Ferarul (Carte de Cetire Înv. asociați)

 Poezia face parte din volumul 200 poezii pentru Grădinile de copii și clasele primare adunate de Sevasta DImitriu, Conducătoarea Grădinei de Copii No. 1, Ghencea. București, Atelierele grafice SOCEC & Comp., Societate anonimă, 1918)

(Încă de micuță, bunicul din partea tatălui îmi tot recita această poezie pe care, probabil, o învățase la școală. De-a lungul timpului, am reținut doar fragmente din ea. Ce m-am bucurat când am găsit-o! O pun aici, căci mi-e dragă, amintindu-mi de bunicul meu, odihnească-se în pace!)

 

În fer roșu scos din foc,

Dă ciocanul poc, poc, poc!

Iese fum și sar scântei:

La fierar sar, dragii mei!

Toată ziua ciocănește,

Și-i grea munca ce-o muncește:

Face pluguri, face grape,

Coase, furci de fer și sape.

Ferarul de ne-ar lipsi,

De noi cât de rău ar fi!

Am tăia lemne-n pădure?

Dacă n-am avea secure?

Caii el ni-i potcovește;

Arme bune pregătește;

Și cu armele apoi

Merg vitejii la război.

sar/s-ar

                      sar 

În curtea școlii fetele sar coarda.

Toți cei de față sar cu gura pe mine.

Broaștele sar, nu pășesc.

Ca să mă încălzesc, sar într-un picior și bat din palme.

Fetițele îmi sar înainte, vrând să mă sperie.

 

                     s-ar

Parcă nu s-ar mai duce acasă, atât de mult îi place la bunici.

S-ar putea spune că te-ai înșelat.

Copilul s-ar juca cu mingea.

Mai târziu s-ar putea să regreți decizia luată.  

Nu s-ar cuveni să fie el primul?

 

 

 

Macchiato

  Pe când eram în clasa a douăsprezecea, profa de română, într-un context mai special, m-a numit (citez): „… o fată naivă, aeriană și…” M-a mai catalogat cumva, nu mai rețin ce era, dar la acestea două m-a „nimerit” din plin (cred că de aia le-am și ținut minte). Și, ca să nu mă dezmint, cam așa am rămas până în ziua de azi. Totuși, fac eforturi să mai schimb pe ici, pe colo, căci treaba asta cu partea aeriană mi-a adus și oarece „prejudicii”, ultimul, destul de recent, tocmai în acest an. Dar… să vă povestesc….

  În apropierea zilei de 8 Martie, una dintre colegele de la fostul serviciu cu care m-am înțeles cel mai bine, m-a invitat și pe mine să petrecem această zi minunată împreună cu toate colegele din secția noastră la un local. Nu cunoșteam majoritate dintre ele, căci plecasem de patru ani și multe veniseră în acest răstimp. Dar, totuși, mai erau trei fete care-mi fuseseră colege, deci nu eram chiar o străină. Am vorbit cu Luci, a fost de acord și iată-mă în ziua de 9 martie (care pica într-o sâmbătă, să poată participa fetele de pe toate schimburile), așteptând cu nerăbdare ora la care să ne întâlnim. Voiam să iau taxiul, căci pe jos nu pot merge nici măcar până la piață de când cu boala asta (cu toate că stau la 5 minute de ea), dar una dintre colege a insistat să vină cu mașina după mine.

  Când am ajuns, fetele erau deja la local și s-au făcut câteva permutări la masă, pentru a putea sta lângă persoane cunoscute. Am făcut cunoștință și cu celelalte care erau niște scumpe și m-au primit ca pe una de-a lor. Și ce m-a uimit și mai tare a fost trandafirul roșu pe care l-a primit fiecare dintre noi din partea localului. Bine, poate că asta s-a datorat și faptului că una dintre fete lucrase, la un moment dat, acolo, fiind cunoscută de angajați și comportându-se „ca acasă”. Am râs, am povestit, am aflat ce mai făcuserăm fiecare între timp de când nu ne mai întâlnisem (din octombrie, mai precis), m-am antrenat și m-au antrenat și celelalte fete în discuții ca și cum eram una de-a lor și se părea că e o după-masă perfectă.

  Pe când eram în așteptarea baghetelor pe care le comandasem la sugestia fetelor care mai mâncaseră așa ceva și mi le-au recomandat, stăteam în cumpănă ce să iau până la venirea comenzii. Am văzut că unele comandaseră cafea, altele suc, altele Macchiato (de fapt, Latte Macchiato, un pahar de lapte spumat cu o doză de espresso). Pentru felul deosebit de prezentare, am optat pentru Macchiato, măcar pentru a vedea ce este, căci nu mai băusem așa ceva. Mai stăm, facem și poze și, într-un final, ni se aduc baghetele care au fost foarte bune, recunosc; ca desert, am comandat împreună cu una dintre colege clătite cu ciocolată. O apă am luat-o împreună cu o altă colegă, știind că nu pot bea singură o sticlă întreagă.

  La final, fiecare merge la bar unde se afla fata care ne servise și își plătește consumația. Mai facem o poză de grup, după care ne luăm catrafusele și plecăm. Pe mine mă duce colega cu care venisem. Ajung acasă, unde Luci tocmai termina mâncarea. Mă întâmpină cu: „No, cum a fost?” „Ooo, a fost super!” încep eu să turui. „Uite, am primit și un trandafir! Stai să-ți arăt și poze!” Și deja caut prin telefon să-i arăt, căci în afară de clătita cu ciocolată (care nu apucase să fie pozată, decât farfuria goală), pozasem tot ce-am consumat. Și, când dau de poza cu Macchiato… înlemnesc… „Luci!” îi strig eu panicată, de se și sperie bărbatu-meu ce m-a apucat. „Am uitat să plătesc Macchiato!” Caut repede în geantă, iau bonul și verific: baghetele, jumătate de desert și apa (pe care am insistat s-o achit eu). Macchiato… nici urmă de el. Ai de capul meu! Ziua perfectă tocmai se transformase într-un coșmar. Ce mă fac? Cum să dorm liniștită când am făcut o asemenea grozăvie? Caut disperată soluții. Luci zice să mă liniștesc, căci oricum o cunoșteam pe patroana localului; ne-om întâlni la biserică și i-oi plăti ce-i datorez. „Nu se poate! I-aș putea face rău fetei… Nu, singura soluție e să merg acuma, cât e încă de serviciu și să plătesc ce-i datorez.” Nici nu mai stau la discuții, ci ies rapid afară să sun după un taxi. Deja se înserase... Vine taxiul și mă urc, dându-i locația. Arăt atât de nenorocită de mă și întreabă șoferul ce-am pățit. Îi spun ce și cum. În loc să mă liniștească, îmi spune cum se simte și el când rămâne dator cuiva… Eu deja mă tot gândesc cum să fac, cum să mă explic, cum să mă scuz, căci n-aveam nicio scuză. Niciodată nu mi s-a mai întâmplat așa ceva…

  Ajungem la destinație, îi spun șoferului să mă aștepte, căci revin repede și intru în local. Am avut noroc că nu mai era nimeni înăuntru să mă audă. Merg direct la fata de la bar: „Bună seara! Am revenit pentru ceva!” îi spun pentru a-și aduce aminte de mine. Dar cum să uite, când am fost singura persoană cu baston din grupul ce nu demult plecase. Continui pe același ton: „Bateți-mă, spânzurați-mă, dar am uitat să plătesc Macchiato!” Fata mă liniștește: „Stați liniștită, nu-i nicio problemă!” Îmi spune cât face, îi plătesc, mă mai scuz o dată și îi mai și spun că o cunosc pe patroană și-i puteam plăti ei, dar nu ar fi fost o idee prea bună. Eu și gura mea mare! Fata mă liniștește din nou, ne luăm rămas-bun și ies din local cu inima ușoară. Intru în taxi și o luăm spre casă. Schimbare de 180 de grade în atitudinea mea. Turui încontinuu. Păi cum? Aveam să dorm liniștită la noapte, căci nu mai sunt datoare. Șoferul nu se poate abține și zice: „Mai mult te costă taxiul dus-întors decât amărâtul ăla de Macchiato!” „Da, știu, dar credeți că aș fi putut dormi liniștită dacă nu rezolvam acuma seara?” mă apăr eu.

  Ajunsă acasă (pentru a doua oară în seara aceea), liniștită de-acuma, îi povestesc lui Luci cum a fost întâlnirea. Constat că întreaga consumație, cu Macchiato cu tot, nu depășise cât m-a costat taxiul. Dar parcă mai contează? Oricum, de atunci, de fiecare dată când aud de Macchiato, simt cum obrajii își schimbă culoarea și încep să-mi ardă urechile. Nu cred că voi mai bea Macchiato în viața mea...

 

Aș pleca (Rodica Larie)

Aș pleca în lumea unde, nu se războiesc bogații,

Unde oamenii sunt sinceri și toți se iubesc ca frații,

Unde soarele și luna sărută cu drag pământul, 

Iar bărbatul și femeia își respectă jurământul. 

Aș pleca acolo unde, banul nu are valoare,

Unde nimeni nu te-ntreabă cât ai strâns în buzunare,

Unde pacea și iertarea se unesc cu armonia,

Iară omul  și natura își arată măiestria.

Unde visele-s aievea și se nasc din lucruri simple,

Unde valurile mării te mângâie pe la tâmple,

Unde plouă cu iubire și pământul înflorește,

Unde noaptea e ca ziua, iar apusul strălucește.

Într-o lume de poveste, unde nu există ură, 

Unde omul dăruiește dragoste fără măsură,

Unde-i leagăn curcubeul, unde stelele sunt flori,

Ce ne mângâie privirea în mii și mii de culori.

Aș pleca în locuri unde, nu există-ngrijorare,

Unde ziua cea de mâine, o cunoaște fiecare,

M-aș întoarce doar când omul, va uita de tot ce-i rău,

Va fi drept și bun la suflet și va crede-n Dumnezeu.

Cum am devenit „orășean la țară”

  Acum fix doi ani, taman pe data de 8 iulie, eram în spital la o nouă cură de imunoglobuline, parte a tratamentului pentru poliradiculonevrita cu care m-am pricopsit, nu se știe exact cum și de ce, în anul pandemiei. Pentru că trebuia, în timpul administrării tratamentului, să stau pe orizontală, timp de vreo 5-6 ceasuri, neavând răbdare să mai urmăresc știrile de la televizor care mai mult mă îngrozeau (căci pe astfel de programe îl puneau celelalte paciente din salon), m-am apucat să butonez telefonul. Și… mai citind câte-o postare, mai trecând peste, citind „pe diagonală”, ajung la o postare interesantă a unei drăguțe doamne dintr-un grup. Citesc postarea și la final o salvez, s-o mai găsesc și altădată, căci știam deja că printre atâtea postări ce se perindă zilnic, sigur altu’ n-o mai prind. Grupul pe care era postat articolul se numea „Orășeni la țară”, un grup public, de aceea îmi apăruse și mie pe telefon. Eram deja în mai mult de zece grupuri, majoritatea private, unde mă înscrisesem eu de bunăvoie sau primisem invitații de la prieteni și-mi fusese rușine să îi refuz. Astfel, am zis că-s suficiente și nu mai intru în alte grupuri, că nu-s în stare nici pe astea să le mai urmăresc cu regularitate. Oricum, numai în vreo două grupuri ieșeam în evidență prin comentarii (uneori), în rest, nu eram vizibilă; figuram doar cu numele, urmărind postările grupurilor respective din umbră, dând așa, câte-un „like” sau „ador”, în funcție de starea în care eram în acel moment. După ce-am salvat articolul, mă cam mâncau degetele să mai văd și alte postări la fel de interesante, așa că mi-am zis: „Hai să mă înscriu și-n grupul ăsta, că ia uite ce chestii super se postează și aș putea să învăț și eu câte ceva. Nu-i musai să mă bag în seamă, mă uit așa, fără să mă știe nimeni, „incognito”, cum se spune…” Și, uite-așa am ajuns eu în „Orășeni la țară”... 

  La vreo două zile, tot urmărind postările, bag și eu un comentariu la o întrebare, că era vorba de animale de companie și… pot să tac când e vorba de un astfel de subiect? Și, nu trece mult, că în aceeași zi primesc invitația de a deveni „Expert al grupului”. Sincer, în prima fază, m-am speriat. Nici nu-s bine înscrisă în grup de două zile și mă trezesc cu… „asta” pe cap. Cum rămâne cu urmăritul din umbră? Oare ce-am făcut, cu ce-am greșit? Și tot stau eu și mă socotesc, pe ce să dau clic: pe „accept” sau pe „refuz”? Până la urmă, am ajuns la concluzia că e o greșeală, dar tot n-am îndrăznit să acționez. M-am gândit că se va observa „greșeala” și va trece de la sine. Deci, ignor și merg înainte… Până dau de postarea în care comentasem și domnul administrator al grupului tocmai scrisese lista cu treisprezece persoane pe care le alesese, datorită comentariilor, să devină „experți”. Acolo, pe lista aceea, apăream și eu. „No, ni mă, că nu-i nicio greșeală…” îmi spun eu și, liniștită că am înțeles „de unde și până unde”, accept cu bucurie invitația. Așa am ajuns, în două zile, într-un grup de a cărui existență nici nu știusem până atunci, ba, mai mult, și „expert al grupului”, deși nu excelam nici într-un domeniu, nici în grădinărit, nici în creșterea animalelor, nici în altceva… Ca să nu mai amintesc că nici măcar orășean la țară nu eram, eu locuind la oraș…

  După întoarcerea acasă, am blocat celelalte grupuri în care eram, rămânând doar cu două și cu Orășenii de la țară, care-mi plăcea tare mult. Dar, tot mă simțeam „cu musca pe căciulă”: sunt în „Orășeni la țară”, sunt expert al acestui grup, dar nu locuiesc la țară… Adică… nu îndeplinesc taman condiția principală care mi-ar da dreptul de a fi membru al acestui grup. Eram sigură că, de cum se va afla, voi fi dată afară… Prin urmare, ca să nu mai lungesc „agonia, cu proxima ocazie, am recunoscut într-un comentariu, ca răspuns la o întrebare a celui care a creat grupul că, deși locuiesc la curte, casa mea se află într-un oraș, nu la țară, deci, cu siguranță, voi fi nevoită să părăsesc grupul. Dar… știți ce? Nu contează unde locuiești, dacă te simți „orășean la țară”, dacă simți că ai o conexiune cu acest grup, dacă te simți bine aici…