Gradina cu povesti: „Prăjitură cum n-ai mai mâncat never”

La ceva timp după căsătorie, după ce ne-am mutat de la ai mei, mi-am făcut și eu propriu caiet cu rețete. Nu se putea ca, dacă vreau o prăjitură, să tot merg la mami s-o întreb cum se face. Am început a nota în acest caiet rețete simple pe care le încercasem deja, gen salam de biscuiți, sărățele, budinca de orez de la fratele meu (chiar că n-am făcut demult, ar trebui s-o reeditez), „Tăvălite” (pe asta, de când i-am dat-o lui mami, soacra mea, o face la fiecare sărbătoare). Bineînțeles că am notat și rețeta bestialului chec al mamei, și prăjitura cu brânză a bunicii deși, pentru foi, am primit de la fratele meu o altă rețetă mai exactă în cantități decât „2-3 pumni de făină, 3-4 linguri de unsoare, lapte prins”, căci bunica nu se lua după gramaje, ci făcea întotdeauna „la ochi”. Între timp, au început să apară și rețete pe care nu le-am făcut, dar și bucăți de hârtie cu rețete pe care, cu toate că le-am încercat, nu m-am sinchisit să le notez, ci doar le-am azvârlit în caiet, urmând a fi notate mai târziu (adică, niciodată).

Desigur că am și câteva rețete pe care le făcea soacra mea căci, ce mamă nu-i dă nurorii sale sfaturi sau rețete care știe că sunt preferate de fiul ei? Le-am notat cu mare sârg, dar… cam la atât m-am rezumat. Eu, spre deosebire de frate-meu, nu eram adepta unor rețete noi și complicate (mi se părea mie) pe vremea aia. Știam câteva care-mi ieșeau întotdeauna și… era suficient pentru mine. Dacă nici tort nu făcusem niciodată... căci aici intrau în scenă mami și frate-meu și, după ce m-am măritat, bărbatu-meu. Păi, Luci terminase liceul cu specializarea „bucătar-ospătar-barman”, așa că era normal să știe el ce nu știam eu (adică, aproape tot, căci sarmale nu-i place nici acum să împăture). Astfel, făcea bărbatu-meu niște torturi grozave, albușurile cu zahăr fiind bătute cu bormașina în vârful căreia punea o paletă de la mixerul ce-și dăduse duhul, între timp. Avem poze care dovedesc cele ce spun, în caz că nu mă credeți. Oricum, stând atâția ani pe lângă „profesor”, vrând-nevrând învață și „ucenicul”, căci nu întotdeauna era disponibil maestrul pentru bucătăreală și atunci ce facem, nu mâncăm? Doar că, și după aceea, dacă făceam ceva ce ieșea foarte bine, chiar și o ciorbă, de exemplu, Luci mă lăuda: „Așa-i de bună ciorba asta, de parc-aș fi făcut-o eu!”

Cu ceva timp în urmă, într-o zi de sâmbătă, răsfoind caietul (care-i tare jerpelit acum și am altul, dar nu sunt transferate încă toate rețetele importante în cel nou), dau peste o rețetă de prăjitură pe care, neștiind cum o cheamă, am botezat-o, la vremea respectivă, „Prăjitură cum n-ai mai mâncat never”. O aveam de la soacra mea, notând și numele persoanei de la care o primise, la rândul ei. De fapt, tocmai de asta am și numit-o așa, după ce am gustat-o, căci mi s-a părut extraordinar de bună. Și cred că în 25 de ani o făcusem doar de vreo trei ori, o dată la scară mai mică, Luci luând rețeta de pe internet. Acum știam că se numește „Cremeș nemțesc” și mai știam de la soacra mea că se face în tava de la aragaz. Și, pentru că era, într-adevăr, simplu de făcut, ne hotărâm, eu și soțul meu, s-o facem pentru acel weekend. „Nu în tava de la aragaz”, îmi zice Luci, „căci am mai mâncat în armată și era mult mai înaltă decât cum ieșea la noi”. Acuma, după cum știți deja, nu sunt prea expertă în prăjituri (bine, mă refer în a le face, nu în a le mânca), așa că-l las pe el la cârmă. Stau pe scaun și-i citesc rețeta, în timp ce el execută toate procedurile, una după alta. Când ajungem la tavă, încerc să-l „deviez” de la a folosi o cratiță, pe considerentul că, totuși, nu degeaba îmi spusese mama lui că se face în tava de la aragaz. „Poate nu se coace, nu se despart straturile dacă tava e prea lată, și tu vrei s-o pui la copt în cratiță? că doar nu-i tort!” încerc eu să-l conving, fără succes însă. Nici măcar într-o tavă dreptunghiulară nu vrea… Așa că prăjitura ajunge în cratița în care făceam, de regulă, torturile. Cuptorul rămâne încins 15 minute, după care reducem focul, lăsând-o la copt o oră și jumătate, așa cum scria în „catastif”.

Plini de nerăbdare, după o oră și 45 de minute în total, scoatem prăjitura. Abia așteptam s-o gustăm. O punem pe masă și, vrând s-o mutăm nițel mai încolo, împingem cratița. Atunci vedem că se bălăngăne ca o gelatină. „Nu ți-am spus că nu se coace în cratiță?” nu mă abțin eu să-i atrag atenția. „Hai s-o mai băgăm nițel în cuptor... Dacă cratița e prea lată, înseamnă că mai are nevoie de timp să se coacă…” își dă Luci cu părerea. O bagă înapoi pentru o jumătate de oră, tot urmărind-o să nu se ardă, după care închide cuptorul, hotărând să o lase înăuntru până a doua zi când, cu siguranță, ar fi fost numai bună de savurat.

A doua zi dimineață, scoatem, pentru a doua oară, prăjitura din cuptor. Eu parcă am un „déjà-vu” ce-mi amintește de Pavlova… Ei bine, dragii mei, „Cremeș nemțesc” ca al nostru n-am mai văzut niciodată (de parcă, în afară de la soacra mea și noi, mai avusesem unde să văd): stratul de deasupra era moale și pufos, interiorul era o budincă cremoasă foarte bună, de altfel, dar… fără blat. Acesta era lipicios și „de nemâncat”. În rest… nimic de zis, era extraordinar de gustos. Am mâncat un fel de… „lapte de pasăre” cu lingurița și, pe cine am servit, a zis că n-a mai mâncat niciodată ceva atât de bun. Deci, chiar i se potrivește numele pe care i l-am dat inițial...