Nu-mi amintesc de când ne cunoaștem... Pare că dintotdeauna. Întrebându-l pe fratele meu de când sunt prieteni, mi-a răspuns: „Nu știu, de când eram mici… Dar așa, mai exact, cred că... de prin clasa întâi…” Deci, bine am zis, pare că ne cunoaștem dintotdeauna, având în vedere că eu sunt mai mică decât fratele meu cu trei ani.
Danu… Dănuț, cum îi ziceam noi toți pe atunci, băiatul blond cu albastrul cerului în ochi, era unul dintre cei mai buni prieteni ai fratelui meu. Și, împreună cu el și cu vărul lui, Călin (mamele lor erau surori), aceștia formau un trio de nedespărțit în copilărie, perioada în care aveau același drum spre nebunii și năzbâtii, o copilărie fără griji, fără responsabilități, în afară de a se juca, mai ales în vacanțele de vară, cât era ziulica de lungă. Crescut mai mult de bunici, părinții fiind despărțiți și tatăl recăsătorit, nu e de mirare că s-a atașat de familia noastră, familie ce avea un tată și o mamă care-l primeau oricând cu mare bucurie. Amintirile lui cu fratele meu, cu familia noastră (mai ales când eram copii) sunt altele decât ale mele, pentru că eu, fiind fată, nu făceam parte din gașca lor, a băieților. Doar ce am observat și am trăit de-a lungul timpului în apropierea lor.
Dintre cei trei „muschetari” cu vârstă apropiată, el era cel mai mic și cel mai slăbuț. La acea vreme, pentru că acum, el e cel mai înalt dintre toți, răzbunându-se, parcă, pentru „minusul” din copilărie. Oo, îmi amintesc de parc-ar fi fost ieri: zilele de sâmbătă erau alocate curățeniei pe care trebuia să o facem, eu și frate-meu, indiferent dacă mama era acasă ori la serviciu, asta era deja parte din atribuțiile noastre, odată ce am mai crescut. Dar, nu bine strângeam covorul din bucătărie, că apăreau, ca prin minune, cei doi verișori, cu mare chef de aventuri: „Hai cu noi la pescuit!” Și Cosmin: „Nu pot, tre’ să facem, eu și soră-mea, curățenie!” „Stai că te ajutăm noi!” Și într-o secundă luau covoarele, fiecare prinzând de câte-un capăt și le scuturau temeinic. Apoi, punându-le pe patul din bucătărie, peste masa și scaunele care așteptau cuminți terminarea curățeniei, îl luau pe frate-meu și duși erau până la lăsarea întunericului. Acum, povestindu-mi, el si fratele meu, din aventurile lor, nu pot decât să mă minunez că, Slavă Domnului! n-au pățit nimic: „Lora, mergeam în spatele Combinatului... și erau gropi unde s-a scurs și s-a strâns acidul... era verde, verde, verde… Mamă, ce faină apă!… Noi acolo am făcut baie… în acid... gândește-te! Mai înghițeai câte-o gură de apă…” Iar eu, pe când îmi povestea frate-meu, pe lângă un zâmbet oarecum admirativ (pentru curajul lor nebun) și teamă în privire pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla, îmi puneam mâna la gură și ziceam: „Iuuuuui!” Și Danu continuă: „Și tot veneam pe țeavă, acolo la… TRCL sau ce era... Era o țeavă mare, încălzită… Acolo ne uscam chiloții și… toți eram... maro, negri… îți dai seama… Apoi... în Săsar am făcut baie…” „Oo, în Săsar am făcut baie de multe ori… ” îl întrerupe Cosmin entuziasmat. „Puțea apa a… minereu și a… cine știe mai ce… da’ nouă nu ne păsa… Și se uita lumea de pe pod la noi…” Uau, chiar au făcut așa ceva? Căci, parcă-mi povesteau un film SF… Și, după povestirea a încă ceva năzdrăvănii, zice Danu așa, ca o concluzie: „Am făcut destule rele!”
Amintirile mele sunt mai blânde și mai puțin periculoase decât ale lor: cum am vrut, de exemplu, într-o vară, să facem piscină în bazinul de apă din grădină… Am vrut să fie ca la ștrand, să facem baie, să punem o pătură și să mâncăm afară, dar era așa de frig (pentru că era umbră mai tot timpul) și apa era rece ca gheața și ne-am lăsat păgubași… Apoi, confecționarea de zmeie cu trestie adusă cine știe de pe unde, tenis de masă… Oo, și biliard, căci primise Danu de ziua lui o masă de biliard pe care o ținea la noi acasă, așa că ne jucam mai tot timpul.
După ce au mai crescut și familia lui Călin s-a mutat din vecini, trioul s-a destrămat, dar Cosmin și Danu și-au continuat prietenia. Mergeau împreună în oraș la cafea, la pizza... Sau venea la noi la cafea, chiar și când nu era Cosmin acasă, dar întotdeauna cu plicul de Nescafe Brasero la el. Îmi zicea mami: „Uite, vezi? la noi se simte ca acasă, cred că i-a lipsit familia...” A fost ca și cum l-ar fi adoptat ai mei și Danu mi-a mărturisit deunăzi: „Necrescând cu mamă și cu tată, numai cu doi bătrâni, normal că pentru mine voi ați fost familia mea… așa am simțit atunci… de aia și veneam zilnic pe-acolo…” Cred că de atunci am început să-l consider fratele meu de cruce. Mi-a fost alături în cele mai importante momente: la majorat, la despărțirea de primul prieten, fiind un umăr pe care să plâng, la prietenia mea cu Luci, bucurându-se sincer pentru mine („Vezi, ai crezut că vei face Revelionul singură și uite că nu-i așa!”), la nunta mea… L-am văzut, de asemenea, și eu în multe ipostaze, chiar și când s-a îndrăgostit pentru prima dată. Dar cea mai mare schimbare pe care am văzut-o la el, a fost în prima lui permisie din armată. Căci, dacă înainte de a încorpora, se înregistrase pe casetofonul nostru, împreună cu Cosmin, cu tot felul de glume și maimuțăreli, când ne-am revăzut în prima lui permisie, a fost atât de schimbat, devenise atât de sobru, că nici nu a vrut să asculte acele înregistrări făcute cu ceva vreme înainte. A fost cea mai rapidă maturizare pe care am văzut-o în viața mea. „Pentru mine a fost așa, sobru, (m-a lămurit el de curând), din omul ăla vesel și glumeț, zici că am devenit… nu știu, a fost lipsa aia de libertate, aia m-a schimbat… Fiind obișnuit tot timpul liber, să fac ce vreau, când vreau, unde vreau, dint-o dată… gata! Asta m-a marcat...”
Era normal ca după o așa strânsă prietenie, fratele meu să-i devină naș de cununie, el căsătorindu-se cam cu două luni înaintea mea (bineînțeles că n-am lipsit nici eu de la nunta lui), după care nu ne-am mai văzut multă vreme. Acum, depănând împreună cu el și cu frate-meu amintiri din vremi demult apuse, oameni maturi, în toată firea, mi se pare că redevenim copiii de odinioară… Și sunt recunoscătoare că-i am, încă, alături, pe cei doi frați ai mei, legată fiind de unul prin sângele care ne curge-n vene, iar de celălalt, de prietenia de o viață, rămânând, în continuare, fratele meu de cruce...
