A sunat, aseară, mama (Emilia Plugaru)

 M-a sunat aseară mama și mi-a zis că totu-i bine. Are bani, are de toate, doar că-i este dor de mine...

M-a-ntrebat dacă-n străini viața este mai frumoasă, dacă nu mi-e dor de țară, dacă nu mai vin pe-acasă...

Nu, zic, mamă, nu mi-e dor, poate-un pic mi-e dor de tine... dar în rest, la ce să vin? Cine mă așteaptă, cine?

Așa e... a răspuns mama, pe la noi a nins prin sat. Ce frumos... astăzi zăpada peste case s-a-nșirat...

Și am plâns, căci de zăpadă și de iarnă-mi este dor, dar oricum, chiar și așa, amintirile mă dor.

-Nu vin, mamă, pe la voi, stă gunoiul după ușă, iar când vreți să faceți focul, vă mânjiți toți de cenușă.

Apă nu aveți prin case și fântânile-s secate, altfel lumea azi trăiește și așa nu se mai poate...

Mama, tristă, a șoptit: Fă cum știi și fă cum poți, dar oricum, mi-e dor de tine și mi-e dor, și de nepoți...

-Lasă, mamă, trece dorul, poate-n vară voi veni, când o fi iarbă pe luncă, când bujorul v-a-nflori...

Nu fi tristă și mai sună, dacă vrei și eu te sun. Ți-am trimis bani și mâncare... E cadoul de Crăciun.

-Hai, la revedere, mamă... a zis mama și-a închis. Parcă-o văd cum, în cămară, plânge-n hohot, știu precis.

Are lângă ea un câine și mai are și-un motan. Îi iubește și toți trei...  fac Crăciunul an de  an...

O fi poate-o săptămână de când mama nu-a sunat, mi-e în grijă, ce e oare?!... și-am pornit la drum, spre sat.

Avioane, gări și trenuri, îmbulzeală, drumu-i greu. După-atâta stres  și lacrimi am ajuns... în satul meu.

Parcă nici nu-mi vine-a crede, ninge lin, drumu-i pustiu. Totu-i alb, foșnește neaua, mică iar aș vrea să fiu...

Am strigat de pe la poartă: -Mamă, ce s-a întâmplat?

A ieșit mama în  ușă: -Telefonul s-a stricat...

Două săptămâni  cu mama, am uitat de țări străine,

Sunt din nou copilă mică, râdem, plângem și ni-e bine...

„Prăjitură cum n-ai mai mâncat never”

  La ceva timp după căsătorie, după ce ne-am mutat de la ai mei, mi-am făcut și eu propriu caiet cu rețete. Nu se putea ca, dacă vreau o prăjitură, să tot merg la mami s-o întreb cum se face. Am început a nota în acest caiet rețete simple pe care le încercasem deja, gen salam de biscuiți, sărățele, budinca de orez de la fratele meu (chiar că n-am făcut demult, ar trebui s-o reeditez), „Tăvălite” (pe asta, de când i-am dat-o lui mami, soacra mea, o face la fiecare sărbătoare). Bineînțeles că am notat și rețeta bestialului chec al mamei, și prăjitura cu brânză a bunicii deși, pentru foi, am primit de la fratele meu o altă rețetă mai exactă în cantități decât „2-3 pumni de făină, 3-4 linguri de unsoare, lapte prins”, căci bunica nu se lua după gramaje, ci făcea întotdeauna „la ochi”. Între timp, au început să apară și rețete pe care nu le-am făcut, dar și bucăți de hârtie cu rețete pe care, cu toate că le-am încercat, nu m-am sinchisit să le notez, ci doar le-am azvârlit în caiet, urmând a fi notate mai târziu (adică, niciodată).

  Desigur că am și câteva rețete pe care le făcea soacra mea căci, ce mamă nu-i dă nurorii sale sfaturi sau rețete care știe că sunt preferate de fiul ei? Le-am notat cu mare sârg, dar… cam la atât m-am rezumat. Eu, spre deosebire de frate-meu, nu eram adepta unor rețete noi și complicate (mi se părea mie) pe vremea aia. Știam câteva care-mi ieșeau întotdeauna și… era suficient pentru mine. Dacă nici tort nu făcusem niciodată... căci aici intrau în scenă mami și frate-meu și, după ce m-am măritat, bărbatu-meu. Păi, Luci terminase liceul cu specializarea „bucătar-ospătar-barman”, așa că era normal să știe el ce nu știam eu (adică, aproape tot, căci sarmale nu-i place nici acum să împăture). Astfel, făcea bărbatu-meu niște torturi grozave, albușurile cu zahăr fiind bătute cu bormașina în vârful căreia punea o paletă de la mixerul ce-și dăduse duhul, între timp. Avem poze care dovedesc cele ce spun, în caz că nu mă credeți. Oricum, stând atâția ani pe lângă „profesor”, vrând-nevrând învață și „ucenicul”, căci nu întotdeauna era disponibil maestrul pentru bucătăreală și atunci ce facem, nu mâncăm? Doar că, și după aceea, dacă făceam ceva ce ieșea foarte bine, chiar și o ciorbă, de exemplu, Luci mă lăuda: „Așa-i de bună ciorba asta, de parc-aș fi făcut-o eu!”

  Cu ceva timp în urmă, într-o zi de sâmbătă, răsfoind caietul (care-i tare jerpelit acum și am altul, dar nu sunt transferate încă toate rețetele importante în cel nou), dau peste o rețetă de prăjitură pe care, neștiind cum o cheamă, am botezat-o, la vremea respectivă, „Prăjitură cum n-ai mai mâncat never”. O aveam de la soacra mea, notând și numele persoanei de la care o primise, la rândul ei. De fapt, tocmai de asta am și numit-o așa, după ce am gustat-o, căci mi s-a părut extraordinar de bună. Și cred că în 25 de ani o făcusem doar de vreo trei ori, o dată la scară mai mică, Luci luând rețeta de pe internet. Acum știam că se numește „Cremeș nemțesc” și mai știam de la soacra mea că se face în tava de la aragaz. Și, pentru că era, într-adevăr, simplu de făcut, ne hotărâm, eu și soțul meu, s-o facem pentru acel weekend. „Nu în tava de la aragaz”, îmi zice Luci, „căci am mai mâncat în armată și era mult mai înaltă decât cum ieșea la noi”. Acuma, după cum știți deja, nu sunt prea expertă în prăjituri (bine, mă refer în a le face, nu în a le mânca), așa că-l las pe el la cârmă. Stau pe scaun și-i citesc rețeta, în timp ce el execută toate procedurile, una după alta. Când ajungem la tavă, încerc să-l „deviez” de la a folosi o cratiță, pe considerentul că, totuși, nu degeaba îmi spusese mama lui că se face în tava de la aragaz. „Poate nu se coace, nu se despart straturile dacă tava e prea lată, și tu vrei s-o pui la copt în cratiță? că doar nu-i tort!” încerc eu să-l conving, fără succes însă. Nici măcar într-o tavă dreptunghiulară nu vrea… Așa că prăjitura ajunge în cratița în care făceam, de regulă, torturile. Cuptorul rămâne încins 15 minute, după care reducem focul, lăsând-o la copt o oră și jumătate, așa cum scria în „catastif”.

  Plini de nerăbdare, după o oră și 45 de minute în total, scoatem prăjitura. Abia așteptam s-o gustăm. O punem pe masă și, vrând s-o mutăm nițel mai încolo, împingem cratița. Atunci vedem că se bălăngăne ca o gelatină. „Nu ți-am spus că nu se coace în cratiță?” nu mă abțin eu să-i atrag atenția. „Hai s-o mai băgăm nițel în cuptor... Dacă cratița e prea lată, înseamnă că mai are nevoie de timp să se coacă…” își dă Luci cu părerea. O bagă înapoi pentru o jumătate de oră, tot urmărind-o să nu se ardă, după care închide cuptorul, hotărând să o lase înăuntru până a doua zi când, cu siguranță, ar fi fost numai bună de savurat.

  A doua zi dimineață, scoatem, pentru a doua oară, prăjitura din cuptor. Eu parcă am un „déjà-vu” ce-mi amintește de Pavlova… Ei bine, dragii mei, „Cremeș nemțesc” ca al nostru n-am mai văzut niciodată (de parcă, în afară de la soacra mea și noi, mai avusesem unde să văd): stratul de deasupra era moale și pufos, interiorul era o budincă cremoasă foarte bună, de altfel, dar… fără blat. Acesta era lipicios și „de nemâncat”. În rest… nimic de zis, era extraordinar de gustos. Am mâncat un fel de… „lapte de pasăre” cu lingurița și, pe cine am servit, a zis că n-a mai mâncat niciodată ceva atât de bun. Deci, chiar i se potrivește numele pe care i l-am dat inițial...

 

Dovada...

 

 

Ce-a ieșit din al nostru „Cremeș nemțesc”... Dar, sincer, a fost foarte bun...

 

Peștele

  Am crescut într-o familie de pescari amatori, dar foarte pasionați. Bine, nu eu sau mama, ci tata cu fratele meu. Drept îi că au încercat să mă facă și pe mine mare pescăriță, dar n-au reușit. N-aveam răbdarea necesară unei astfel de îndeletniciri și, sinceră să fiu, nici mama. Adică, să stau cu un băț în mână, ore în șir, în deplină liniște că, altfel… na! sperii peștii, să aștept cu ochii țintă la plută până s-a hotărî careva din neamul „peșticesc” să-și facă simțită prezența… chiar nu mă caracterizează. Bine, dacă eram acasă și trebuiau pregătite momeli pentru o zi la râu care includea și pescuitul, aveam cea mai mare răbdare din lume când îl ajutam pe frate-meu să caute râme, viermișori și muște (vorba vine, „îl ajutam”, că nu puneam niciodată mâna pe ele). Așa m-am ales cu o coadă de mătură în stomac, de nici n-am mai putut respira când, în spatele lui Cosmin săream ca o căpriță, în timp ce el încerca, cu mătura în mână, să pliciuiască muștele pe peretele casei (da’ atunci chiar l-am speriat, nu glumă!) Între timp, tata făcea o mămăligă cu arpacaș și alte mirodenii. Produsul final mirosea atât de bine, încât ne venea s-o mâncăm noi, nu s-o lăsăm ca momeală pentru pești.

  Dacă nu eram eu cea care stătea ore în șir cu un băț în mână (oo, de m-ar auzi tata vorbind așa despre undițele lui telescopice cu mulinete, mi-ar atrage atenția -pentru a mia oară- că nu sunt simple bețe), deci dacă altcineva prindea peștii, de cum ajungeam acasă, eu eram cea care îi decapitam și-i curățam de solzi. Astfel, prin mâna mea au trecut nenumărate albișoare, cleni, carași, crapi, somni, chiar și o știucă. Pe asta am studiat-o îndelung, mirându-mă ce dinți ascuțiți are, chiar imaginându-mi cum ar fi dacă te-ar mușca un astfel de pește, motiv pentru care am avut mai mare grijă, ba și nițică frică de ea.

  Cu toate că eu n-aveam probleme în ceea ce privește decapitatul peștilor, nu același lucru îl pot spune despre Luci. Milos din fire, în întreaga lui viață decapitase doar trei pești (vii) și niciodată n-ar mai fi repetat experiența, dacă peștii încă ar mai mișca. Cât despre mine… parcă m-am molipsit și eu de la el…

  Eram în primul an al căsătoriei noastre, locuind încă cu ai mei, când, în plină toamnă, bunica primise de la cineva din piață ultimii trei pești pe care-i avusese spre vânzare. Nu erau deosebiți, nu erau „de rang înalt și spiță aleasă”, ci, după mine și experiența mea, simple albișoare. Și, pentru că „dar din dar se face rai”, bunica ni i-a dăruit nouă. Încă erau vii, așa că primul gând a fost să-i pun în vana umplută pe jumătate cu apă. Acuma, sincer, ce să faci cu trei pești micuți, care nu ți-ar ajunge nici pe-o măsea? Căci, până să fi apucat să-i cureți de oase, mureai de foame acolo, lângă ei… Și apoi, cine să-i pregătească pentru prăjit, dacă ei încă înotau, fără nicio grijă, în vana din baia alor mei?

  Era o zi de joi când primisem peștii de la bunica și, cu toate că le dădusem firimituri de pâine, ziua de vineri ne-a găsit cu un singur pește viu. I-am promis că, dacă rezistă până duminică, îl luăm cu noi și-l eliberăm în Someș, căci atunci urma să mergem după părinții mei plecați la țară în weekend. Ei bine, după această promisiune, îmi făceam drum la baie cât mai des, fie că aveam sau nu nevoie. Păi cum, trebuia să văd ce face peștele și să-l încurajez să reziste. Cu capul încă plin de basmele copilăriei când un pește nu era chiar un „simplu” pește și, datorită bunătății tale de a-l elibera, își arăta recunoștința îndeplinindu-ți trei dorințe, mi se părea că mă încăpățânez mai tare eu decât peștele să ajungă ziua când va fi liber. Și nu doar eu așteptam cu mare nerăbdare ziua respectivă, ci și Luci, căci l-am molipsit și pe el cu entuziasmul meu.

  Astfel, vă dați seama ce mare bucurie pe capul nostru când a sosit, în sfârșit, ziua de duminică și peștele încă înota în vana umplută cu apă de la robinet. Ne-am pregătit de plecare, apoi am pornit-o la drum, eu în dreapta șoferului, ținând grijulie, cu amândouă mâinile, borcanul cu peștele înăuntru. Și mergem noi ce mergem, până ajungem la podul de la Ardusat. După ce trecem de pod, oprim pe margine și ne dăm jos din mașină. Coborâm până pe malul Someșului și, cu mare emoție, bag borcanul cu totul în apă până când peștele își găsește drumul și iese din „închisoarea” în care-l ținusem. Abia mai apuc să-i spun să aibă grijă să se ferească de pescari, căci a doua oară nu știu dacă va mai avea un asemenea noroc. Pe când ne întoarcem să plecăm, la vreo zece metri distanță, un pescar cu undița în mână, ne privea mirat, având pe față o expresie nițel șocată de ceea ce-i fusese dat să vadă. Nițel șocați eram și noi, căci nu ăla fusese tocmai locul unde am fi dorit să-i dăm drumul peștelui ce o luase taman în aceeași direcție în care se afla și pescarul. Amintindu-mi de cele trei dorințe de care, dacă ar fi fost vreun peștișor special, n-ar fi uitat, cu siguranță, să ne întrebe, acum aveam doar una singură, fără nicio legătură cu noi: să-și trăiască viața, câtă o mai are, în libertate, murind de bătrânețe… Sper să se fi și împlinit...

 

 În lipsa unei fotografii în legătură cu textul, am găsit una cu bunica și fratele meu, ținând în mână o „captură” de-a tatei...