„Moskoviciul”

  Cu toate că înainte de ‘89 nu era chiar la îndemâna oricărei familii să se laude că ar deține o Dacie 1300, noi am avut noroc. Tati, datorită talentului său într-ale picturii, după două expoziții cu vânzare, a strâns banii necesari achiziționării unei mașini, o Dacie crem, de culoarea margarinei, cu numărul 2 MM 4112. Nu mai există acum, a fost dată la fier vechi, dar chiar și atunci s-a dus pe picioarele ei sau, mă rog, pe cauciucurile ei, pornind la prima cheie.

  Pe aproape întreaga durată a copilăriei și adolescenței, draga noastră Dacie ne-a purtat în nenumărate locuri, creând amintiri minunate în concedii la Ocna Șugatag, la Izvoare, la pădurea de la Groși după ciuperci, în Oradea, la Marghita, chiar și în Moldova la mănăstiri. Amintirile pe care le-am construit împreună cu familia mea datorită mașinii noastre chiar sunt de neuitat, cel puțin pentru mine.

  Tocmai de aceea, după ce m-am căsătorit, am simțit foarte mult lipsa unei mașini care să ne ducă oriunde am avea nevoie. Dar, după trei ani, pe când eram deja la casa noastră, aflând că vecinul vrea să-și vândă mașina, un Moskvich verde, foarte bine întreținut, am decis să-l cumpărăm noi. Mare bucurie pe vecinul nostru că vrem noi s-o achiziționăm, căci el chiar ținea la mașina lui și știa că am avea grijă de ea. Mare bucurie și pe noi că, în sfârșit, am fi „motorizați”, vorba aia…

  Și, tocmai în vara aceea, am luat bilete la căsuțele de la Eforie Nord ale fabricii unde lucram pe atunci, urmând să mergem la mare cu o colegă de serviciu (devenită prietenă, între timp, de peste douăzeci de ani) și mezina ei. Oo, ce fericire pe toată lumea că avem mașină care să ne ducă până acolo și nu trebuie să mergem cu trenul!

  Acestea fiind zise, Luci verifică Moskoviciul (căci așa l-am botezat pe dragul nostru automobil) să aibă toate piesele în regulă pentru o așa lungă călătorie, deși, după spusele vecinului, mașina noastră vizitase și alte țări, ca de exemplu Austria, Turcia, deci, era obișnuită cu drumurile lungi. Între timp, eu și colega mea eram ocupate cu lista pentru cele necesare unei vacanțe reușite. Pregătirile au durat două luni, dar nu pentru că ar fi fost atât de mult de lucru și n-am putut pleca mai repede din cauza asta, ci pentru că ne-am apucat noi foarte devreme. Cred că nicio vacanță, nici până atunci, dar nici după aceea, n-a „necesitat” atât de multe pregătiri ca totul să decurgă în bună regulă și nimic să nu ne ia prin surprindere. Ca să nu cheltuim prea mult, ne-am pus de acasă o grămadă de alimente neperisabile, slănină, conserve cu și fără carne, ceapă, ba chiar și cartofi, astfel că, pe când ne-am instalat în mașină, în spate, eu și fetița colegei mele nu prea am avut loc unde să ne întindem picioarele. Am luat cu noi până și cortul, deși nu ar fi fost nevoie, că doar stăteam la căsuțe.

  Cu toate pregătite și puse în micuțul și simpaticul nostru Moskovoci, umplut până la refuz cu tot ce vrei și ce nu vrei de două familii care urmau să petreacă 10 zile minunate la mare, am pornit-o „la trap”, vorba aia, căci nu ne grăbea nimeni: Luci la volan, copilotul Mișu (colega și prietena mea) cu harta deschisă în dreapta lui, în timp ce eu și fetița (de vreo 10 ani la acea vreme) eram în spate, cu picioarele peste plasele cu cartofi, cu ceapă și alte lucruri care nu mai încăpuseră în portbagaj. De noi s-a mai alipit o colegă care venea cu cei doi copii și cu mașina ei, fiindu-i frică s-o pornească singură la un drum atât de lung, căci urma să se întâlnească la destinație cu soțul ce venea și el în concediu de prin țări străine. Dar, pe drum, ne-am pierdut (de mai multe ori) de ea, căci cu atâtea semafoare și circulație în orașele prin care am trecut, era când în spatele nostru, când înaintea noastră. Am făcut un popas în Sighișoara unde ne-am oprit să ne tragem sufletul și să mâncăm o pizza cu nume complicat, pe care am comandat-o în timp ce Luci era la baie. „Dar cum de-ați comandat pizza de post?” ne-a întrebat după ce s-a întors și a gustat din pizza lui. De parcă știam noi ce comandăm... că doară nu vorbeam italiana… O mâncăm așa, dacă tot am plătit-o și, pe când terminăm cu pauza și vrem să pornim la drum… Moskoviciul nu mai vrea s-o ia din loc… Of, măi! ne trec toate transpirațiile… Luci mai încearcă o dată… și înc-o dată... și… în sfârșit, pe dragul nostru Moskovici l-a prins rușinea, căci, după un „câr-câr-câr” și „mâr-mâr-mâr”, „hoc-poc” și niște pârțuri mai ascuțite, o luăm din loc. Ieșim din Sighișoara și mergem mai departe în drumul nostru. Urcăm și coborâm văi și dealuri, trecem pe lângă câmpii întinse cu floarea-soarelui și, la un moment dat, în plină pustietate, mai facem un popas ca să ne dezmorțim picioarele, să mergem la baie și să ne hidratăm. Peisajul era superb, cu flori de câmp, cu fluturi veseli și albinuțe zumzăind harnice, cu păsărele ciripind de zor, fără nicio grijă… Parcă eram într-un tablou…

  Terminând cu pauza, inspirăm aerul curat, mai cuprindem o dată cu privirea natura care-și urma cursul ei, ne urcăm în mașină și… nu, nu din nou! Moskoviciul își râde de noi… Dar acuma, degeaba încearcă Luci, iar și iar, să pornească mașina, că… Moskoviciul nu vrea, și pace bună! No, ce facem acuma în pustietatea asta? Începem să ne rugăm, fiecare în gând, să nu rămânem în mijlocul naturii, cu toate că aveam cortul la noi (vezi ce bine că l-am luat?). Ei, mai planifică-ți vacanța să nu te ia nimic prin surprindere, dacă poți! Eu continui, tot în gând, firește, să mă rog și de Moskovici, să-i promit câte-n lună și-n stele: „Te rog, hai, pornește, nu ne lăsa aici! Uite, dacă pornești, o să-ți cumpărăm numai benzină de cea mai bună calitate, o să-ți luăm bujii noi (parcă știam eu ce-s alea ori cum arată) și…” nici nu-mi venea în minte ce piese mai are o mașină să pot să i le promit și pe alea… I-aș fi promis până și luna de pe cer, dacă nu era deja dată, căci soțul meu îndrăgostit mi-o „dăruise” mie cu doar câțiva ani în urmă…

  Luci deschide capota, timp în care noi, pe lângă mașină, fiecare pe partea lui, începeam să ne panicăm pe dinăuntru, căci pe dinafară nu se vedea nimic. Apoi, ia la verificat uleiul, apa, mă rog! ce se pricepea și el, trage, mișcă de „furtune” și „furtunele”, scoate și bagă înapoi ceva piese, după care încearcă iar s-o pornească. Nu știu acuma dacă datorită promisiunilor pe care i le făcusem eu sau datorită priceperii lui Luci, dar… Moskoviciului i se face milă de noi și „bâr-bâr-bâr” pornește, încă de cum învârte cheia în contact. „Bravo, Moskoviciule! vezi că poți?” îl lăudăm noi, lingușindu-l, nu cumva să se răzgândească. Veseli, de-acum, ne facem cruce, mulțumind Celui de Sus, căci totuși, de acolo venise ajutorul, ne urcăm în mașină și o luăm repede din loc, căci trebuia să ajungem până seara la Băicoi, unde am fi înnoptat la niște rude de-ale prietenei noastre, pe lângă faptul că trebuia și să ne reunim cu cealaltă mașină. Eu deja mă gândesc că, după ce ne întoarcem din concediu, va fi musai să-mi onorez promisiunea față de Moskovici, adică bujiile noi și, desigur, benzina de calitate, altfel, n-aș fi fost un om de cuvânt...

  Am ajuns, într-un final, la destinație, fără alte peripeții. Vremea era frumoasă și așa se anunța a fi și în următoarele zile. Ni se preconiza un concediu minunat. Pe când descărcam din bagaje, lângă căsuța în care ne-am instalat, trecând o duduie pe lângă noi și văzând Moskoviciul cu numărul care dădea de înțeles din ce județ suntem, nu se putu abține să nu ne întrebe: „De unde sunteți?” Noi răspundem: „Din Maramureș!” Ea, cu un accent din Sud și o voce pițigăiată, continuă, parcă nevenindu-i să creadă: „Și ați venit din Maramureș până aici cu mașina asta?” Deja-l și simțeam pe Moskovici umflându-se în pene, mândru nevoie mare, când am răspuns: „Da!” Duduia, făcându-și cruce, zice „Doamne ferește!” și merge mai departe, tot uitându-se înapoi. Ei, știu că noi, maramureșenii, suntem cam ciudați, dar nici chiar așa! Și, totuși, suntem, căci a doua zi dimineață, Luci, vrând să-și ia un pachet de țigări și fetița ceva dulce, întrebă pe cineva din zonă: „Nu vă supărați, unde găsesc un bar?” Acela-i răspunde: „Iete colea!” după care continuă așa, ca pentru el: „Iete și la ăsta, de bună dimineața la bar!”

  Pe toată durata concediului, Moskovici nu ne-a mai făcut alte probleme, aducându-ne până acasă, prin Moldova, în deplină siguranță. Asta, desigur, ca să rămână de mirare la lumea care-l credea un fitecine… De parc-ar fi și uitat ce emoții ne dăduse, tocmai el, în drum spre Marea Neagră... Aproape un an mai târziu, l-am vândut, dar ne bucuram ca niște copii, de fiecare dată când îl mai vedeam plimbându-se prin oraș cu noua lui familie. Și acum îl păstrez în amintire cu multă duioșie...