe marginea blatului de bucătărie și pune prosopul peste liliac. În momentul ăla se aude ca un țăcănit, nici nu știu cum să-l descriu, ca și cum ai bate cu unghia repede-repede în ceva de plastic. Apoi îl desprinde ușurel, se dă jos și ieșim afară pe terasă. Zgomotul a încetat. Pune prosopul pe masă, îl desface încet și ne uităm la ceea ce voia să fie, într-adevăr, un liliac. Dar era, cred, prea speriat ca să reacționeze în vreun fel. Așa, privindu-l în ansamblu, părea un șoricel de vreo 6-7 cm. Era ghemuit și, mișcându-l Luci cu un deget, din tot trupușorul am reușit să identific doar o lăbuță și urechile. Luci întinde prosopul și-l întoarce cu capul liliacului spre curte. „E prea speriat!” e de părere Luci. „Da’ încă-i viu, își mișcă capul…” Lasă-l acolo, și-a reveni el…” Ne refugiem în casă, dar lăsăm lumina aprinsă pe terasă. Ne uităm pe geam, curioși. Nu se întâmplă nimic. „Oare n-ar trebui să-l învelim?” întreabă Luci. „Ba da, că-i tare frig…” Luci merge și pune un capăt de prosop peste micuța mogâldeață, apoi stinge becul și mergem în cameră.

  În tot acest timp, matracucile habar n-au avut de nimica, nici nu le-a interesat că noi eram ocupați cu altceva… Își reiau locul obișnuit în cameră, pe covor, Luci se pune la laptop, iar eu pe balansoar și deschid televizorul. Dar nu pot să urmăresc nimic, căci gândul îmi era tot la micul nostru musafir. Sțiam că în acea noapte temperaturile vor scădea sub 10 grade și bietul liliac va îngheța bocnă. No, dar cum rămâne cu Bram Stoker, cu „Dracula”? Dă-l încolo, e doar o poveste fantezistă, pe când liliacul nostru e cât se poate de real. Haha, să m-audă Luci, liliacul nostru, cică… Mă tot uit pe lângă sobă după o cutie de carton, ceva, în ce să pun prosopul, apoi, după ce aprind becul, merg pe terasă. Desfac încet prosopul, puțin câte puțin, căci încă aveam o mică reținere și… surpriză: liliacul nu mai era acolo, plecase. Am simțit o mică dezamăgire, dar și ușurare să știu că era ok. Mă gândesc, totuși, că i-o fi foame și pun arpacaș și apă proaspătă, chiar dacă era deja noapte și lucrurile astea le făceam pentru păsărele în timpul zilei. „Degeaba ai pus, îmi zice Luci, crezi că liliecii mănâncă arpacaș? Ăștia mănâncă insecte, gândaci, fructe…” No, de unde să-i dau insecte sau gândaci? Dar fructe avem, așa că tai un măr în bucățele și-l pun pe terasă alături de câteva felii de pâine. Apoi mă liniștesc, gândindu-mă că am făcut ce trebuia.

  În următoarele zile, urmăresc terasa, dar mâncarea e tot acolo. N-am văzut pe nimeni, în afară de păsărele care mănâncă fericite și arpacaș, și firimituri de pâine. Bucățelele de măr sunt tot acolo, înghețate deja. După ce citesc pe internet un articol despre lilieci (care, apropo, sunt protejați prin mai multe legi, inclusiv în România), îmi dispare complet frica pe care o aveam față de ei și abia aștept o posibilă reîntâlnire. Sper că liliacul nostru e ok...

 

De Anul Nou

  Anul Nou l-am petrecut acasă, așa cum am făcut în ultimii ani. Nu știu, dar pe măsură ce trece timpul, nu ne mai place hărmălaia, înghesuiala, ci tragem tot mai mult către cuibul nostru. Nu că ne-am izola, mai ales dacă-i vorba de familie sau prieteni... Dar acasă la tine, dacă ți-e somn, te culci, dacă ți-e foame mănânci, fără să-ți fie jenă sau rușine c-ai deranja pe cineva. Apoi, mai sunt și matracucile, cum să le lași singure în zgomotul infernal al artificiilor de la miezul nopții? Și nici la vreo pensiune sau grădiniță canină nu le-am obișnuit a le duce… Acestea fiind spuse, tot mai bine e acasă…

 Și, ca dovadă că, totuși, nu ne izolăm, pentru a nu rămâne singură prietena noastră care își pierduse soțul de câteva luni, am invitat-o la noi să „trecem” împreună în noul an. Obișnuiam cândva să facem asta, petrecând împreună când ea cu soțul ei la noi, când noi la ei… Fără surle și trâmbițe, fără tam-tam, doar noi și masa de Revelion, artificiile de la miezul nopții admirate din curte sau din oraș unde mergeam cu paharele din plastic și șampania și, odată ce ajungeam din nou acasă, cu un an mai târziu, cum ar veni, jucam Canasta până ne dădeam seama că e deja dimineață. Oo, ce departe mi se par acele vremuri, parc-ar fi dintr-o altă viață! Oricum, nu voiam ca prietena noastră, Mihaela (sau Mișu, cum îi spuneam cu toții), să rămână singură în noaptea dintre ani cu cine știe ce gânduri triste și, tocmai de aceea, am invitat-o la noi. Astfel, după ce a lăsat-o pe pisicuța Sheba în bună regulă acasă cu mâncare, litieră și tot ce trebuie, iar pe Bonny, minunatul ei beagle, la grădinița canină în siguranță, pe la ora două după-masă a adus-o Luci la noi, cu tot cu oala cu ciorbă, că am zis că de restul ne ocupăm noi. Dar ea tot nu s-a răbdat și a mai adus și ceva cârnați și, bineînțeles, struguri, că na! tradiția-i tradiție...

  Nu ne-am terminat treaba decât spre seară, deși acuma, dacă stau să mă gândesc mai bine, nici nu știu ce am tot moșmonit atâta... Răciturile și tortul erau gata cu o zi înainte, iar peștele ne-am gândit că-l „cuptorim” înainte de a-l mânca. Pentru că am zis c-ar merge și o friptură, Luci se ocupase și de asta, tot cu o zi înainte, când pusese carnea la marinat. Am terminat, în sfârșit, și cu piureul de cartofi, Mișu, prietena noastră, a făcut mujdeiul de usturoi pentru pește, iar Luci crenvurștii înveliți în aluat, deși, se putea și fără, mai ales că a fost o adevărată aventură și asta, și numa’ ce trebuie n-a ieșit (păi, dacă uiți de crenvurști și pe ăștia-i apucă „înfloritul” acuma iarna…)

  În jurul orei opt seara, eram deja gata cu toate, pregătiți, atât cât se putea, de Revelion. Ne-am așezat la masa de sărbătoare cu televizorul când pe un program, când pe altul. Când nu ne-a mai convenit ce era la TV, ne-am uitat pe Youtube (se putea să refuzi un concert dirijat de unicul și inegalabilul Sergiu Celibidache?) Deci, mâncare bună, muzică bună, prieteni dragi… ce altceva ne-am mai putea dori? Desigur că nu se putea să nu ne amintim, cu nostalgie și cu mult drag, și de cei care nu mai erau alături de noi fizic, ci doar în inimile noastre. Miezul nopții se apropia cu repeziciune și numai ce ne-am trezit că numărăm secundele: 3,2,1! Poc! face dopul șampaniei și întindem paharele către Luci, după care închinăm și ne pupăm între noi. N-am uitat nici de matracuci care ni se încurcau printre picioare, nițel derutate de energia noastră care dădea pe dinafară. Auzeam artificiile, dar n-am ieșit să le admirăm, am preferat să stăm înăuntru cu televizorul dat mai tare ca de obicei, pentru liniștea lui Codruț și Capucino. După ce ne-am mai liniștit și mesajele de felicitare s-au mai rărit, am continuat să mâncăm, deși, după pește, n-a mai încăput nimic altceva în afară de tort. Și nici nu gustasem din răcituri, friptură sau ciorbă. Degeaba, prea multă mâncare într-o singură noapte și prea puțină mișcare…

  Pe la ora trei simțeam deja că-mi pică ochii-n farfurie de somn. „Dacă tu te duci dimineața la biserică, ar trebui să te culci, ca să te poți trezi dimineață!” îmi zice Mișu. Avea dreptate, așa că ne-am hotărât să „împărțim pijamalele”, cum s-ar zice: pe ea am lăsat-o să doarmă sus la mansardă ca să n-o deranjăm, iar noi am rămas jos, aducându-ne din timp lenjerie și tot ce mai aveam nevoie. Pe când mergea la culcare, am văzut matracucile urmând-o până la etaj. Le-am chemat înapoi, dar parcă au vrut să vină… Iaca, ce mai trădători ținem noi pe lângă casă! Pe la trei jumate eram deja în pat, urându-ne noapte bună.

  Am dormit „iepurește”, deschizând din când în când câte un ochi să văd cât e ora și m-am ridicat înainte de a suna alarmele de la telefon. S-a trezit și Luci, am făcut patul și, pe cînd eram deja în bucătărie pe lângă cafea, coboară și Mișu cu Codruț care-i păzise ușa. Și, încă înainte de a o întreba cum a dormit și cum de s-a trezit atât de devreme, că doar mai putea sta liniștită, numa’ ce o auzim: „Aveți și voi șoricei… Toată noaptea n-am dormit, căci, cum stingeam lampa, cum îi auzeam apropiindu-se de pat. Cu lumina aprinsă am stat până dimineață…” No, să picăm în fund, nu alta, când am auzit. Nu ne mai confruntasem cu așa ceva de de ani de zile, de la șoricelul norocos căruia îi dădusem drumul într-una din toamnele trecute, am și scris o poveste despre întâmplare. „Am bătut în perete și-atunci s-a oprit!” continuă prietena noastră. „Vai, Mișu, ne pare rău, chiar n-am știut de așa ceva. Încă tocmai de aia am zis să dormi sus, să poți să te odihnești până veneam de la biserică, nu cumva să te trezim. Așa, mai bine dormeai jos…” ne disculpăm noi, rușinați. „Nu, merg acasă acuma dimineață, că trebuie să văd ce face Sheba, să fac foc… Ne vedem din nou după-masă, dar să știți că aveți șoricei, că doar știu ce-am auzit!” Noi nu mai știam cum să ne scuzăm… Adică, tocmai de aceea am adus-o pe prietena noastră la noi, să nu fie singură, dar nu ne gândisem să aibă companie și pe timp de noapte în dormitor…

  Nu știu Luci ce părere avea, că el nu e chiar așa „prăpăstios” din fire, dar pe mine mă apucase nu atât ciuda de a nu se fi putut odihni ca lumea prietena noastră, cât panica pentru faptul că aveam musafiri nepoftiți taman în dormitor. Și când mă gândesc că eu, în somn, mai dorm și cu câte o mână sau un picior afară de sub plapumă… Cum aș putea să controlez ce să fac atunci când dorm? După biserică, am „poftit” matracuca la noi în dormitor, urmărind cum se comportă. Nimic neobișnuit, a intrat foarte liniștită înăuntru și, după câteva rotiri pentru o poziție mai confortabilă, s-a așezat în pătuțul lui Codruț.

  După-masă, ne-am continuat petrecerea de Anul Nou cu prietena noastră, gustând și din restul preparatelor culinare din care nu putusem înainte. A venit, din nou, vorba despre șoricei. I-am povestit comportamentul lui Capucino, marea noastră vânătoreasă, în dormitor. „Las’ că-ți vedea la noapte…” ne zice Mișu pe un ton nu tocmai liniștitor. „Căci am auzit clar cum se apropie de pat pe întuneric și-apoi, normal c-am aprins lampa și-am bătut în perete și-atunci zgomotul a încetat… Dar sigur e ceva în cameră…” Văzând-o atât de categorică, ne-am gândit că așa o fi… La cât de des deschide Codruț ușa de la intrare și noi nu suntem întotdeauna pe fază pentru a o închide în urma lui, s-o fi autoinvitat vreun musafir de genul ăsta, căutând mâncare și căldură...

  Seara pe la ora opt, ca niciodată, ne-am dus la culcare. Dar eu tot cu gândul că nu suntem singuri. Adevărat, chiar nu eram singuri, ci cu matracucile coadă după noi, fiecare găsindu-și locul potrivit pentru dormit. Fără stres sau neliniște nici la ele, nici la Luci… Las’ că aveam eu destulă, cât pentru toți…

  A doua zi ne trezim fresh, fără nimic ieșit din comun, niciun zgomot suspect noaptea, în afară de cel al matracucilor care mai patrulau din când în când. Îi povestim lui Mișu, căreia nu-i venea să creadă. Ori l-a luat cu ea când s-a dus acasă ori… Și-atunci, îi pică lui Luci fisa: „Mă, io cred că ai auzit-o pe Capucino… Căci în seara aia tu te-ai dus sus cu matracuci cu tot. Sigur ai auzit lăbuțele lui Capucino sunând pe parchet... Și, dormind în altă parte, nefiind familiarizată cu sunetele firești pentru cei care locuiesc acolo… sigur asta a fost…”

  Au trecut mai multe zile de atunci… Dar, nici urmă de vreun musafir nepoftit… În afară de cel din brad pe care Codruț îl păzește foarte… „vigilent”...

 

 

 

O minune din zilele noastre...

  Există în viață anumite momente în care, acționând în vreun fel, poți crea o minune pentru cel de lângă tine, fără ca măcar să-ți dai seama de acest lucru. Iar când afli că gestul tău simplu, altruist, s-a transformat, în final, într-o minune pe care semenul tău o trăiește datorită ție, nu poți decât să te minunezi și tu și să dai slavă lui Dumnezeu pentru gândul cel bun. Unii, mai înguști la minte, fără o deschidere spre astfel de lucruri, le-ar putea considera doar simple coincidențe, nițel bizare, adevărat, dar… cam atât. Eu, însă, le consider minuni și nimic nu mă va convinge de contrariu.

  Un coleg de serviciu al bunului nostru prieten, Andrei (Andi, cum îi ziceam noi) se hotărâse să-și vândă una dintre mașinile pe care le deținea. Întorcându-se acasă și povestindu-i soției sale, Elena, despre mașina pe care o văzuse și care nu era foarte scumpă pentru buzunarele lor, se hotărăsc amândoi să o cumpere. Așa că în următorul weekend se duc acasă la colegul cu pricina, s-o vadă și Lena și s-o inspecteze și el mai îndeaproape. Mașina era la fel ca cea pe care o aveau ei, adică aceeași marcă, dar un alt model, fiind nițel mai nouă și mult mai spațioasă și cei doi, înțelegându-se la preț, bat palma, fiind de acord ca aceasta să fie plătită în două rate, în decurs de două luni. Dar, totuși, ce să facă cu cealaltă mașină pe care o aveau deja și pe care dăduseră, cu vreo șase ani înainte, mai mult decât costa actuala mașină pe care voiau s-o cumpere? Mai era de vânzare la ei pe stradă o mașină, deja de câțiva ani, așa că nu era o soluție s-o lase să zacă în fața casei, uzura morală ajungând, în cele din urmă, să fie mai mare decât uzura fizică. Tot discutând, în încercarea lor de a găsi o soluție pentru deja, fosta lor mașină care-i dusese, în decurs de șase ani, prin locuri minunate și în concedii de neuitat, își amintesc că Nicoleta, sora soțului, tocmai își dusese mașina la Remat. Fiind deja în „pensie de bătrânețe” (mă refer, desigur, la mașină), fata cheltuise deja prea mult cu repararea ei și tot timpul părea că are nevoie de schimbat alte și alte piese, până când s-a săturat să tot investească în ea, parcă, degeaba… Și… gata, cei doi se hotărăsc să-i dea ei mașina. Așa, rămânea, cumva, și în familie, știind în continuare de soarta ei. Mai trebuia doar să vorbească cu ea și să vadă dacă ar fi de acord s-o primească. Bineînțeles că Nico, încă nevenindu-i să creadă, a spus un „Da!” hotărât și irevocabil.

  Și totul nu ar fi fost decât o simplă întâmplare, dacă nu aș fi vorbit într-o zi cu ea la telefon, când… numa’ ce-mi spune: „Știi, încă nu-mi vine să cred că Andi și Lena s-au hotărât să-mi dea mie mașina… Parcă e o minune… și știi de ce? Stăteam într-o zi la serviciu în pauză cu colegii. Și, visând așa, cu ochii deschiși, le zic: ce fain ar fi să-mi dăruiască cineva o mașină…să am cu ce merge la serviciu, la țară… Bine, îți dai seama că nici nu mă gândeam că ar fi posibil așa ceva, cine să-mi dea mie o mașină așa, fără bani? Deci, știind că asta ar fi ceva imposibil, tocmai de aia am zis ce fain ar fi… Și, uite că ceea ce părea imposibil, a devenit posibil…”

  M-am cutremurat când mi-a spus… Căci, dacă nici asta nu este o minune, apoi… nu știu ce-ar putea fi… Dar eu cred, sincer, că asta a fost...

 

 Colecția mea de mașinuțe de la Luci...