Cutiile

  Mezinul matracuc și-a descoperit o nouă pasiune. Stați liniștiți, n-a renunțat la pasiunea lui dintâi, „sculptura”, pe care continuă să o practice cu zel și multă dăruire. Ba își aduce și de-afară tot felul de crengi și crenguțe uscate, cu sau fără frunze, pe care ni le lasă prin casă în cele mai neobișnuite locuri, să avem de ce să ne împiedicăm (de parcă n-ar fi fost de-ajuns jucăriile lui împrăștiate sau în șir indian din bucătărie până în cameră). Întrebat fiind la ce-i trebuie toate mizeriile pe care le aduce de-afară, ne răspunde cu nonșolanță, că nu-s mizerii, ci „material pentru studiu aprofundat la orele de sculptură”. Și degeaba i le scoatem noi afară sau i le punem pe foc, căci, fiind un „elev” foarte conștiincios și perseverent, își face rost de altele.

  Acestea fiind spuse, pe lângă a da o nouă formă lemnului, a început să-l pasioneze cutiile. Mai mari sau mai mici, pline sau goale, rotunde, dreptunghiulare, „pătrunghiulare” sau orice altă formă geometrică, n-are importanță, cutie să fie. Totuși, s-ar putea să aibă legătură cu sculptura, prima lui pasiune, căci pare c-ar vrea să le dea și lor o formă mai interesantă. Astfel, începe de la colțuri, apoi continuă din exterior spre interior, lăsând în urma lui bucățele mai mari sau mai mici, în funcție de… mărime, căci să nu credeți cumva că le mănâncă. Asta nu pentru că n-ar fi încercat, la început, dar, a văzut el singur că nu au un gust bun. Chiar am fost atentă, de curând, să văd cum procedează cu o cutie tip cofrag de la cincisprezece ouă: urcat pe patul din cameră, să stea mai comod, și-a pus cutia între labele din față și, cu dinții, rupea bucățele pe care le scuipa apoi, începând, după cum era de așteptat, cu colțurile. Atâta doar că se plictisește cam repede de o singură cutie și-și caută alta. Și, în locul de depozitare de sub treptele mansardei, sunt o grămadă de cutii pe care nu avusesem unde să le punem în altă parte.

  Prima cutie cu care și-a început „orele de abilități practice” a fost cea în care Luci îi adunase jucăriile. Acestea se înmulțiseră între timp, mai ales că găsisem și punga cu vechile jucării ale matracucilor, unele fiind aproape noi. Astfel, ca să nu ne tot împiedicăm de ele, Luci a găsit o cutie mai mărișoară, din carton, a umplut-o cu jucării și i-a pus-o sub masă în cameră. Codruț era nițel mai înalt decât cutia la vremea respectivă. Așa că a început să-i roadă colțurile. Apoi, își lua o jucărie, constata că nu e cea pe care și-o dorea, mai lua una, după care deșerta întreaga cutie și își alegea el ce anume căuta. Luci i le punea înapoi, certându-l, dar jucăriile nu stăteau în cutie mult timp, căci iar îi trebuia matracucului vreuna aflată pe fundul acesteia. Și, încet-încet, a început cutia să se „topească”: întâi i-au dispărut colțurile, apoi a început să se înjumătățească, până i-am pus-o pe foc și i-am cumpărat o cutie din plastic. Între timp, a descoperit cutiile de sub scări și s-a dat și la ele. Chiar de Crăciun își cumpărase Luci un nou aparat de tuns pe care a trebuit să-l mute în altă parte, căci și cutiei în care era ambalat, Codruț i-a dat o nouă... înfățișare. Apoi a descoperit plasa în care ținem maculatură, hârtie, cartoane... în fine, cam tot ce se poate pune pe foc. Cel mai mult îi plac dopurile de plută, pe care le face bucățele mici-mici, lăsându-mi-le, spre marea mea „bucurie”, cadou pe covoare.

  Într-o zi de sărbătoare, fiind și duminică pe deasupra, Luci mersese până la un vecin. Având o durere de cap, m-am dus sus să mă întind puțin, căci dacă mă așez pe canapea, în living, mezinul, neavând răbdare să stea liniștit, se urcă pe jumătate în pat și trage de haine, de picioare, de brațe, cică… să ne jucăm și capului meu numai asta îi lipsea în acel moment. L-am lăsat singur, adică… na! cu celelalte matracuci care, fără să exagerez cu ceva, sunt cuminți din cale-afară. Am coborât doar după vreo două ore, când a venit Luci după mine, căci, având musafiri, nu mai „învingea” cu matracucile care voiau, ba înăuntru, ba afară. Mi-am salutat vecinii care erau la masă în bucătărie la „un pahar de vorbă” și m-am îndreptat spre cameră să strunesc matracucile transformate cu toatele, spre marea mea mirare, în adevărați „diavoli tasmanieni”. Și nu bine intru, că ele o și zbughesc pe lângă mine afară, lăsându-mă să mă enervez singură „în liniște”, căci... na! aveam musafiri: tot covorul era plin cu bucățele minuscule de carton, hârtie, dopuri de plută și, de parcă n-ar fi fost de-ajuns, în mijloc trona, deschisă, cu josu-n sus, „văduvită” de colțuri, bineînțeles, cutia în care fuseseră, la un moment dat, cărbuni. M-am luat cu mâinile de cap și am urlat o dată din toți rărunchii (în gând, desigur, căci altfel, vecinii musafiri m-ar fi crezut nebună, la propriu), după care, calmă, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, am adus mătura și fărașul și m-am pus să strâng. Degeaba, praful de cărbuni deșertat din cutie direct pe covor mi-a desenat, ca amintire, o pată mare, neagră, chiar în mijlocul camerei...

  După acea zi, fatidică pentru bietul meu covor, în care matracucile, în frunte cu mezinul, s-au comportat ca „lovite de streche”, am restricționat cum am putut, accesul la cutii, în timp ce plasa în care ținem maculatură pentru foc, stă cuminte lângă termoșemineu, înnodată bine, încă cu două noduri, pentru mai multă siguranță. Iar mezinul matracuc, își pierde mai multe ore din zi pe afară, încercând să redecoreze curtea, cărând de colo-colo papuci de grădină, sticle de plastic, ghivece și ce mai găsește pe terasă și prezintă interes… Căci nu-i așa ușor nici să redecorezi, mai ales că ai nevoie de talent și ochi de artist, așa cum se pare că s-a născut Codruț...

 

Ce? Doar pentru o cutie? La cât de multe aveți în casa asta?