Fără temă…

  Tatăl meu, învățase să picteze pe când era cu vacile la păscut, copil fiind. La început îl urmărise pe un pictor amator, iubitor de natură și de frumos care-și găsea subiecte taman prin zona unde copilul de atunci ducea vacile la pășunat. Artistul își așeza șevaletul în fața subiectului pe care voia să-l „imprime” pe pânză, își scotea culorile și se apuca de lucru. Băiatul, curios, se apropia tot mai mult și mai mult, până ajungea în spatele lui, privindu-l fascinat. Îi plăcea să urmărească cum aluneca, ușoară ca un fulg, pensula pe pânză, cum, prin îmbinarea culorilor, ieșeau la iveală noi și noi nuanțe, cum subiectul din tablou prindea viață… Așa a ajuns copilul că, dimineața, abia aștepta să plece cu vacile, de se și minuna maică-sa ce-o fi pățit Gheorghiță, că, până mai ieri, de-abia îl urnea de-acasă… Și, urmărindu-l o perioadă pe pictorul „chinuit” de talent pe câmp, înconjurat de vaci și de un copil fascinat de ceea ce se întâmpla cu pânza lui, s-a hotărât să încerce și el. Ba, între timp a urmat și cursurile Școlii Populare de Artă din oraș, pentru a se perfecționa și a-și forma un stil propriu, intrând, în final, în Asociația Pictorilor Amatori, unde a activat, având și expoziții.

  Deci, încă din școala gimnazială dovedindu-se iubitor de artă și talentat fiind, normal că a fost remarcat de profesorul de desen. Și tocmai despre o întâmplare petrecută în acea perioadă vreau să vă povestesc… Mie personal, nu știu cum de mi-a scăpat, dar noroc cu fratele meu care mi-a povestit-o și, pentru a nu se pierde în negura timpului, am scos-o de la „naftalină”…

  Astfel, îmi povestește fratele meu, că tati, pe când era prin clasa a șaptea, a avut într-o zi ca temă un desen tehnic (care, sincer, mie nu mi-a plăcut niciodată; dar tati, spre deosebire de mine, era bun și la așa ceva). Ajuns la școală și văzând unul dintre colegii lui fără temă ce fain i-a ieșit desenul, l-a rugat să i-l vândă. Băiatul n-a vrut să-și dea desenul lui, în schimb i-a făcut altul pe când era în pauză. Auzind și alți colegi, au venit și ei pe capul lui cu aceeași doleanță: „Hai, fă-mi și mie, că io nu știu să fac...”Așa că, în pauzele dintre ore, copilul, în loc să iasă în recreație, și-a „mărit” economiile, făcând vreo două-trei teme în plus. Mai avea o oră până la desen, când a mai avut o cerere pe temă. Și atâta l-a bătut colegul lui la cap cu desenul respectiv: „Hai, dă-mi-l, dă-mi-l, dă-mi-l, dă-mi-l!” îmbiindu-l cu mai mulți bani decât îi dăduseră ceilalți colegi, că până la urmă, a cedat: „No, bine, hai că ți-l dau pe-al meu, că-mi fac eu altul la franceză!” Însă, în timpul orei respective, l-a văzut profesoara că el în bancă tot face ceva și… „Ghiță, ia treci tu la răspuns!” Și toată ora l-a frecat și l-a întrebat, și cu „parlais-vous”, și cu una, și cu alta și… n-a mai apucat să-și facă tema. Iar la ora cu pricina, profesorul le-a controlat la toți desenul și tati nu l-a avut… Și, pe lângă nota doi, la finalul cursurilor, a fost scos în careu și el, și alții care nu-și făcuseră tema la orele din acea zi și i-a făcut pe toți de rușine, nominalizându-le numele și materia. Apoi, toți acei elevi, printre care era și tati, au fost huiduiți de întreaga școală: „Huo-huo, rușine lor, rușine lor!”, fiind arătați cu degetul. Căci, așa se făcea pe-atunci, elevii leneși care nu-și făceau tema sau nu învățau, erau scoși în careu și făcuți de rușine ca să se învețe minte și altă dată să nu mai facă...

  Ceilalți profesori, însă, erau tare derutați: „Cum, Lupșe Gheorghe? La desen? Cum se poate așa ceva?” Și cum să nu fie bieții profesori contrariați, când, cu numai o săptămână înainte, același elev, participând la un concurs cu un tablou, câștigase un premiu important pe țară, fiind scos în careu, felicitat și aplaudat de același grup de persoane: „Laudă, laudă lui!”… Și, culmea culmilor, la aceeași materie la care era acum făcut de rușine pentru tema nefăcută...

                                                                                          Tatăl meu, pictând...

Nisipul…

 Povestea asta o știu de la tati, socrul meu, și de multă vreme îmi stătea gândul la ea, dar… na! probabil nu-i venise, încă, vremea… Până într-o zi când mi-am luat inima-n dinți: „Tati, îmi mai spuneți o dată povestea aia cu nisipul?” m-am rugat eu de el și, fără să observe, am deschis de pe telefon aplicația care înregistrează, asta pentru a nu pierde vreun amănunt care să dea savoare poveștii… „Cu nisipul?” întreabă tati amuzat, iar eu îl aprob, nerăbdătoare: „Daaa!” Și tati, vesel, cu fața luminată dintr-o dată de aduceri-aminte, începe să-mi povestească... Iar eu, mai modificând câte ceva pe ici, pe colo, am așternut-o pe hârtie și… iaca ce-a ieșit…

 Preotul din satul unde a copilărit tatăl soțului meu își avea nepoții „risipiți” care pe unde, în Baia Mare, Cluj, București, Târgu Mureș, adică acolo unde copiii acestuia își făcuseră un rost, își clădiseră o viață. Dar acești nepoți de la oraș (vreo patru la număr), de cum venea vacanța, dădeau năvală în satul bunicilor, la bătrânul preot și nevasta lui, doamna preoteasă… Bine, aduși de părinții lor, desigur, prea ocupați cu serviciul pentru a-i supraveghea în orele în care, altădată, erau la școală. Copiii din sat, „țărănoii”, vorba lui tati, fiind de-ai casei, de prin partea locului și dorind ca zilele micilor orășeni petrecute aici să fie cât mai frumoase și mai bogate în aventuri de neuitat, mergeau să se joace cu ei, să-i distreze, să le facă jucării... Și le-a făcut și copilul Nistor care avea, pe atunci, în jur de 3-4 ani, cum s-a priceput el, din nuiele, din pipirig, din sârmă și le-a dat acestora să se joace. Dar, copil fiind, voia să se joace și el cu ei… însă „orășenilor” nu le-a plăcut, n-au vrut să-l primească în cercul lor. Și, de la oraș fiind, mai emancipați, vorba aia, i-au făcut o poezie:

„Nistoraș, pui de caș,

Mână caii la oraș

Și-i adapă, și-i înțeapă,

Și-i mănâncă fripți cu ceapă.”

 Țărănoiul din copil a reacționat altfel de cum s-ar fi așteptat micii orășeni, căci, în loc să râdă, s-a enervat, a luat nisip și le-a aruncat în cap. Băieții s-au scuturat și s-au curățat repede, având părul scurt. Fetița însă, Valerica (sau Coca, așa-i ziceau ceilalți), cam cu un an mai mare decât protagonistul poeziei, avea un păr frumos, lung („așa cum a avut mami când a fost fată” își aduce tati aminte, zâmbind) și n-a reușit să se curețe… Și, cu părul plin de nisip, s-a dus, plângând, acasă. Când a văzut-o mamă-sa, a strigat la cumnată-sa, fata popii. Aceasta, prietenă cu mama copilului a venit repede și… „Iaca, asta și asta o făcut Nistor…” i se plânge ea. Mama ia nuiaua și...dă-i la Nistor o bătută…

 „No, așe o fost...” își aduce tati aminte, încă zâmbind… Și... timpul a trecut, iar copiii de atunci, și orășenii, și „țărănoii” au crescut, urmându-și, fiecare, calea sa. Și, pe când era deja căsătorit și cu familie, își continuă tati povestea, a avut doi dinți care, din neglijență, s-au cariat sau ce-or fi făcut, că unul a căzut… Și nu știu la ce nuntă trebuia să meargă împreună cu nevasta, iar el… știrb. Și-l vede mama lui: „Măă, zice ea, da’ cum îi mere tu la nuntă, și nănaș pe deasupra, așe știrb? Du-te și fă-ți dinții!” „Mamă, am fost, încă la câțiva doctori de p-aicea din oraș și… oriunde m-am dus, ia uite, nu stau…” Bunica nu se lasă: „Păi, du-te la Valerica!” Tati, nițel panicat, aducându-și aminte de cât de prăpădit a fost în copilărie: „Cum să mă duc?...” Bunica însă, nu se lasă cu una, cu două… Se repede până-n vecini și-i cere telefonul la fata popii, care-i era mătușă lu’ Valerica cea de demult, ajunsă, între timp, medic stomatolog. Întorcându-se acasă, îi zice fiului ei: „Astăzi... mâine cel târziu, o suni!”

 Tati… ce să facă… o sună… Pe vremea aia nu erau telefoane mobile, ca acum, erau d-ălea vechi, fixe… Îi răspunde altcineva: „Așteptați puțin, s-o chem pe doamna doctor!” Tati, stând la telefon și așteptând, se tot gândea ce să facă, ce să zică, cum să se prezinte. Și, când se aude în receptor „Alo!” rostit de doamna doctor, pe gura lui nu iese nimic din tot ce gândise înainte, ci brusc, ca și cum ar fi fost băgat în priză, începe să turuie: „Nistoraș, pui de caș,/ Mână caii la oraș/ Și-i adapă, și-i înțeapă,/ Și-i mănâncă fripți cu ceapă”… După ce termină de recitat, zice Valerica, râzând: „Da, amu ai nevoie de mine…” „Am, doamna doctor!” face tati, spășit… Și iaca, fetița cea de demult, căreia tati îi aruncase cu nisip în cap, i-a reparat dantura și i-a rezistat mulți ani, adică, chiar făcuse treabă bună… După ce-i terminase lucrarea, tati tot încerca s-o lingușească, s-o laude, dar ea l-a întrerupt, amuzată: „Taci din gură! Atâta mă lauzi, atâta zici și vii, cât ai nevoie de mine, dup-aia iară nu mai vii!” S-au mai întâlnit, de atunci, întâmplător, chiar și la o înmormântare, și-i cunoscuse și soțul, și băiatul...

 Și… ca să vezi ce mică e lumea, unul dintre prietenii vecinului meu care-și amenaja ceva în curte, văzându-l pe tati la noi de mai multe ori în acea perioadă, îi zice soțului meu: „Știi că atunci când erau mici, taică-tu i-a aruncat nisip în cap lu’ maică-mea?”

 

Mioriticul Solo

  În zilele în care mi se face dor de cineva sau, pur și simplu, de zilele din anii trecuți, iau la răsfoit albumele foto. Luând exemplul mamei, fotografiile mele au notate pe spate, datele când au fost făcute sau, dacă nu, măcar luna și anul, asta așa, pentru o mai bună aducere-aminte… Și, într-o astfel de zi, plimbându-mă la pas domol printre amintiri, am dat peste o poză cu Solo în primele lui zile în familia noastră. Bine, am o grămadă de poze, nu doar una, dar asta era mai specială, căci avea notate pe spate următoarele cuvinte: „11 octombrie, 2003 =Solo= s-a născut în 31 august 2003. L-am adoptat în 09 octombrie 2003”. Solo… Și amintirile au început să prindă viață...

  Ziua în care Solo (mioriticul nostru drag, uriașul blând și curajos din cale-afară, viitorul paznic de nădejde al casei noastre și prietenul cel mai bun al lui Mira) ajunsese în casa noastră, mi-o amintesc de parc-ar fi fost ieri… Era o zi de joi, pe la amiază… Încă de dimineață, aflasem că șeful merge la fermă și aduce puii mioritici spre a-i da unei cunoștințe să-i vândă. Dar nu înainte de a-mi alege eu unul dintre ei. Așa că, până să ajungă, cu toate că aveam de pregătit coletele pentru traseu, ardeam de nerăbdare să-i văd, fiindu-mi frică, în același timp, de ce alegere voi avea de făcut. Dar, îmi spuneam, atunci când este vorba de un pui de patruped, n-ai cum să faci o alegere greșită.

  Când, încă din depozit, am auzit glasurile subțirele ale cățelușilor, am ieșit repede și m-am înființat pe trepte, în fața cutiei din care mă priveau, curioși și temători, vreo șapte suflețele, care mai de care mai frumoase și mai… gălăgioase. Cu șeful lângă mine, îndemnându-mă să-mi aleg unul, stăteam și mă uitam la ei, neștiind pe care să-l iau. Și, privindu-i pe fiecare cu atenție, l-am văzut pe cel care urma să fie al nostru. Avea o dungă neagră care se întindea de la urechea dreaptă până la botic și, la fel erau și vârful urechilor și ochii, încadrați de același negru. Era cafeniu deschis, o culoare destul de neobișnuită pentru un mioritic, cu blănița din jurul boticului albă, având burtica și „șosetele” de aceeași nuanță. L-am luat în brațe. Apoi, altul mi-a atras atenția, dar șeful mi-a spus că nu mai am voie să-l schimb, dacă l-am ales deja. Mi-am privit brațele și i-am dat dreptate, îl alesesem deja pe „cel mai cel”. Deși îl primisem fără bani, am plătit simbolic un leu, căci așa am înțeles că se procedează ca să ai noroc la un patruped primit cadou. Până după-masă când m-am dus acasă, l-am ținut în depozit, într-o cutie, șeful ducând restul puilor peste drum, la cineva pe care-l cunoștea, pentru a-i vinde.

  M-am întors acasă de la serviciu cu el în brațe, simțindu-l tremurând, stresat, despărțit, la aproape șapte săptămâni, de mamă și de frații lui. Mi-am amintit de Mira care a intrat în familia noastră cam în aceeași situație. La serviciu vorbisem deja pentru concediu în următoarele două săptămâni, timp în care preconizam c-o să-l învăț câteva lucruri elementare, cum ar fi ieșitul afară pentru nevoile fiziologice. Aveam deja acasă o carte de dresaj din care spicuisem câte ceva, căci nu mai voiam să repetăm greșelile făcute cu Mira.

  Ajunși la destinație, suntem întâmpinați de zburdalnica noastră cățelușă care, de cum vede ce țin în brațe, se oprește-n loc, suspicioasă. Mă îndrept spre ea, dar, încet-încet, dă înapoi. Mă aplec și las puiuțul jos. Mira e curioasă, ar vrea să se apropie, dar nu îndrăznește. Semănând, probabil, cu mama lui, piticul e dornic să facă cunoștință, dar Mira, nemaivăzând vreun pui de mai bine de doi ani, parcă zice: „Da’ ce arătare mai e și asta?” și fuge de el. După ce a ajuns și Luci acasă, ne-am înțeles asupra numelui: Solo (ca cel căruia îi fusese dedicată, de către proprietar, cartea de dresaj pe care o cumpărase Luci să ne ajute cu noul membru de familie). I-am făcut baie, căci era cam murdar și parcă mirosea ciudat. L-am uscat cu uscătorul de păr și am lăsat-o și pe Mira în casă pentru a se împrieteni. Acuma, mirosind a curat și a... familia noastră, nu mai fuge de el, iar Solo prinde curaj. Fiind în pat și trecând Mira prin fața lui, vrea să-i sară în cap, dar Mira se ferește și piticul aterizează pe covor. Râdem cu toții, părându-ni-se că și Mira râde împreună cu noi.

  Prietenia dintre mioriticii noștri a început, cu adevărat, în dimineața zilei de sâmbătă, Mira lăsându-l să-i mănânce mâncarea, să-i inspecteze „casa”, să se familiarizeze cu întreaga curte. În timp ce Solo amușină peste tot, cercetând fiecare colțișor, Mira e „coadă” după el, urmărindu-i fiecare mișcare, iar noi… „coadă” după amândoi. Micuțul Solo a învățat repede cum stă treaba cu ieșitul afară, pentru a-și face nevoile. Bine, și noi ne-am dumirit, între timp, cum trebuie să procedăm, mai ales că aveam și cartea pentru a învăța și corecta, după caz, anumite comportamente necorespunzătoare. Spre deosebire de Mira, era foarte cuminte când rămânea singur în casă, de cele mai multe ori, găsindu-l dormind sub cuierul din bucătărie. Când i-am făcut, a doua oară, baie, ne-am pregătit să-l ținem forțat, să nu „zboare” pe pereți, ca Mira, dar… n-a fost nevoie, chiar ne-a surprins de cât îi plăcea o astfel de „îndeletnicire”. În caz de furtună, făcea ture prin curte și se certa cu tunetele, spre deosebire de Mira care „sculptase” ușa de cât o zgâriase să intre forțat în casă pe o astfel de vreme.

  Solo a ajuns să fie iubit de toată lumea. Vecina mea nu putea merge dimineața la serviciu fără să vorbească cu el, fără să-l salute, căci atunci o certa. Și ea, pierdută până atunci în gândurile și problemele ei, revenea la realitate: „Vai, cum era să plec și să nu te salut!” Cineva de la țară care aducea lapte în vecini, ne întreba de fiecare dată: „Nu vindeți câinele? că ar fi foarte bun la stână…” Iar răspunsul nostru era, invariabil, același: „Nu, nici nu poate fi vorba de așa ceva!” Și chiar așa era, căci, într-adevăr, nici nu ar putea fi vorba să renunți, pentru un anumit câștig, la un „membru” de familie, fie el și patruped. În ce ne privește, toți banii din lume nu ar putea compensa așa ceva...