Neuitarea

  Se spune că, atâta timp cât îți vei aduce aminte de o persoană care a plecat în „grădina de dincolo de nori”, ea nu va fi uitată… Au trebuit să treacă două săptămâni de când se împliniseră 14 ani de la moartea tatei, ca să pot finaliza povestea… Am completat-o și cu ceva ce mie mi se pare, cel puțin interesant, dacă nu altfel... Tocmai pentru a nu uita...

  Lumea ar spune că e doar o coincidență bizară… Eu, în schimb, nu mai cred de mult în coincidențe și cine mi-a citit povestea cu caietul și citatele știe deja… Dar, mai bine să vă povestesc: bunicul murise într-o zi de sâmbătă, în Sâmbăta lui Lazăr, mai exact… Tata tot într-o zi de sâmbătă s-a hotărât să „plece”, nemaisuportând singurătatea fără jumătatea lui, mami, singura femeie pe care o iubise vreodată cu adevărat, după cum el însuși îmi mărturisise...

  Mama „plecase” într-o zi de marți, fiind, în acel an, o zi de sărbătoare aleasă, 15 august, tocmai de Adormirea Maicii Domnului al cărei nume îl purtase. Bunica tot într-o zi de marți s-a hotărât să se mute în „grădina de dincolo de nori”, după 17 ani de văduvie… În concluzie, în ceea ce privește „plecările”, ziua de marți pare a fi destinată, în familia noastră, femeilor, în timp ce ziua de sâmbătă rămâne a bărbaților, cel puțin până acum...

  9 octombrie 2010... Este unu și jumătate noaptea… Vinerea se dusese la culcare, lăsându-i locul suratei sale, sâmbăta, care se ivise curată și proaspătă, aducând cu ea un nou început peste lumea adormită. Pauza de masă de pe schimbul trei trecuse deja de ceva vreme și toată lumea muncea în micuța fabrică de curele. Deodată, fratele meu primește un telefon. Apelul este de la mine și nu prevestește nimic bun, căci tot noaptea îl sunasem și când a murit mama. De data aceasta, era vorba despre tata. Cu ochii în lacrimi, îi dau și lui vestea pe care doar cu câteva minute în urmă o primisem și eu de la bunica ce venise, împreună cu vărul meu, tot într-o fugă la noi să ne anunțe: „A murit tati…” Îi spun că merg cu Luci acasă la ai mei (locuiam pe aceeași stradă întreaga familie, la câteva case distanță) și-l așteptăm acolo. „Nu pot să vin până dimineață”, încearcă el să se scuze, întristat din cale-afară de vestea ce de-abia i-o dădusem, „sunt la serviciu pe noapte…” „Dar nu-i dimineață? îl întreb eu, încă hăbăucă și bulversată, căci habar n-aveam cât e ora. Nu mă uitasem la ceas, credeam că e vreo cinci și jumătate, cel puțin. „Nu, e de-abia unu jumate…” mă anunță el.

   După terminarea apelului, Cosmin lasă mașinile în grija colegului și iese afară. Are nevoie de o pauză, să-și revină după o așa veste neașteptată. Maistrul și șeful de echipă erau și ei afară la o pauză, stăteau la masă și povesteau. „Șefu’, am o problemă!” îi spune fratele meu. „Toți avem probleme!” îi închide maistrul gura și continuă să povestească cu celălalt. Cosmin se așază la masă și își aprinde o țigară. La un moment dat, maistrul se întoarce către fratele meu: „Da’ ce problemă ai?” îl întreabă, cuprins, probabil, de puțină curiozitate. „A murit tata…” Maistrul sare în picioare: „A murit tatăl tău?” „Da...” îi răspunde simplu Cosmin. „Ai cu ce să mergi acasă?” continuă șeful. „Nu, până dimineață când vine autobuzul…” „Dorel, schimbă-te, ia mașina și acuma, în momentul ăsta, îl duci acasă!” îi ordonă maistrul șefului de schimb.

  Nici o jumătate de oră nu trecuse de când îl sunasem pe fratele meu, când acesta a fost adus de la serviciu „în regim de urgență” până în fața porții casei părinților mei…

  Au trecut paisprezece ani de atunci… Dar an de an, în preajma zilei de 9 octombrie, îmi vin în minte astfel de amintiri, trăite sau povestite de noi, unii altora, în familia noastră…