Albinele

  Întotdeauna am iubit florile. Nu știu dacă e o chestie ereditară sau, pur și simplu, toți oamenii le iubesc. Da, e adevărat că bunica a fost mai toată viața ei o florăreasă cunoscută cam de toată lumea, căci, spre deosebire de multe alte asemenea ei, ea nu cumpăra flori, ci le cultiva în frumoasa ei grădină. Mai am și acum de la ea niște bujori cu o culoare roz deosebită cum n-am mai văzut la nimeni altcineva, niște bulbi de lalele și zambile, doi trandafiri, câteva mușcate și un leandru. Și, pe când am ajuns și eu la casa mea, în fiecare an mă bucur de frumusețea florilor din propria mea grădină. Dar, se pare că nu numai eu…

  De cum venea primăvara și florile începeau să ne uimească, grădina devenea „centrul terapeutic de relaxare”, locul unde, oricât de obosiți am fi fost eu și soțul meu, ne încărcam bateriile pentru o nouă zi. Astfel, de cum ajungeam acasă de la serviciu, doar ce mâncam rapid și… fuga în grădină, să vedem ce semințe am mai putea planta, ce răsaduri am mai putea răsădi, ce flori ar mai fi pe cale să înflorească. Dar se pare că nu doar noi eram atât de entuziasmați de micuțul nostru colț de rai. Albinele vecinului erau, de asemenea, mari iubitoare de flori. Și, cum stupii erau la doar câțiva metri de casă, între ei și „buruienile” noastre, era doar un gard de sârmă (pe atunci), nici ăla nu prea înalt. Și nu bine mă înființam în grădină, hop! și vreo albină striga „Prezentă!” de parcă era la școală. Buuun! Mergeam mai încolo să-mi găsesc altceva de lucru, totuși, nu prea departe, grădina noastră fiind destul de micuță ca suprafață. Dar parcă mă urmărea, căci unde mergeam eu, acolo venea și ea. Atunci începeam să „parlamentez”, să ajungem la un numitor comun, gen: „Uite ce mică ești tu și ce mare sunt eu… Dacă tu mă înțepi, eu n-am să simt mare lucru, pe când tu, lăsându-mi ca suvenir acul tău, o să mori, deci… în locul tău, m-aș gândi mai bine înainte să fac ceva…” Acuma, nu știu dacă o enerva „discursul” meu sau chiar persoana mea, că… nu bine îmi încheiam pledoaria și deja simțeam albina atacându-mă. Și, până să mă dezmeticesc, mă trezeam dând din mâini ca o apucată s-o alung. Prea târziu, însă, căci simțeam o usturime grozavă și știam deja: a vrut să moară, săraca, s-a… sinucis… Și mă tiram rapid în casă, căci alte surate de-ale ei, veneau degrabă în urma mea, să-mi ceară socoteală. Adică… tot ele… mie!

  Dar nici ajunsă în casă, nu eram tratată ca o „victimă” ce trebuia oblojită, căci Luci era sigur că am făcut eu ceva de m-au agresat. Era, deci, cazul să mă apăr: „Luci, pe cuvânt că nu le-am făcut nimic, nu le-am enervat, nu m-am agitat, chiar am încercat să discut cât se poate de calm cu ele…” Luci nu mai zicea nimic, uitându-se drept în ochii mei sau, cine știe, deasupra lor, unde începuse deja să-mi crească „un corn” drept în frunte.

  Într-o zi, cam înainte cu o săptămână de a deveni nași de cununie, se pune Luci să repare gardul ce despărțea curtea de grădină. Și, pe când lucra el mai cu sârg, îl văd venind tot într-o fugă în casă. „Ce s-a întâmplat?” îl întreb eu speriată. „M-a înțepat o albină!” îmi spune el, frecându-se la ochi. Nu mă pot abține să nu-l iau și eu la rost: „Sigur i-ai făcut ceva, de te-a atacat! Că așa ai zis și tu…” Se uită la mine și atunci văd sub ochiul stâng locul înțepat care începuse deja să se umfle. Rămăsese și acul acolo, noroc că a reușit să și-l scoată. Atunci a înțeles Luci că albinele astea sunt tare imprevizibile, își aleg „victimele” pe baza unui criteriu știut numai de ele. Noroc că nu suntem alergici, s-o pățim mai rău. Dar a fost suficient ca, la câteva zile după, adică exact pe când era nunta, să-i apară o dungă vânătă sub ochiul încă umflat. Și toată lumea să ajungă la concluzia că nașa nu trebuie enervată, că iaca ce a pățit nașul miresei!

 

O albină harnică în timpul serviciului...

 

 „Răsplata” de anul trecut...