luni, 26 august 2024

Orașul din cireș

  Ciresul nostru, în cei aproximativ 25 de ani de când locuiește la noi în curte, a văzut multe la viața lui. Dar nimic din ce a trăit nu i-a schimbat spiritul, rămânând același cireș bun, iubitor și empatic (bine, și nealtoit) cum îl știam dintotdeauna. Căci, din primăvară până-n toamnă, ba chiar și iarna, el își întinde brațele, oferind adăpost tuturor zburătoarelor, fie ele vrăbiuțe, turturele, porumbei, mierle sau ce-or mai fi fost. Și... nu numai atât. Când a poposit în curtea noastră o străină patrupedă „miauneză”, cine credeți că i-a oferit scăpare de lătrăcioasele matracuci care voiau să sară peste bunele maniere de a face mai întâi cunoștință? Ați ghicit, dragul nostru cireș. Ca să nu mai amintesc de albinele pe care, uneori, le apucă dorul de ducă și, în călătoria lor, mai fac câte-o escală pe la noi prin curte, pentru a afla dacă au cale liberă sau dacă nu sunt ceva vântoase puternice care să le întoarcă din drum. Așa a ajuns vecinul să creadă că cireșul nostru e uns cu miere de trag cu atâta dragoste albinele la el. Păi, dacă e plin de bunătate…

  Cireșul nostru îi iubește pe toți deopotrivă și le găsește scuze tuturor… Nici când s-a ridicat sub crengile lui, la umbră, cotețul viitoarelor găini, împrejmuit de un țarc, nu părea să-l deranjeze, ba parcă aștepta cu nerăbdare locatarele anunțate deja. Dar, până una-alta, a primit alt gen de… locatari.

  Pentru că grădina noastră nu e mare și, totuși, am vrut să avem ludău (dovleac plăcintar) în toamnă, am plantat semințe în țarc. Acolo pusesem și castraveți în jardiniere, pe o băncuță, așa cum facem deja de câțiva ani, căci pare să le placă la umbra cireșului. Iar când sunt mai mărișori, se agață de gardul ce împrejmuiește țarcul. Ei bine, jos, în gropile făcute dinainte, am plantat semințe dintr-un dovleac de anul trecut de la socrii mei de la țară, semințe pe care le-am ținut înainte în apă câteva zile, căci anul trecut nu ieșise nici măcar unul. Le-am udat de câteva ori și mare ne-a fost bucuria când am văzut că semințele s-au hotărât să iasă în lume. Și nu una-două, cum crezusem eu, ci din toate cele opt cuiburi, așa, câte cinci-șase deodată. Și pentru că în familia mea nu mai dorise nimeni (drept îi că n-am pus anunț la „mica publicitate” ca să știe toată lumea) ne-am confruntat cu o întreagă comunitate de dovleci care au luat-o repejor spre grădină. „A, nu, nu pe-acolo!” le-am spus eu, căci n-am uitat că, acum câțiva ani, și-au construit orașul mai peste tot și adio gulii, morcovi și ce mai pusesem în acel moment. Așa că i-am redirecționat înapoi în țarc. Dovlecii, puțin nedumeriți, s-au cocoțat pe gard și, ajunși acolo, au stat nițel la sfat, încercând să se hotărască pe unde s-o ia. „Haideți aici, că este loc destul!” i-a invitat cireșul și n-a fost nevoie să zică de două ori. Așa au ajuns dovlecii mei să-și facă o întreagă comunitate în cireș, comunitate care, ulterior, a primit statutul de oraș. Dar, să vă fac cunoștință, să vedeți cu cine avem de-a face.

  Cel mai curajos dintre ei, tânărul Ludaie, a luat-o cu mare avânt spre culmile cireșului, plasându-și locuința către vârf, unde aerul este mai rarefiat și cerul mai albastru. Vede și el, asemenea cireșului, până hăt departe, singur în bătaia vântului, bucurându-se de priveliște, de florile minunate din alte grădini, de guralivele vrăbiuțe de la care află ultimele știri, de albinele care-l mai vizitează când și când... Seara, admiră luna și stelele una câte una, urmărind „Carul Mare”, „Carul Mic” „Cassiopeia” și alte constelații cunoscute. Mândru de poziția lui, parcă s-ar lua la întrecere cu suratele înaripate. Bine, ele nu-l prea bagă în seamă, știind că mai sus de atât nu poate ajunge, spre deosebire de ele.

  Mai jos cu aproximativ un metru, pe diagonală, se află vecina lui, madam Bostănache care trăiește singură, alături de fetița ei, mică-mică, încă în scutece, căreia îi este foarte devotată. De fapt, acum învață, cu fiecare zi care trece, să fie mamă, una dintre „slujbele” cele mai grele, dar și frumoase, care se învață pe tot parcursul vieții...

  Junele Dovlecescu și-a plasat locuința la vreo jumătate de metru deasupra țarcului. Cică, se simte foarte bine acolo, la adăpost de arșiță, înconjurat de păsărele care-i povestesc ce mai e nou prin cartier. Dar, oricum, când vrea să fie singur cu gândurile lui, se preface că doarme sau citește ceva interesant, căci tare-i mai place și lui lectura. Așa simte că poate călători peste tot prin lume și deja știe o grămadă de lucruri interesante, ba mai mult, îi place și să recite poezii.

  Mai jos, chiar deasupra țarcului, și-a găsit locuință familia Ludonovschi. Domnul Ludonovschi e cam supraponderal, dar madama dumnealui e o drăguță, iar băiatul lor e foarte educat. Se vede că mama lui se ocupă de el, căci copilul nu uită niciodată să salute, e politicos cu toată lumea și toți vecinii îl iubesc.

  Între familia Ludonovschi și junele Dovlecescu s-a mutat de curând domnișoara Curcubita. Încă nu știu prea multe, că numa’ ne-am trezit cu ea acolo. E foarte rezervată, parcă ar încerca să fie invizibilă… Sau e o persoană importantă sub acoperire, incognito cum ar veni. Dar ne lămurim noi până la urmă. Oricum, e foarte frumoasă, cultă, educată și nici nu-s sigură dacă junelui nu i s-au aprins călcâiele după ea. Căci am observat că încearcă mereu să-i iasă în cale și, când o întâlnește, pare mai fericit decât de obicei. Iar de curând, pe când tocmai îi recita, plin de entuziasm, niște versuri romantice, un singur pas gresit l-a adus, la propriu, cu picioarele pe pământ, ajungând la parter, la poalele cireșului. De atunci, privind în sus către domnișoara Curcubita, junele Dovlecescu oftează așa, ca pentru sine: „Eh, ce să-i faci, dragostea…” (eu aș spune, mai degrabă, că e vorba de gravitație, dar… na! las după el)...

  La vreo treizeci de centimetri de pământ, printre flori, sprijinit de gardul ce împrejmuiește țarcul, s-a cazat domnul Ludăcilă. Rămas văduv, e mai morocănos din fire, nu prea îi plac ieșirile și nici nu primește vizitatori. Deoarece are frică de înălțime, casa lui era singura variantă convenabilă în acel moment și... acolo a rămas.

  Pentru că vrea să fie la curent cu tot ce se întâmplă în grădină și în afara ei, doamna care le știe pe toate, care are tot timpul dreptate sau, mă rog, așa pretinde dumneaei, normal că nu putea lipsi din oraș și un astfel de personaj, „radio-șanțul” care știe totul despre toți, madam Pepenovici. Ea și-a găsit locuință la periferia orașului, trecând ilicit gardul în grădină, unde s-a stabilit strategic, într-un unghi de unde spionează până hăt departe, în fundul grădinii, dar și ce se mai întâmplă în oraș. Nimeni n-a îndrăznit să-i atragă atenția (nici chiar eu), căci nu prea-ți vine să te bagi în „gura lumii” de bunăvoie, scornindu-se cine știe ce povești pe seama ta. Așa că fiecare își vede de treaba lui, noi de-a noastră și ea de-a ei. Oricum, o mai bună cameră de supraveghere n-ai găsi în tot orașul, motiv pentru care lumea o cunoaște mai bine sub numele de „Spioana”, decât numele ei adevărat.

  De curând, mergând în țarc, am mai descoperit doi bebeluși… Cred că nu va trece mult până se va deschide o grădiniță pentru „bebei-dovlecei”, iar madam Pepenovici care o mai supraveghează uneori, în grădină, pe fetița doamnei Bostănache, va primi și slujba de babysitter cu normă întreagă (dacă iubește atât de mult copiii)...

  Cam aceștia sunt locuitorii orașului din cireș, deocamdată. Dar am văzut că și piersicul și-a deschis granițele, căci unii dovleci s-au hotărât s-o ia și într-acolo. Oricum, sunt curioasă cum va arăta orașul în toamnă, când va avea loc balul anual din octombrie…

 
Tânărul Ludaie și madam Bostănache...


 
Junele Dovlecescu înainte de a se muta la parter...


 
Domnul Ludăcilă...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Mini Pavlova puțin mai… altfel

  La fiecare sărbătoare importantă făceam aceleași prăjituri. Ajunsese un fel de tradiție, să le avem pe masă doar de Paști și d...