Moș Crăciun

  „Buni, știi care-i programul meu când vin la tine? Seara, când mergem să ne culcăm, eu doar o să mă prefac, căci o să mă întorc pe furiș în bucătărie și o să-l pândesc pe Moș Crăciun când vine…” Aceste cuvinte au făcut-o pe vecina mea, bunica unei fetițe adorabile de șapte ani cu albastrul cerului în ochi, să-i ofere dragii ei nepoțele, o amintire de neuitat: întâlnirea cu Moș Crăciun. Pentru transformarea acestei dorințe în faptă, avea nevoie de o persoană pentru costumul Moșului, costum care aștepta cuminte în garaj, astfel că s-a pus să dea telefoane în dreapta și-n stânga, începând, după cum era normal, cu vecinii. Sunat fiind și fratele meu, vecinul cel mai apropiat, acesta a ezitat, căci fetița îi cunoștea foarte bine vocea (fiind în vacanță la bunica, frate-meu o mai ducea în grădină la mure) și și-ar fi dat repede seama cu cine are de-a face. „Și la Călin îi cunoaște vocea…” îi spune Cosmin la telefon, referindu-se la vecinul de vizavi care avea și el un nepoțel de patru ani, prieten bun cu fetița în cauză… „Dar... știți ce? Îl întreb pe cumnatul meu, căci el nu prea a avut tangențe cu Elise… Îl întreb acuma și vă resun…” Așa a ajuns soțul meu personajul preferat al tuturor copiilor, așteptat cu mare nerăbdare și emoție în Ajun de Crăciun. După punerea la punct a tuturor detaliilor, ne-am văzut fiecare de treburile noastre.

  În seara cu pricina, după ce ne-am întors de la biserică, Luci a sunat-o pe vecina noastră ca să-i lase costumul la fratele meu, căci acolo avea să se schimbe. Era chiar foarte bine, căci nu știu exact dacă matracucul de Codruț l-ar mai fi recunoscut pe stăpânul lui și nu l-ar fi lăsat cumva pe Moș Crăciun fără vreun tureac la pantaloni. M-am dus și eu la Cosmin să ajut, așa cum pot, la deghizarea perfectă. Și bine am făcut, căci Moșul își uitase bastonul acasă (bastonul meu de drumeție, cumpărat pe nimica toată de la un anticariat). Pantalonii erau cu câteva numere mai mari față de cât purta soțul meu, plus că aveau și o crăpătură de peste 20 de cm., ceea ce l-a făcut pe Luci să se întrebe dacă vecina știa despre asta să nu creadă cumva că Moșul o dăduse pe mâncat fasole). După ce l-am ajutat să se îmbrace, am trecut la barbă. Era prinsă cu o bandă de elastic lat, iar în spate un ac de gămălie o ținea strâns. L-am schimbat cu ace de siguranță, pentru a preîntâmpina un eventual accident. Barba stătea perfect dacă elasticul era așezat în vârful capului. Dar cum își așeza căciula pe cap, aluneca elasticul și barba o lua la vale. Ne-am tot chinuit cu frate-meu, învârtindu-ne în jurul Moșului și, până la urmă, am reușit să-i facem barba să stea la locul ei. Cadourile erau așezate frumos în sac, iar Moșul gata de drum. Înainte de a pleca, îl sunăm pe Călin, vecinul de vizavi, pe WhatsApp cu camera, căci nepoțelul lui, prietenul lui Elise, era la ei și să întrebăm dacă nu cumva vrea și el să se întâlnească cu Moș Crăciun. Dar se pare că mai mult s-a speriat de el căci, la un moment dat, după ce s-a cam fâstâcit, a dispărut din cadru. „No, zice vecinul, ăsta merge să încuie ușa, nu cumva să intre Moșul în casă!” „Poate la anul, când va fi mai mare, va fi mai curajos...” și, cu acest gând, îl lăsăm pe Moș Crăciun să meargă să-și facă datoria.

  Între timp, ne pregătim să mâncăm, gândindu-ne că va dura ceva până-și termină Moșul treaba. Dar nici nu apucăm bine să pregătim masa și să gustăm ceva din platourile aduse din cămară de frate-meu, că-l și vedem pe Moș Crăciun (cu un cadou în mână), intrând pe ușă: „Ajutați-mă să mă dezechipez, c-am promis că duc costumul înapoi în seara asta!” În timp ce-l dezbrăcăm și-i scoatem acele de siguranță de pe unde i le-am pus, îl întrebăm cum a decurs întâlnirea, căci muream de curiozitate. „Nici nu mai știu exact ce-am zis, parcă mi s-a șters totul din minte! Dar știu sigur că fetița s-a bucurat… La început, era puțin stânjenită, apoi a prins curaj… „Știu să cânt, dar nu acum!” mi-a zis când am întrebat-o. Nici poezie n-a vrut să-mi spună, dar am aflat că face balet. Și… vai! tot simțeam cum îmi alunecă barba că, la un moment dat, pe când mi-o aranjam, am zis că mă mănâncă un purice ca să maschez momentul.” Râdem, imaginându-ne faza. „Nu te-a întrebat nimic de reni?” întrebăm noi curioși. „Ba da, m-a întrebat unde am parcat… I-am spus că nu pe acoperiș, că renii alunecă pe panourile solare... Și, când am intrat în curte, vecina m-a așteptat la ușă, a intrat ea prima, apoi eu și am sunat dintr-un clopoțel care era pe masă pegătit special ca Moșul să-și anunțe sosirea.” „Nu te-au servit cu fursecuri și lapte?” căci așa știam că-i așteptat Moșul prin alte părți. „Nu, dar m-au întrebat dacă nu vreau să servesc ceva. Clar, cu bărboiul ăla, nu puteam consuma nimic…”

  Cam așa s-au petrecut lucrurile în seara de Ajun din acest an în familia noastră, pe lângă colindele cântate cu mare drag. Poate că pentru noi, adulți fiind, nu a fost ceva atât de special, deși ne-au încercat și pe noi emoții, la vederea Moșului, dar Elise, fetița cu albastrul cerului în ochi, își va aminti întotdeauna de întâlnirea ei cu Moșul care aduce multe bucurii și cadouri copiilor cuminți. Oricum, a fost pentru prima dată când am văzut că și Moș Crăciun a meritat să primească un cadou. Sigur a fost și el cuminte…  

 

Dulcea limbă românească

  Doisprezece ani am scris în limba română, așa cum am învățat încă din clasa întâi (nu exista pe atunci clasa pregătitoare) și așa cum, probabil, au învățat și părinții mei. Și, nici nu au apucat să se usuce bine mediile scrise cu cerneală în carnetul meu de note din ultima clasă de liceu, când, taman înainte de bacalaureat ni se spune că, iaca, nu se mai scrie cu „î” din „i” în interiorul cuvintelor, ci cu „â” din „a”, pe când „î”-ul rămâne „î” doar la început și la sfârșit de cuvânt. Și nu se mai scrie „sînt”, ci „sunt”. Și, cu aceste clarificări (cine să ne mai spună că, există, totuși, și ceva excepții, cum ar fi, de exemplu, cuvântul bineînțeles căruia „î”-ul îi rămâne „î”), suntem trimiși la proba scrisă a limbii române. No, dacă nu erau de ajuns emoțiile care ne încercau datorită examenului, asta ne-a bulversat de-a binelea. Căci, stăteam noi în cumpănă: oare cum se scrie titlul operei, cu „î” din „i” sau cu „â” din „a”? Dar citatele din opera respectivă? Căci, dacă le-a scris creatorul operei într-un anume fel, eu cum le scriu? Se aplică și la ele noile reguli au ba? Nici profesorii supraveghetori nu știau mai multe decât noi, ci dădeau din umeri a nesiguranță. Și, tocmai pe când ne luam avânt să scriem despre subiect, ne opream brusc la vreun cuvânt ce implica noile reguli: stai, că ăsta are „î”, cum era regula aia? Of, că nu-i deloc ușor ca, după ce înveți să scrii într-un fel anume, să se schimbe regulile peste noapte (credeam noi, doar că, după cum am aflat mai târziu, se schimbaseră cu un an înainte, fără să ne întrebe cineva și pe noi dacă ne convine sau nu ori, măcar, să fi aflat ceva mai devreme).

  Mai trec niște ani, timp în care mă dumiresc cum e cu ortografia de după reforma din ‘93 (căci atunci am aflat că avusese loc). Dar nu bine mă obișnuiesc, că apare faza cu cele două forme corecte de plural ale fructului „cireașă”. Adică, poți mânca liniștit și cireși, și cireșe. Mie încă mi se pare ciudat și acum, după atâția ani și, cu siguranță, nu voi mânca niciodată cireși, în afară de situația în care vreau să mănânc pomii (cu cireșe cu tot). Dar mare dreptate a avut un profesor din facultate când a spus că „uzul bate norma”. Chiar așa este!

  Nu trece mult și mai descopăr o noutate (pentru mine, căci poate că nu era chiar o noutate), adică „nici un” și „nici o” se scriu într-un singur cuvânt: „niciun”, „nicio” (bine, cu excepțiile de rigoare, desigur). Dar ce știusem, atâția ani, că este corect, iată că acum nu mai este. Și aici mi-a trebuit niște timp să mă obișnuiesc, prima dată să înțeleg care-s acele excepții, apoi să aplic scrierea „corectă”. Și, sincer, parcă m-ar zgâria pe retină și acum când le scriu legat.

Simt că, încet-încet, rămân în urmă. Și nu e vorba de evoluția tehnologiei, de îmbogățirea limbii cu noi și noi termeni, ci de cuvintele existente deja de multă vreme care, parcă, nu-și mai găsesc locul în forma în care le știam. Am crescut cu dicționarul, unul cu coperți roșii (stați să verific dacă DOOM 3 a păstrat corectă și forma asta sau doar pe cea cu „coperte”; ok, cică e-n regulă), căci mama ni-l cumpărase încă de când eram în clasele primare. Și chiar l-am folosit. Am citit mult în copilărie, căci la oraș nu prea aveai cum altfel să-ți petreci timpul liber și, sincer, mi-a plăcut foarte mult (și acum îmi place). Și, când dădeam peste vreun cuvânt pe care nu-l știam, imediat eram cu ochii-n „catastif”… În momentul de față am două dicționare, plus DOOM 2 și, totuși, pentru scrierea corectă, când am vreo ezitare, „răsfoiesc” DOOM 3, cel din 2021. Nu, nu mi l-am mai cumpărat, ci folosesc varianta online. Am ajuns la concluzia că n-are niciun rost, peste câțiva ani sigur apare altul cu cine știe ce alte bizarerii. Ca cea referitoare la cuvântul (3 în 1) „laoparte” (da, evident că nu mi-a venit să cred când am auzit, dar am verificat). Nici nu știu de ce mă mai mir… Căci, pe an ce trece, dulcea limbă românească începe să nu-mi mai pară atât de dulce… Cel puțin în scris...

Fratele meu de cruce

  Nu-mi amintesc de când ne cunoaștem... Pare că dintotdeauna. Întrebându-l pe fratele meu de când sunt prieteni, mi-a răspuns: „Nu știu, de când eram mici… Dar așa, mai exact, cred că... de prin clasa întâi…” Deci, bine am zis, pare că ne cunoaștem dintotdeauna, având în vedere că eu sunt mai mică decât fratele meu cu trei ani.

  Danu… Dănuț, cum îi ziceam noi toți pe atunci, băiatul blond cu albastrul cerului în ochi, era unul dintre cei mai buni prieteni ai fratelui meu. Și, împreună cu el și cu vărul lui, Călin (mamele lor erau surori), aceștia formau un trio de nedespărțit în copilărie, perioada în care aveau același drum spre nebunii și năzbâtii, o copilărie fără griji, fără responsabilități, în afară de a se juca, mai ales în vacanțele de vară, cât era ziulica de lungă. Crescut mai mult de bunici, părinții fiind despărțiți și tatăl recăsătorit, nu e de mirare că s-a atașat de familia noastră, familie ce avea un tată și o mamă care-l primeau oricând cu mare bucurie. Amintirile lui cu fratele meu, cu familia noastră (mai ales când eram copii) sunt altele decât ale mele, pentru că eu, fiind fată, nu făceam parte din gașca lor, a băieților. Doar ce am observat și am trăit de-a lungul timpului în apropierea lor.

  Dintre cei trei „muschetari” cu vârstă apropiată, el era cel mai mic și cel mai slăbuț. La acea vreme, pentru că acum, el e cel mai înalt dintre toți, răzbunându-se, parcă, pentru „minusul” din copilărie. Oo, îmi amintesc de parc-ar fi fost ieri: zilele de sâmbătă erau alocate curățeniei pe care trebuia să o facem, eu și frate-meu, indiferent dacă mama era acasă ori la serviciu, asta era deja parte din atribuțiile noastre, odată ce am mai crescut. Dar, nu bine strângeam covorul din bucătărie, că apăreau, ca prin minune, cei doi verișori, cu mare chef de aventuri: „Hai cu noi la pescuit!” Și Cosmin: „Nu pot, tre’ să facem, eu și soră-mea, curățenie!” „Stai că te ajutăm noi!” Și într-o secundă luau covoarele, fiecare prinzând de câte-un capăt și le scuturau temeinic. Apoi, punându-le pe patul din bucătărie, peste masa și scaunele care așteptau cuminți terminarea curățeniei, îl luau pe frate-meu și duși erau până la lăsarea întunericului. Acum, povestindu-mi, el si fratele meu, din aventurile lor, nu pot decât să mă minunez că, Slavă Domnului! n-au pățit nimic: „Lora, mergeam în spatele Combinatului... și erau gropi unde s-a scurs și s-a strâns acidul... era verde, verde, verde… Mamă, ce faină apă!… Noi acolo am făcut baie… în acid... gândește-te! Mai înghițeai câte-o gură de apă…” Iar eu, pe când îmi povestea frate-meu, pe lângă un zâmbet oarecum admirativ (pentru curajul lor nebun) și teamă în privire pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla, îmi puneam mâna la gură și ziceam: „Iuuuuui!” Și Danu continuă: „Și tot veneam pe țeavă, acolo la… TRCL sau ce era... Era o țeavă mare, încălzită… Acolo ne uscam chiloții și… toți eram... maro, negri… îți dai seama… Apoi... în Săsar am făcut baie…” „Oo, în Săsar am făcut baie de multe ori… ” îl întrerupe Cosmin entuziasmat. „Puțea apa a… minereu și a… cine știe mai ce… da’ nouă nu ne păsa… Și se uita lumea de pe pod la noi…” Uau, chiar au făcut așa ceva? Căci, parcă-mi povesteau un film SF… Și, după povestirea a încă ceva năzdrăvănii, zice Danu așa, ca o concluzie: „Am făcut destule rele!”

  Amintirile mele sunt mai blânde și mai puțin periculoase decât ale lor: cum am vrut, de exemplu, într-o vară, să facem piscină în bazinul de apă din grădină… Am vrut să fie ca la ștrand, să facem baie, să punem o pătură și să mâncăm afară, dar era așa de frig (pentru că era umbră mai tot timpul) și apa era rece ca gheața și ne-am lăsat păgubași… Apoi, confecționarea de zmeie cu trestie adusă cine știe de pe unde, tenis de masă… Oo, și biliard, căci primise Danu de ziua lui o masă de biliard pe care o ținea la noi acasă, așa că ne jucam mai tot timpul.

  După ce au mai crescut și familia lui Călin s-a mutat din vecini, trioul s-a destrămat, dar Cosmin și Danu și-au continuat prietenia. Mergeau împreună în oraș la cafea, la pizza... Sau venea la noi la cafea, chiar și când nu era Cosmin acasă, dar întotdeauna cu plicul de Nescafe Brasero la el. Îmi zicea mami: „Uite, vezi? la noi se simte ca acasă, cred că i-a lipsit familia...” A fost ca și cum l-ar fi adoptat ai mei și Danu mi-a mărturisit deunăzi: „Necrescând cu mamă și cu tată, numai cu doi bătrâni, normal că pentru mine voi ați fost familia mea… așa am simțit atunci… de aia și veneam zilnic pe-acolo…” Cred că de atunci am început să-l consider fratele meu de cruce. Mi-a fost alături în cele mai importante momente: la majorat, la despărțirea de primul prieten, fiind un umăr pe care să plâng, la prietenia mea cu Luci, bucurându-se sincer pentru mine („Vezi, ai crezut că vei face Revelionul singură și uite că nu-i așa!”), la nunta mea… L-am văzut, de asemenea, și eu în multe ipostaze, chiar și când s-a îndrăgostit pentru prima dată. Dar cea mai mare schimbare pe care am văzut-o la el, a fost în prima lui permisie din armată. Căci, dacă înainte de a încorpora, se înregistrase pe casetofonul nostru, împreună cu Cosmin, cu tot felul de glume și maimuțăreli, când ne-am revăzut în prima lui permisie, a fost atât de schimbat, devenise atât de sobru, că nici nu a vrut să asculte acele înregistrări făcute cu ceva vreme înainte. A fost cea mai rapidă maturizare pe care am văzut-o în viața mea. „Pentru mine a fost așa, sobru, (m-a lămurit el de curând), din omul ăla vesel și glumeț, zici că am devenit… nu știu, a fost lipsa aia de libertate, aia m-a schimbat… Fiind obișnuit tot timpul liber, să fac ce vreau, când vreau, unde vreau, dint-o dată… gata! Asta m-a marcat...”

  Era normal ca după o așa strânsă prietenie, fratele meu să-i devină naș de cununie, el căsătorindu-se cam cu două luni înaintea mea (bineînțeles că n-am lipsit nici eu de la nunta lui), după care nu ne-am mai văzut multă vreme. Acum, depănând împreună cu el și cu frate-meu amintiri din vremi demult apuse, oameni maturi, în toată firea, mi se pare că redevenim copiii de odinioară… Și sunt recunoscătoare că-i am, încă, alături, pe cei doi frați ai mei, legată fiind de unul prin sângele care ne curge-n vene, iar de celălalt, de prietenia de o viață, rămânând, în continuare, fratele meu de cruce...