Smochinul

Vecinei mele, cu deosebite mulțumiri!

 Acum câțiva ani, vecina mea a plantat în grădina ei, între un vișin și gardul nostru, niște bețe de smochin. Nu peste mult timp au înmugurit, au început să dea și alți lăstari și să crească mari, devenind un întreg, o tufă imensă de smochin. Pentru că era tare curios din fire, dar mai ales pentru că era ușor impresionabil, ca orice copil, de altfel, încă de când a început să caște ochii în lume, se minuna de frumusețea ei, bucurându-se de fiecare floare pe care o vedea în grădina lor și, dacă una mai deosebită urma să înflorească, abia aștepta ziua următoare să o poată admira în toată splendoarea ei. Florile n-au rămas nici ele indiferente la uimirea și încântarea micuțului smochin și se întreceau care mai de care să-l impresioneze cu frumusețea lor, cu parfumul suav care ajungea până la el. Și ce fericite erau cînd, copilul-smochin inspira adânc și zâmbea cu toată ființa lui celor care-i făceau atâta bucurie… Da, sigur asta era fericirea despre care-i tot auzea, vorbind, pe oameni...

  Vișinul, adolescent pe vremea aia, a început să fie incomodat de copilul-smochin… Și lui îi plăceau florile, la fel și parfumul minunat pe care-l emanau, doar că nu era atât de priceput să le-o arate. Din această pricină a devenit nițel invidios. În fiecare zi găsea ceva de comentat referitor la vecinul lui care habar n-avea de ce era în sufletul celuilalt: „Ia fă-te mai încolo, ce faci, vrei să monopolizezi tot locul ăsta numai cu prezența ta? Nu mai încape nimeni de tine, ce te tot lungești atâta? Crezi cu numai tu ești în grădina asta?” Și-l tot jignea, și-l tot împingea pe micuț, de nici nu mai știa bietul de el cum să stea și cum să… crească, nu cumva să se simtă vișinul deranjat și să înceapă iar cu criticile la adresa lui. De fapt, nici nu știa de ce comportă vișinul așa cu el, căci termenul de „invidie” îi era necunoscut… încă… Așa că și-a întors privirea la ce era după gardul unde-și avea locuința. Și se pare că i-a plăcut ce a văzut: vecinul vișin din grădina de alături nu părea să aibă treabă nici cu cireșul aflat la vreo trei metri distanță de el (și… uau! se frecă la ochi, crezând că nu vede bine: pare că în cireș locuiește un întreg oraș cu dovleci), nici cu piersicul care adăpostea o viță de vie, nici cu roșiile, ceapa și usturoiul care locuiau la poalele lui. Toate păreau într-o deplină armonie… Și s-a gândit să întindă nițel brațul după gard, să vadă cum e. Doar puțin, apoi se întoarce înapoi. Dar… de cum crenguța a trecut ilicit în grădina vecină cu a lui, n-a mai vrut să se întoarcă îndărăt. Căci aici nu-l mai critica nimeni. Și erau și flori pe care să le admire, bine, nu atât de minunate ca cele de acasă, dar putea să-și facă și aici prieteni. Cireșul îl privea binevoitor, florile îi zâmbeau, făcând piruete și chicotind vesele, vântul foșnea ușor printre crengile vișinului, făcând ca o adiere blândă și calmă să-l mângâie, chemându-l într-acolo, căci sigur n-ar deranja pe nimeni. Și degrabă, fără a se mai gândi prea mult, în fiecare zi o altă crenguță trecea ilicit în grădina de alături. Copilul-smochin creștea văzând cu ochii, astfel că nu trecu mult până când brațele lui au devenit mai viguroase, mai puternice, pline de smochinele dulci și parfumate. Și parcă niciodată până acum n-a avut atât de multe fructe, parcă niciodată până acum nu s-a mai simțit atât de iubit și de fericit ca în acest an.

  Și, trecând zilele una câte una, nici nu-și dădu seama când veni toamna. Piersicul își dărui cu mare drag fructele dulci și zemoase, dovlecii participaseră cu mare emoție la primul lor recensământ, bucurându-se că numărul 13 (căci atâția erau) le purtase noroc, roșiile au avut și ele cu ce se lăuda… Jumătatea de smochin din grădina în care se exilase cu bucurie, devenise „oficial” parte integrantă a familiei din care făcea parte și cireșul, și vișinul, și piersicul, și florile, și toate câte-și găsiseră acolo un adăpost și nu numai… Ce-au mai sărbătorit ziua în care s-a întâmplat marele eveniment!

  Vișinul din grădina în care copilărise copilul-smochin, adult de-acum, prezent la toate schimbările prin care trecuse acesta, se rușină de purtarea lui de odinioară… Derulând, parcă, un film, îl văzu cu ochii minții abătut, supărat, neînțelegând cu ce a greșit (deși nu greșise cu nimic), îl văzu strecurându-se prin gard în grădina vecină unde fusese primit cu o nedisimulată bucurie de toți și de toate și evoluția lui atât de frumoasă, chiar dacă el se comportase… cum se comportase… Tocmai pe când îi treceau toate aceste gânduri prin minte, smochinul se întoarse spre el și-i zâmbi… Brusc, vișinul fu cuprins de o asemenea rușine, încât se înroși cu totul și începu să se bâlbâie, bolborosind niște scuze venite, totuși, din inimă… Frunze sîngerii începură să cadă lin, ca niște lacrimi, așternându-se, asemenea unui covor delicat, la picioarele lor... Smochinul continuă să zâmbească, privindu-l senin pe cel de la care primise cândva numai critici… Dacă era ceva de iertat, totul fusese șters cu buretele… Căci uite câtă bucurie a adus și-n grădina vecină!