Am crescut într-o familie de pescari amatori, dar foarte pasionați. Bine, nu eu sau mama, ci tata cu fratele meu. Drept îi că au încercat să mă facă și pe mine mare pescăriță, dar n-au reușit. N-aveam răbdarea necesară unei astfel de îndeletniciri și, sinceră să fiu, nici mama. Adică, să stau cu un băț în mână, ore în șir, în deplină liniște că, altfel… na! sperii peștii, să aștept cu ochii țintă la plută până s-a hotărî careva din neamul „peșticesc” să-și facă simțită prezența… chiar nu mă caracterizează. Bine, dacă eram acasă și trebuiau pregătite momeli pentru o zi la râu care includea și pescuitul, aveam cea mai mare răbdare din lume când îl ajutam pe frate-meu să caute râme, viermișori și muște (vorba vine, „îl ajutam”, că nu puneam niciodată mâna pe ele). Așa m-am ales cu o coadă de mătură în stomac, de nici n-am mai putut respira când, în spatele lui Cosmin săream ca o căpriță, în timp ce el încerca, cu mătura în mână, să pliciuiască muștele pe peretele casei (da’ atunci chiar l-am speriat, nu glumă!) Între timp, tata făcea o mămăligă cu arpacaș și alte mirodenii. Produsul final mirosea atât de bine, încât ne venea s-o mâncăm noi, nu s-o lăsăm ca momeală pentru pești.
Dacă nu eram eu cea care stătea ore în șir cu un băț în mână (oo, de m-ar auzi tata vorbind așa despre undițele lui telescopice cu mulinete, mi-ar atrage atenția -pentru a mia oară- că nu sunt simple bețe), deci dacă altcineva prindea peștii, de cum ajungeam acasă, eu eram cea care îi decapitam și-i curățam de solzi. Astfel, prin mâna mea au trecut nenumărate albișoare, cleni, carași, crapi, somni, chiar și o știucă. Pe asta am studiat-o îndelung, mirându-mă ce dinți ascuțiți are, chiar imaginându-mi cum ar fi dacă te-ar mușca un astfel de pește, motiv pentru care am avut mai mare grijă, ba și nițică frică de ea.
Cu toate că eu n-aveam probleme în ceea ce privește decapitatul peștilor, nu același lucru îl pot spune despre Luci. Milos din fire, în întreaga lui viață decapitase doar trei pești (vii) și niciodată n-ar mai fi repetat experiența, dacă peștii încă ar mai mișca. Cât despre mine… parcă m-am molipsit și eu de la el…
Eram în primul an al căsătoriei noastre, locuind încă cu ai mei, când, în plină toamnă, bunica primise de la cineva din piață ultimii trei pești pe care-i avusese spre vânzare. Nu erau deosebiți, nu erau „de rang înalt și spiță aleasă”, ci, după mine și experiența mea, simple albișoare. Și, pentru că „dar din dar se face rai”, bunica ni i-a dăruit nouă. Încă erau vii, așa că primul gând a fost să-i pun în vana umplută pe jumătate cu apă. Acuma, sincer, ce să faci cu trei pești micuți, care nu ți-ar ajunge nici pe-o măsea? Căci, până să fi apucat să-i cureți de oase, mureai de foame acolo, lângă ei… Și apoi, cine să-i pregătească pentru prăjit, dacă ei încă înotau, fără nicio grijă, în vana din baia alor mei?
Era o zi de joi când primisem peștii de la bunica și, cu toate că le dădusem firimituri de pâine, ziua de vineri ne-a găsit cu un singur pește viu. I-am promis că, dacă rezistă până duminică, îl luăm cu noi și-l eliberăm în Someș, căci atunci urma să mergem după părinții mei plecați la țară în weekend. Ei bine, după această promisiune, îmi făceam drum la baie cât mai des, fie că aveam sau nu nevoie. Păi cum, trebuia să văd ce face peștele și să-l încurajez să reziste. Cu capul încă plin de basmele copilăriei când un pește nu era chiar un „simplu” pește și, datorită bunătății tale de a-l elibera, își arăta recunoștința îndeplinindu-ți trei dorințe, mi se părea că mă încăpățânez mai tare eu decât peștele să ajungă ziua când va fi liber. Și nu doar eu așteptam cu mare nerăbdare ziua respectivă, ci și Luci, căci l-am molipsit și pe el cu entuziasmul meu.
Astfel, vă dați seama ce mare bucurie pe capul nostru când a sosit, în sfârșit, ziua de duminică și peștele încă înota în vana umplută cu apă de la robinet. Ne-am pregătit de plecare, apoi am pornit-o la drum, eu în dreapta șoferului, ținând grijulie, cu amândouă mâinile, borcanul cu peștele înăuntru. Și mergem noi ce mergem, până ajungem la podul de la Ardusat. După ce trecem de pod, oprim pe margine și ne dăm jos din mașină. Coborâm până pe malul Someșului și, cu mare emoție, bag borcanul cu totul în apă până când peștele își găsește drumul și iese din „închisoarea” în care-l ținusem. Abia mai apuc să-i spun să aibă grijă să se ferească de pescari, căci a doua oară nu știu dacă va mai avea un asemenea noroc. Pe când ne întoarcem să plecăm, la vreo zece metri distanță, un pescar cu undița în mână, ne privea mirat, având pe față o expresie nițel șocată de ceea ce-i fusese dat să vadă. Nițel șocați eram și noi, căci nu ăla fusese tocmai locul unde am fi dorit să-i dăm drumul peștelui ce o luase taman în aceeași direcție în care se afla și pescarul. Amintindu-mi de cele trei dorințe de care, dacă ar fi fost vreun peștișor special, n-ar fi uitat, cu siguranță, să ne întrebe, acum aveam doar una singură, fără nicio legătură cu noi: să-și trăiască viața, câtă o mai are, în libertate, murind de bătrânețe… Sper să se fi și împlinit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu