vii/vi-i

                                    vii

Am ajuns la timp, căci toți oamenii erau vii.

Culorile vii ale tabloului  mă fascinau.

Vii sau morți, trebuie să-i găsești! 

Nu se poate să vii până aici și nu-i faci o vizită prietenului tău! 

Dealurile cu vii străluceau în soarele dimineții. 

Prilog Vii aparține de comuna Orașu Nou din județul Satu Mare.

 

                               vi-i               

Castraveții vi-i vând mai ieftin dacă-i cumpărați pe toți. 

Vi-i bine în această stațiune?

Pot să vi-i împachetez frumos dacă doriți.    

Nu vi-i rușine să faceți așa ceva? 

Trebuie să vi-i dau înapoi cât mai repede!

  

      

Cârpa

 Încă de sâmbătă seara mi-a spus Luci că iar s-a strâns apă sub cutia de la frigider. Ok, nicio problemă, luni mă voi ocupa de asta, căci în momentul ăla nu mai puteam face un pas, darămite să mă și aplec. Dar, după cum era de așteptat, normal că până în ziua respectivă am uitat... amintindu-mi doar când am avut de luat ceva din cutie și am făcut tot de-o apă pe jos. Și în momentul ăla, că altfel iar rămâne treaba nefăcută, am mers șontâc-șontâc, ținându-mă de mobile și de tocurile ușilor până în baie după cârpe și un lighean. Mă întorc la fel de „șontâc”, deschid frigiderul și îngenunchez cu mare greutate (ah! durerea de spate cedează tare greu, durând deja de mai bine de o săptămână jumate). Cu ligheanul lângă mine, încep să strâng apa, fiind foarte atentă la fiecare mișcare ce-mi mai „înfige” câte un cuțit în șale. Între timp, sună telefonul. Las toate și mă întind să răspund. E mami și chiar mă mir, căci doar de vreo jumătate de oră plecase de la noi. Îmi spune că pisicuța (pe care o adusese de la veterinar), de cum o lăsase jos, s-a băgat sub pat. Și când îi răspund, e chiar surprinsă, căci, de fapt, nu pe mine mă sunase. Sau, mai bine zis, nu pe mine vrusese să mă sune. Facem haz de necaz, terminăm convorbirea, pun telefonul la loc și mă întorc la cârpele mele. Dar… care cârpe, căci ligheanul e gol. Mă uit la Codruț care se juca câțiva pași mai încolo… normal, cu cârpele mele. Ah, Codruț, nu e chiar momentul ideal de joacă… Îl chem la mine și-i iau, cu greu, cârpa din gură. Nu-i nimic, că doar mai are una. Eee, și până ajung eu, în patru labe la locul unde o abandonase, m-a depășit și, luând-o, se plimba țanțoș cu ea în bot, nici gând să mi-o dea fără vreun schimb avantajos pentru el. N-am ce face, după câteva manevre de a mă ridica, iată-mă pe două picioare, îndreptându-mă direct spre borcanul cu recompense. Mezinul deja știe ce urmează, așa că leapădă cârpa și așteaptă crănțănelele. Mă aplec cu „ioi!” și „vai!” și-mi recuperez cârpa, apoi recompensez ambele matracuci, căci, între timp, venise și Capucino. Mă întorc să-mi termin treaba. Pe când mă ridic și ajung la chiuvetă, am doar o cârpă. Of, oare când mi-o șparlise iar nepricopsitul de matracuc? Îl caut din priviri, dar el este suspect de cuminte, stă liniștit pe trepte, prefăcându-se că se uită pe stradă, dar urmărindu-mă cu coada ochiului. Și, de cum mă apropii de el, coboară treptele și-și ia în primire cârpa abandonată câțiva pași mai încolo. Îl chem iar, momindu-l cu crănțănele. Codruț nu face nazuri, vine rapid și facem trocul. El, fericit: „Iaca ce ușor fac rost de recompense! Deja sunt expert!”

 

Hoțul de câini...

 Solo era deja în familia noastră de vreo lună și jumătate, dar parcă era la noi dintotdeauna, atât de bine s-a acomodat cu toate. Mira, cea care la început fugise de el, ajunsese să-i fie cea mai bună prietenă. Și, bineînțeles, ca o adevărată profesoară ce era, l-a învățat cam tot ce știa ea, chiar și să sară gardul, căci nu degeaba o poreclisem: „gimnasta familiei”. Și oricine trecea prin fața casei noastre, se oprea o clipă măcar, să-i admire pe cei doi mioritici, unul mare (timida Mira) și unul mic (puiuțul Solo) care se hârjoneau în curte.

 Într-o zi, Luci se întorcea cu Solo de la veterinar. Ca să mai lungească drumul, transformându-l într-o binemeritată plimbare, o luaseră prin cimitir. Acum, abia așteptau, și unul, și altul, să ajungă acasă, fiind obosiți amândoi, când... calea le-a fost tăiată de doi bărbați. Luci s-a oprit, timp în care unul dintre ei i-a spus, foarte încântat, tovarășului său: „Am găsit hoțul! Ți-am spus eu că-l găsim!” Apoi, pentru mai multă siguranță, l-a întrebat: „Ăsta-i?” Celălalt, puțin nesigur pe el, i-a răspuns: „Da, ăsta pare a fi…” Luci, nemaiputând înainta, blocat fiind de cei doi indivizi și suspectând că ceva ciudat se întâmpla, l-a tras pe Solo mai aproape de el. Bărbatul care fusese încântat, cică, de găsirea hoțului, deschide discuția cu o întrebare: „De unde ai câinele ăsta?” și vrea să-i smulgă lesa din mână. „Nu te privește!” se smucește Luci. „Ba să fii sigur că mă privește!” îi replică individul. Apoi, continuă: „Zilele trecute s-a furat un pui de mioritic și, foarte suspect, taman acu’ apare aici prin zonă… Deci… ia zi, de unde ai câinele?” Riscând să fie bănuit de furtul unui patruped, Luci se hotărăște să-i spună proveniența: „De la domnul Filip!” „Nu-i adevărat!” se rățoiește individul, vizibil enervat. Și continuă, pe același ton: „Toți câinii lui Filip au trecut prin mâna mea. Domnul aici de față a cumpărat unul dintre ei și i-a fost furat.” Omul întinde iar mâna după lesă, timp în care Solo, între picioarele stăpânului său, începe să mârâie… Luci încearcă să-și păstreze calmul: „Or fi trecut prin mâna matale, dar nu ăsta. Pe el n-ai avut cum să-l vezi…” Dar tipul pare că nici nu-l mai aude pe Luci, atât e de pornit. „Sună-l pe Filip!” îl somează el. „Eu n-am nicio problemă, sună-l tu!” îi replică Luci, deja iritat și el, uitând pronumele de politețe și luându-l la „per tu”. Individul, cu ochii la câine, formează numărul: „Bună ziua, domnu’ Filip! Am o problemă, că altfel nu v-aș fi deranjat: unul dintre mioritici, cumpărat de un domn, a fost furat și am dat de urma lui… Da, în cimitir… Dar băiatul care-i cu câinele (și-l întreabă pe Luci cum îl cheamă), zice că-i al lui, că dumneavoastră i l-ați dat… Da’ n-are cum să fie adevărat, că toți câinii au trecut prin mâna mea…” Bărbatul așteaptă câteva secunde, după care își cere scuze că l-a deranjat și închide, băgându-și telefonul în buzunar. Apoi, dându-se din fața lui Luci, îl lasă să treacă, zicându-i celuilalt: „Nu-i ăsta, mă, câinele! Băiatul a zis adevărul…”

 Și… asta a fost tot… Bine, în privința a ceea ce s-a întâmplat a fost tot, căci acasă, după ce Luci mi-a povestit experiența prin care tocmai trecuse, m-am speriat… Gândurile mi se învălmășau prin cap: cum poți acuza pe cineva pe stradă, fără dovezi? Cum adică, ăla de cumpărase puiul de mioritic, nu-și cunoștea câinele? Căci se putea vedea ușor că acesta era atașat de stăpân, nu se putea întâmpla asta într-o zi-două, de vreme ce era la noi de mai bine de o lună… Dar… dacă șeful ar fi fost ocupat și nu ar fi putut răspunde atunci la telefon? Dacă cei doi n-ar fi stat la discuții să lămurească problema și l-ar fi luat pe Solo cu forța? Of, bine că s-a terminat și, mai ales, bine că a fost cu happy-end pentru noi... Căci, nu știm nici până în ziua de azi, dacă omul își recuperase câinele ce i se furase...