După patruzeci de ani...

  Se spune că „ce e mai frumos, de-abia după patruzeci de ani urmează”… Chiar și eu includeam această „zicală înțeleaptă” în urarea de „La mulți ani!” către prietenele mele când ajungeau în rândul nostru, al celor care trecusem deja de acest prag. Sigur că există și excepții de la regulă, căci așa se întâmplă, de obicei, de când lumea. Iar eu, care musai să fiu altfel decât majoritatea oamenilor, sunt dovada cea mai clară că așa este: la 41 de ani, am trecut printr-un cancer...; n-a trecut anul și m-am trezit fără simțul olfactiv la purtător (habar n-aveam că nu-l mai am, darămite când l-am pierdut sau cum de s-a întâmplat una ca asta -cu doi ani înainte de pandemie-…); nu bine am ajuns să răresc controalele la oncologie, că la 44 am mai primit un „cadou”, o boală destul de rară (păi, nu așa sunt și eu, o „raritate”? doar nu era să mă încurc cu ceva banal…): poliradiculonevrită care, până s-au dumirit medicii despre ce este vorba, s-a cronicizat, rămânând cu nervii motori slăbiți și o dizabilitate de mișcare. Mult am mai suferit referitor la acest termen și la compasiunea oamenilor care, uneori, mă confundau cu o cerșetoare. Asta până când cineva mi-a spus că totul ține de atitudine. Și chiar a avut dreptate, căci, mai deunăzi, când un domn mi-a întins niște bani, am început să râd și să-i explic „bunului samaritean” că eu, de fapt, aștept să vină soțul cu mașina (pe lângă faptul că „sprijin” gardul, dar cred că asta l-a indus în eroare). Îi mulțumesc din suflet persoanei care mi-a arătat că atitudinea face totul, căci a fost pentru prima dată când m-a amuzat situația în sine. Ok, după instalarea bolii, au început căzăturile, strângând deja în „colecția” mea, vreo douăsprezece care s-au soldat, până acum, cu un RMN la cap și o entorsă. Apoi, am făcut ce-am făcut și m-a mușcat câinele; bine, mi-am asumat responsabilitatea încă de atunci și repet, pentru a mia oară, că eu am fost de vină. Dar a fost suficient ca să umblu pe la spital pentru antitetanos și să-l târâm și pe bietul Flutur la cabinetul veterinar pentru controale și toate celelalte (stați puțin, să ne înțelegem: am zis că el m-a mușcat pe mine și nu eu pe el? Cu toate astea, și el a avut nevoie de verificări și control medical...)

  După ce am trecut peste toate acestea (nu chiar cu zâmbetul pe buze), cu patru zile înainte de Crăciun, am mai avut parte de o surpriză: vrând să-mi aduc și eu aportul la pregătirile pentru sărbători, mi-am tras peste picioare (fără această intenție, desigur), o cratiță cu apă clocotită de pe aragaz. Pentru câteva minute m-am prefăcut în „stană de piatră”, sprijinită de aragaz, incapabilă să mă mișc. Luci, care era în cameră și făcea foc, a venit repede (nu neapărat datorită strigătului meu de ajutor, dar cratița care m-a „atacat” a făcut un zgomot infernal), m-a dus pe pat, mi-a suflecat pantalonii și m-a descălțat, lăsându-mă în picioarele goale. N-am știut ce să fac, cu ce să mă doftoricesc, căci n-am mai avut de-a face cu o astfel de situație… Sincer, am vrut să cer sfat orășenilor de la țară, gândindu-mă că poate cineva s-o mai fi confruntat cu așa ceva. Dar era trecut de zece și jumătate seara, cum puteam să deranjez oamenii la o oră atât de târzie? Așa că m-am târât, cum am putut, până în dormitor unde m-am aruncat pe pat, suferind eroic durerea până dimineață, căci de dormit nu prea putea fi vorba. Zorii zilei mi-au adus pe piciorul drept, căci el era mai afectat, vreo zece bășicuțe, tranformându-se, în scurt timp, în niște răni dureroase…

  Astfel au trecut sărbătorile de iarnă, cu dureri și cu tot felul de unguente și sprayuri aplicate peste rănile de pe picioare de către dragul de Luci și cu frica mea de a nu se infecta. Dar, totul e bine când se termină cu bine, căci am rămas doar cu câteva cicatrici care-mi amintesc să nu mă apropii de aragaz când sunt oale sau cratițe pe foc, căci se pare că am un magnetism aparte și pentru așa ceva.

  Probabil că e adevărată zicala asta că „ce e mai frumos, de-abia după patruzeci de ani urmează”, dar, după cum am văzut, nu e valabilă pentru toată lumea. Și, îndrăznesc să mă gândesc că, dacă după patruzeci am „experimentat” o grămadă de chestii nu foarte grozave, cum o fi după cincizeci? Dar, mai am nițel de așteptat… Între timp, nu pot decât să mă bucur de familie, de prieteni dragi, de matracuci, de soare, de flori, de fluturi...

 

 Câteva dintre bucuriile mele...

O colecție mai aparte: păpuși de porțelan

  De-a lungul timpului, am colecționat și eu, ca mulți alții, tot felul de chestii: staniol și ambalaje de ciocolată, timbre, șervețele... chiar și „buruieni” cum le zice Luci la flori, ajungând să am, la un moment dat, 100 de ghivece (dar, neștiind să îngrijesc toate speciile, multe mi-au murit), gablonțuri -în special fluturi și buburuze-, vederi cu actori și cântăreți români și străini (pe asta, recunosc, am „moștenit-o” de la altcineva), terminând cu... păpuși de porțelan.

  Dar, să vă povestesc cum a luat naștere această ultimă... pasiune: în Centrul Vechi al orașului exista un anticariat în care, venind de la serviciu, mai „pierdeam” uneori, timpul, cumpărând tot felul de chestii interesante (pentru mine) la prețuri modice: pahare mai deosebite, felurite decorațiuni sau obiecte ornamentale din lemn sau ceramică... Ei bine, în acel anticariat am văzut, într-o zi, două păpuși de porțelan. Erau una blondă și una brunetă, ambele cu niște rochițe frumoase și cu ochi albaștri de nuanțe diferite. „Pe care să o fi luat acasă?” m-am tot frământat eu. Cred că am stat mai mult de o jumătate de oră în anticariat, de s-o fi gândit patroana magazinului că oi fi având ceva gânduri ascunse. Îmi plăcea păpușa blondă tare mult, dar... avea o problemă: îi lipsea degetul arătător al mâinii drepte (fusese ciobit) și mă gândeam cum să iau chiar prima mea păpușă de porțelan cu... defect. Bun, să o iau pe cea brunetă. Totuși... îmi place mult și păpușa blondă. Pentru că nu mă puteam hotărî, le-am luat pe amândouă.

  Acestea au fost primele mele păpuși de porțelan. Le-am adus acasă, le-am spălat rochițele, pantalonașii, ciorăpeii, pantofiorii... Am observat că aveau capul, mâinile și picioarele din porțelan, trupul fiind din material umplut cu ceva ca vatelina. Erau foarte diferite, ceea ce făcea ca fiecare să fie specială în felul ei. Am început să mă gândesc: păpușile nu sunt noi, deci au deja o poveste, au fost ale cuiva, poate ale unor fetițe care le iubeau foarte mult, le-au dat nume, le-au alintat, au dormit cu ele, le-au destăinuit toate secretele lor, toate gândurile, spaimele pe care le aveau, visele... Cum or fi ajuns în acel anticariat?

  Ei bine, vă dați seama că de la primele două păpuși până la gândul de a le „salva” pe celelalte întâlnite prin magazinele second sau anticariate, nu a fost decât un pas. Nu mai țin minte când am început să le colecționez, dar am găsit o poză din februarie 2014 în care aveam deja șapte păpuși...

  Nu știu ce să zic, dar... parcă ele îmi ieșeau în cale. Le găseam prin anticariatele din oraș, prin magazinele de haine second hand... În autobuz dacă eram, uitându-mă pe geam pe când mă întorceam acasă de la serviciu, se întâmpla uneori să văd o păpușă minunată în vitrina vreunui magazin, parcă așteptându-mă, astfel că a doua zi eram deja acolo, pregătită să o iau acasă. Bineînțeles că nu le-am cumpărat chiar pe toate, căci nu m-ar fi ținut buzunarele, dar care mi se păreau deosebite sau aveau o însemnătate pentru mine, le luam acasă în colecția mea. Eram fascinată de păpușile vechi, căci, mă gândeam că ele vin la mine deja cu o poveste a lor, o poveste tainică, învăluită în mister. Comoda pe care era televizorul a început să devină neîncăpătoare, odată ce colecția mea se mărea pe an ce trece. Am păpuși de porțelan de toate felurile și de toate mărimile (cea mai mică este de mărimea unui deget, iar cea mai mare de vreo 60 de cm.): și țărănci, și orășence intelectuale, și aristocrate din înalta societate, blonde, brunete, roșcate, pistruiate, chiar și negrese, dar și clovni. Trei dintre păpușile mele sunt cu cheițe pe care, dacă le învârți, un mecanism din interior le face să cânte.

  Absolut toate păpușile au primit nume (în afară de trei care aveau deja), în funcție de fizionomia lor, de povestea pe care mi-o imaginam sau influențată de personaje din cărțile citite, gândindu-mă că seamănă cu ele (Alice din „Alice în Țara Minunilor”, Heidi, Clara din „Heidi, fetița munților”), la această îndeletnicire, antrenându-l și pe Luci (cum am reușit această „performanță”, nu-mi dau seama). Numele lui Madam Butterfly n-aș putea să vă spun exact de unde vine (de fapt, știți că mie îmi plac foarte mult fluturii), dar când am văzut-o, ăsta a fost numele care mă gândeam că i se potrivește, fiind o aristocrată din înalta societate, foarte frumoasă și care este, zic eu, un fel de mamă a păpușilor pe care le iubește și le protejează, indiferent de condiția lor socială. Chiar și păpușile care aveau vreun defect m-au impresionat și m-am gândit că au și ele o poveste de spus căci, nici în viața reală nu sunt chiar toate lucrurile „roz”. Astfel, la prețuri de nimic, unele chiar gratis, date „pe deasupra” păpușilor pe care le cumpăram, au ajuns și ele în colecția mea.

  Ei bine, astfel a venit și anul 2017 în care aveam deja, vreo șaizeci de păpuși. Când am aflat că am cancer, pe lângă celelalte la care mă gândeam, neștiind ce mă așteaptă, cum vor decurge lucrurile, am început să mă gândesc și la păpușile mele, ce soartă le va aștepta: voi muri, Luci se va recăsători și cui i-ar trebui păpușile soției decedate? Vor ajunge să fie aruncate sau date „de pomană” cuiva care nu le va aprecia așa cum merită... Am ajuns la concluzia că mai bine le dau eu, sau, măcar, pe cele mai deosebite, să fiu sigură că ajung unde trebuie... Dar să știți că nici să dai ceva gratis nu e atât de ușor, când soarta ta este incertă și viitorul nesigur. Nu m-am gândit că va fi atât de greu să le găsesc un alt cămin primitor păpușilor mele. Am încercat să le ofer rudelor care știau cât de mult țin la colecția mea, dar nici nu au vrut să audă; ce am reușit a fost să ofer cadou unei verișoare de ziua ei, cea mai mare păpușă pe care o aveam în acel moment (de vreo 80 de cm.); am încercat și la serviciu, acolo am reușit să dau unui coleg două păpuși, un băiat și o fetiță, foarte frumoase, dar... cam atât; cum întrebam, cum se găseau tot felul de motive de a mă refuza, nu știu dacă le era frică de mine (că voi muri și chiar nu voiau ceva care să le amintească despre asta) sau... pur și simplu, motivele invocate erau reale... În ultimul weekend petrecut acasă, înainte de a merge la Cluj pentru operație, mi-am înșirat păpușile pe masa pe care am pus-o în fața șemineului și m-am întins pe pat, privindu-le până am adormit cu acea imagine în minte. Nu știu dacă cineva m-ar înțelege dacă i-aș spune că păpușile mă relaxează, mă liniștesc, îmi dau o stare de calm...

  După operație, tati (socrul meu) m-a ajutat să-mi cumpăr un dulap pentru păpușile mele, plătind jumătate din sumă. În sfârșit, păpușile mele aveau o „casă”, un loc doar al lor.

  Pentru că eu tot mai adăugam câte o păpușă la colecția mea, am promis că, atunci când voi ajunge la o sută, mă voi opri, așa că am început să fiu mai selectivă în ceea ce privește întregirea colecției. Astfel, nu mai cumpăram, ca până atunci, dubluri (pentru a reuni, îmi imaginam eu, surori și frați), sau păpuși cu defect. Ultima păpușă trebuia să fie deosebită și chiar așa a și fost: în noiembrie 2019 am întregit colecția cu Noelle, o păpușică frumoasă, cu o rochiță din catifea, de culoarea viorelelor, cu dantelă albă și cu pălărioară asortată cu rochița...

  La ora actuală am 103 păpuși. De fapt, avusesem mai multe, dar, de-a lungul timpului, am dat și eu cadou cu mare drag, așa cum am și primit de la cei din familie, de la prieteni sau chiar de la persoanele de unde achiziționam păpușile și care mă cunoșteau deja...

  Aceasta este povestea iubitei mele colecții care a durat câțiva ani până la realizarea ei (vreo 5), dar care, în fiecare seară, îmi bucură sufletul...

 

 

 „Domiciliul” păpușilor...

 

N-au încăput chiar toate păpușile în „casa” lor (bunica Lenuța nu e din porțelan, dar e foarte importantă, deci n-avea cum să lipsească)...

 

Eleganta aristocrată, Madam Butterfly (vă las pe voi să ghiciți care e)...

 

 

 Prima păpușă achiziționată după operație, Teo-Daria...

 

Cristiana, o altă păpușă deosebită, alături de perechea mea de maramureșeni autentici...
 

 

O altfel de seară...

  Se lasă seara… Din nou… Pentru unii, o altă seară ca în fiecare an, ca în fiecare zi… o seară ca oricare alta… Dar pentru alții… este prima seară singuri, este prima seară după atâția ani, după mulți ani, pe care o petrec singuri, fără jumătatea lor… Doar ei cu gândurile lor… dar cu Dumnezeu alături…

  Dacă te-ai putea întoarce în timp, doar cu câteva zile în urmă, într-o altă seară care ar părea și aceea ca fiind una obișnuită, ca atâtea altele, însă ultima în care l-ai avea alături pe cel lângă care ți-ai petrecut atâția ani, inimă lângă inimă, suflet lângă suflet… ce-ai face? Dacă ai ști dinainte că ar fi ultima seară petrecută în doi, că dimineața se va ivi, la fel ca în fiecare zi, însă nu și pentru cel de lângă tine? Că pentru celălalt vor mai trece încă câteva zile în cruntă suferință, fără a ști cu certitudine dacă e conștient de ce se întâmplă în jurul lui, dacă te aude, dacă știe că ești acolo cu el, lângă el, suferind alături de el? Ai putea să te culci liniștit? Nu cred… Dar… ceea ce ai face, în acea ultimă seară, dacă ai ști, ipotetic vorbind, ceea ce va urma, ar fi asta, după umila mea părere: i-ai lua mâinile lui într-ale tale și, ochi în ochi, ca să-ți întipărești în minte chipul lui drag pentru totdeauna, i-ai spune toate lucrurile pe care ai fi vrut să i le spui, dar n-ai avut timp sau nu ți-ai făcut timp, până acum… I-ai spune multe, multe, ca nimic să nu rămână nespus… Ți-ai aduna anevoie gândurile, căci nu ar fi un lucru ușor dacă nu ai fi avut  obișnuința să faci acest lucru constant, când timpul părea unul infinit și nelimitat… Apoi, încă mână în mână cu jumătatea ta, nu ți-ai pune capul pe pernă, fără a-ți pleca genunchii pentru rugăciunea de seară: „Când merg să mă odihnesc, Ție, Doamne-Ți mulțumesc! O, Părinte-al meu ceresc, rogu-mă să fiu iertat, de-am făcut orice păcat! Așa-n pace voi dormi, îngerul Tău, m-a păzi. Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna fii cu mine și mă-nvață să fac bine. Eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare, în tot locul mă-nsoțește și de rele mă ferește, Amin!”… (rugăciune pe care o știu, parcă, dintotdeauna, de la bunica)...

  Scriu aceste rânduri, cu lacrimile încă șiroind pe obraji, cu gândul la verișoara mea dragă care astăzi și-a condus soțul (care ne-a fost și naș de cununie) pe drumul fără întoarcere… Ce poți să faci, ce poți să mai faci, când Dumnezeu îl cheamă la El pe cel pe care ți l-a dat să-ți fie alături „până când moartea vă va despărți?” Ce poți să faci altceva în astfel de momente, decât să-ți strigi durerea, s-o lași să iasă afară, să se exteriorizeze… acum, când timpul înseamnă doliu, jelire după cel plecat… E nevoie de asta ca rana care sângerează să prindă scoarță, să se cicatrizeze, să se vindece…

  Apoi, un alt lucru pe care poți să-l faci este să te rogi pentru cel plecat… Am citit despre plecări, despre cum pot fi ajutați cei care pleacă. Așa am aflat că există, încă, o legătură nevăzută între cei plecați și familia lor, că ei încă se bucură când îți este bine și suferă, alături de tine, când treci peste o încercare grea („Iubirea, compătimirea și toate celelalte facultăți ale sufletului nu-l părăsesc în noua viață a lui nici dincolo de mormânt. Altfel, ar înceta de a mai fi un suflet. Așadar, repausații iubesc pe cei vii și iau parte la necazurile și bucuriile lor” -protosinghel Nicodim Măndiță în Priveghiul creștinesc, Editura Bunavestire, 2003).

  Plecările, cu toate că fac parte din viață, sunt întotdeauna triste… Și grele, cu atât mai grele, cu cât ai fost mai apropiat de persoanele care pleacă în „grădina de dincolo de nori”… Și cine-ți este mai apropiat decât cel lângă care ți-ai petrecut mai mult de jumătate din viață?  

 

var/v-ar

                           var

Am vrut să cumpăr var.

În funcție de întrebuințare, folosește  var stins sau nestins.

Laptele de var reprezintă diluarea cu apă a varului stins care se folosește mai ales la văruit. 

Purta pe cap un coif de hârtie stropit cu tencuială și var.

Cuvântul „var” este un substantiv comun.

 

                            v-ar

V-ar plăcea să venți și voi în tabără?

Dacă i-ați cere, cu siguranță v-ar da un sfat.

Nu v-ar fi rușine să faceți așa ceva? 

Bineînțeles că v-ar ajuta la nevoie.

Cred că v-ar trebui o altă mașină.

Pamfletul femeii „perfecte” (Veronica Amuza)

 Trag toți de mine, mă vor ideală,

Frumoasă, deșteaptă, cu multă școală,

Cuminte tare și independentă,

Să fiu și caldă, dar și exigentă.

 

Să fac mâncare, să fiu fidelă,

Să fiu de casă, dar și rebelă.

Când mă gătesc, „clar am pe altul”,

Dacă n-o fac, nu mă spală tot satul.

 

Dacă sunt slabă, „zici că-i schelet”, 

Dacă-s plinuță, „e cât un bufet”.

De-mi vopsesc părul, „ce bani irosim!”

Iar dacă nu, „ce zici, ne mai vopsim?”

 

Câând mă machiez și sunt frumoasă,

„Caut atenție, nu sunt de casă!”

Dacă n-o fac, sunt întrebată: 

„Ce s-a-ntâmplat? Oglinda ți-e spartă?”

 

Dacă răspund la un flirt fără vină, 

„Sunt bagaboantă, nu-s fată fină!”

Iar dacă flirtul din start l-am exclus,

„Ce scorpie nașpa, cu nasul pe sus!”

 

Dacă am o mașină așa... mai belea,

„Ia spune, hai spune, ce-ai făcut pentru ea?”

De am un hârb, bun să-l arunc,

Cică sunt proastă, nu mă descurc.

 

Dacă-s gravidă - nu sunt, doar zic -

„L-am prins pe fraier, l-am potcovit!”

Dacă nu vreau, „sunt egoistă,

Nu-mi pasă de neam, mă dau artistă!”

 

De stau acasă și nu muncesc,

„Îi mănânc banii și trândăvesc!”

Dacă muncesc, „îl neglijez,

Nu-i sunt femeie și îl fentez!”

 

Și, dup-atâtea indicații deștepte,

Zău, de la mine la ce să se-aștepte?

Experților în „ce-ar trebui să fiu”,

Le spun doar atât: eu chiar nu mai știu.

 

Am o concluzie, scurt și pe șleau:

Sunt bine mersi și dacă singură stau!

Nu-mi trebuie nimeni să-mi spună ce-i „drept”

Și-acum să v-aud, vreun... sfat înțelept?

 

va/v-a

                      va

El va reuși să ajungă la timp. 

Coletul va fi livrat până la ora stabilită.

Nu va întârzia din cauza lor.  

Îl va da de gol dacă face scandal. 

Va fi bine, îți promit!

 

                   v-a 

V-a spus ce problemă are?

Nu v-a deschis ușa, pentru că n-a știut cine sunteți. 

El v-a informat corect, dar dacă n-ați fost atent...

Cine v-a spus să veniți la ora asta?

V-a fost dor de mine?

 

Ghemococul de blăniță pe nume Mira

   În acel februarie din 2001, am primit de la Luci cel mai frumos și surprinzător cadou pe care-l primisem vreodată (până atunci): un ghemotoc de blăniță albă, cu doi ochișori ca două mărgeluțe negre, o fetiță patruped mioritic, căreia i s-a potrivit de minune numele ales de soțul meu: Mira. Avea, pe atunci, aproape două luni și o adusese Luci de la firma la care lucra în acel moment. Locuiam în casa veche, folosită acum pe post de depozit, o căsuță din chirpici, cu fundație din piatră, așa cum erau casele pe vremuri, familia noastră incluzându-l și pe bătrânul Geto, un visla unguresc, pe care-l adusesem cu noi în momentul în care ne-am mutat la casa noastră. Ghemotocul din brațele lui Luci vibra de emoție, de frică, dar s-a oprit în momentul în care am început să-l mângâi și să-i vorbesc. Am luat copilașul patruped în brațe și… gata! m-am îndrăgostit iremediabil.

  I-am dat drumul în bucătărie să vedem ce face. După ce a amușinat, curioasă, peste tot, s-a culcușit sub soba caldă cu plită și, obosită, s-a pus la somn. Așa a început aventura noastră cu Mira, prima cățelușă pe care am crescut-o fără să știm dinainte la ce ne „înhămăm”, Geto fiind deja dresat pe când l-am adoptat noi. Astfel, habar n-aveam de nimic în materie de educație în ce privește un animăluț de companie...

  Prima noapte acasă cu micuța Mira n-a fost tocmai ușoară. Deci, venind vremea să ne culcăm, au început și întrebările: ce facem, unde s-o punem să doarmă? Ea, fiind de rasa ciobănesc mioritic, era obișnuită, până atunci, să doarmă afară, împreună cu mama, cu frații și cu ceilalți câini din haita lor. Totuși, afară nu puteam s-o lăsăm, nu neapărat pentru că ar fi plâns (cred că nici nu ne trecuse prin cap așa ceva), dar ne-am temut de hoți, pe strada noastră fiind furați, în acea vreme, mai mulți câini de rasă (pui naivi și jucăuși care mergeau la oricine). Deci, soluția pe care o găsise Luci a fost să-i facă un culcuș în hol, unde nu era nici foarte cald, dar nici sub zero grade. Doar că Mira, despărțită de haită, fiind și prima noapte fără mama și frații ei, era speriată și nu voia, în ruptul capului, să doarmă singură. Așa că s-a pus pe plâns și pe zgâriat cu lăbuțele în ușa ce despărțea holul de bucătărie. Auzind-o cum plânge, puteam noi să dormim liniștiți? I-am dat drumul în bucătărie, gândindu-ne că va dormi sub sobă, așa cum făcuse după-masă. Dar ea… nu și nu… a început să zgârie ușa de la camera unde dormeam noi. Așa a ajuns Mira din hol în bucătărie, din bucătărie în cameră și din cameră cu noi în pat unde, pe o păturică la picioarele noastre, s-a liniștit ca prin farmec…

  A doua zi dimineață, ne-am pregătit să mergem la serviciu, cu Mira împleticindu-ni-se printre picioare. Văzând-o, la un moment dat, că se pune „ciup”, semn că vrea să-și facă treburile, am luat un ziar și… hop cu el sub fundul ei. Mira întoarce capul către noi și, neștiind ce se întâmplă, înaintează doi pași. Noi... cu ziarul după ea… Vaaaaaai, am fost de „râsul curcilor”… În loc s-o scoatem afară… dar v-am spus că habar n-aveam să creștem un copil de patruped… Noroc că nu era deloc prostuță și a învățat singură cam cum stă treaba cu nevoile, că de aștepta după noi… putea ea aștepta mult și bine, că tot degeaba…

  Cel mai greu era, însă, când trebuia să ieșim din casă, pentru a merge la serviciu. Era chinul de pe lume, sincer! Plângea biata Mira că o lăsăm singură și se agăța de noi cu toată ființa ei, din toate puterile. De-abia reușeam să ieșim pe ușă afară. Ajunsesem să o așezăm pe un scaun, să o ținem ocupată să se dea jos, ca să putem ieși din casă. La serviciu, stăteam ca pe ace și abia așteptam sfârșitul programului de lucru. Eram, zilnic, cu sufletul la gură de ce vom găsi când vom ajunge acasă. Geto ne întâmpina fericit când intram pe poartă, iar Mira… ce să vă spun, nu exista bucurie mai mare ca aceea când ne vedea chipul. Atunci îi dădeam drumul afară, alături de Geto, unde-și făcea, biata, nevoile (câte le mai avea), timp în care noi făceam curat în urma ei…

  Mira a fost „materialul didactic” pe care am învățat ce să facem și ce să nu facem cu viitorii noștri patrupezi. Făcându-i și baie, mai mult am stresat-o, căci având o mașină de spălat cu elice (mi-o dăduse mama pe a ei), o umpleam cu apă călduță și o spălam acolo (bineînțeles, fără a fi în funcțiune). Dar nu știam ce era în căpșorul ei, cu ce asocia îmbăiatul, de a căpătat o asemenea aversiune împotriva acestei îndeletniciri. Căci, pe măsură ce a crescut și făcea baie în vană, era nevoie de amândoi: eu, în tricou și-n pantaloni scurți, o țineam în vană, timp în care Luci se chinuia s-o spele, iar Mira se chinuia să scape. Și acum mai avem urmele de gheare pe pereții din baia veche, căci, de ne-ai fi văzut în momentul ăla, ai fi zis că lui Mira îi cresc aripi și mintenaș își ia zborul pe geamul din baie…

  Până a crescut mai mare, a dormit în casă, la început cu noi în pat, la picioarele noastre, apoi sub pat, apoi, pe unde apuca. Pe când era încă micuță și dormea cu noi, uneori, Luci o lua încetișor și o punea pe păturica ei pe măsuța de cafea. Dar nu treceau nici cinci minute până când Mira se trezea și realiza că nu se află în locul în care se culcase, așa că sărea jos de pe măsuță și o tulea înapoi în pat. Pe când a mai crescut și își mutase domiciliul sub pat, o mai apuca noaptea exploratul, așa că se punea să roadă vreun ornament, vreun colț de carte, orice găsea la îndemână și la dispoziția ei, mai ales în măsuța de cafea, cadoul nostru de nuntă de la un fost patron.

  După câteva luni, n-a mai fost chip s-o ținem în casă. Așa că am mutat-o afară în curte, unde Luci cu tati îi confecționaseră o casă numai a ei. Dar n-a durat mult până a învățat să sară gardul după noi când ieșeam pe poartă, așa că am fost nevoiți s-o legăm. Astfel, cât timp eram la serviciu, era legată, dându-i drumul de cum veneam acasă. Nu-i plăcea, normal, și dimineața, încercam s-o păcălim să vină la noi s-o legăm: ne prefăceam că avem ceva în mână și ea venea cu drag. Dar, nu i-a trebuit mult până s-a prins că noi nu aveam nimic să-i dăm decât lesa, așa că nu ne-a mai crezut și ne punea s-o alergăm prin toată curtea până obosea, după care, știind că, oricum, nu scapă de legat, ba, mai mult, ne enervăm, se punea jos și ne aștepta… Astfel, cu Mira am învățat să nu ne mai păcălim niciodată patrupezii…

  După ce Geto ne-a părăsit, ca să nu-i fie urât singură lui Mira, i-am adus un companion, un puiuț de două luni, tot mioritic, companion pe care Mira l-a acceptat imediat, devenind noul ei tovarăș de joacă. Pentru a nu mai repeta greșelile din trecut, ne-am cumpărat o carte de dresaj și l-am învățat pe piciul de Solo (așa i-am pus numele) câteva comenzi de bază, luându-mi chiar concediu de la serviciu în primele lui zile acasă, pentru a-l obișnui să-și facă nevoile afară. Era foarte diferit de Mira, stătea singur în casă fără probleme, nu plângea după noi și nu distrugea nimic. Când ajungeam acasă de la serviciu, îl găseam dormind liniștit sub cuierul din bucătărie.

  Spre deosebire de Solo, căruia nu-i era frică de nimic, Mira semăna foarte bine la fire cu matracucul de mai târziu, Flutur, fiindu-i și ei frică de furtună, de artificii și petarde, de zgomote ciudate, chiar și de uscătorul de păr... Mai țin minte cum, într-o iarnă, mergând cu ea la veterinar, un tânăr a aruncat cu o petardă spre noi, aceasta pocnind taman între picioarele din spate ale cățelușei. Am crezut că ne stă inima-n loc, la amândouă, așa de tare ne-am speriat și a fost nevoie de multă forță din partea mea s-o țin strâns cu lesa ca să n-o ia la goană.

  Multe aventuri am trăit cu mioriticii noștri dragi, începând cu Mira, scumpa și timida noastră fetiță patruped, pentru care lucrurile trebuiau să aibă o anumită logică, să fie așa cum le-a văzut și le-a învățat, nu altfel (de exemplu, dacă un tată se juca cu copilul său și-l ținea cu capul în jos, Mira era în stare să rupă lesa și să fugă mâncând pământul, gândindu-se, numai ea știe, la ce grozăvie). Cu toate că nu mai sunt cu noi de peste 10 ani, îi purtăm în suflet alături de toate amintirile pe care ni le-au dăruit...

 

 Mira la vreo trei luni...

 

 

 Cu Mira în martie 2003... 

 

Cu Mira și Solo la un concurs unde, deși n-au participat, au fost foarte pozați și admirați...

Nu faceți ca mine...

   Nu am vrut să povestesc despre cum m-a mușcat Flutur, având în vedere că cineva îmi spusese, după ce a aflat ce mi s-a întâmplat: „Ce faci cu câinele dacă te mușcă? Îl omori!” Apoi, cum să-l omori, mai ales dacă nu este vina lui? Văzusem destule emisiuni (se pare că, totuși, nu suficiente) cu „Cesar și câinii”, ca să-mi dau seama că, atunci când patrupedul are o problemă, nu e neapărat vina lui (da, am văzut că sunt și astfel de cazuri, nu contest asta), ci, mai degrabă, a stăpânului acestuia. Astfel că, mai întâi, se corectează comportamentul bipedului, apoi se lucrează cu câinele. Dar, în ziua aceea, parcă eram „tabula rasa”, căci n-am luat în seamă factorii care au declanșat ceea ce s-a întâmpat mai târziu. Dar… să vă povestesc…

   Acum vreo doi ani, pe la începutul lui octombrie, mă întreabă prietena mea de la fostul serviciu dacă nu aș avea chef de o ieșire cu fetele. Oo, cum să nu, căci nu ne mai întâlnisem din vară. Am pus la punct toate detaliile și, iată-mă în ziua respectivă, pregătindu-mă pentru întâlnire. Vecinul meu tocmai își schimba țiglele de la acoperiș, aflându-se la noi în curte; ba, mai folosea și o sculă destul de gălăgioasă, dar ajunsese cu lucrul în grădină, deci puteam lăsa matracucile afară în bună regulă, ceea ce am și făcut. Dar... n-apuc să închid ușa după ele, căci, lucrând vecinul cu scula aia care făcea un zgomot ciudat, Flutur s-a speriat și a intrat val-vârtej în casă, hotărât fiind să rămână acolo, orice-ar fi. Știam că lui Flutur îi este frică de furtună, de artificii și de orice alte zgomote deranjante pentru el, precum și faptul că doar casa este locul care îi conferă siguranță, dar nu am luat în considerare nimic din toate acestea. Era deja timpul să chem un taxi și să plec, chiar n-aveam atunci nevoie de ifosele lui Flutur. Of, nu puteam să-l las în pace? Căci, fiind în vârstă (și destul de morocănos, pe deasupra), n-avea ce să strice… Dar, încăpățânată cum sunt, nu și nu! musai să iasă afară și să încui după el. Așa că merg eu, șontâc-șontâc, pe urmele lui, tocmai când o luase pe scări în sus spre mansardă. Apuc doar să-l prind de coadă și să nu-l las să plece. Flutur coboară, mă ocolește și urcă pe canapea. Eram deja foarte nervoasă, transmițându-i și lui din starea mea. Întind mâna dreaptă să-l prind de zgardă și să-l oblig să coboare din pat, dar Flutur se panichează și, fără vreun alt avertisment, mă apucă cu gura de mână. Eu rămân șocată cu mâna întinsă câteva secunde, după care mi-o retrag și urlu, efectiv, cât pot de tare: „Ieși afară în momentul ăsta!” Vă dați seama, ușa era deschisă, la fel și geamul, cred că s-a auzit cale de trei străzi. Flutur… stană de piatră, nu altceva… Merg la chiuvetă, căci dintr-un deget „scrijelit” nițel, curgea sânge și nu voiam să mă murdăresc pe haine. Sun mai întâi fetele, le spun că întârzii puțin, apoi mă uit să văd ce pot face. Nu era mare lucru, aveam un colț în palmă pe interior și unul pe exterior, de zici că folosisem în mod greșit un capsator. Și încă niște „scrijelituri”, dar, cum am zis, nu era mare lucru. Mă șterg cu prosopul, găsesc în sertarul cu „de toate” niște plasturi, pun câte unul pe fața și pe dosul palmei, apoi îl sun pe Luci să-l întreb ce să fac cu matracucul. Normal, după ce mă ceartă, las ușa deschisă larg cu Flutur pe canapeaua lui, îmi iau, zâmbind frumos și politicos „la revedere” de la vecin și oamenii care încă lucrau în grădină (sigur că m-au auzit înainte, or fi crezut că am înnebunit) și, după ce vine taxiul, merg la întâlnirea cu colegele.

   Am petrecut timp de calitate cu dragile mele prietene în jur de o oră, o oră și ceva, iar înapoi m-au adus ele cu mașina. Acasă totul era în regulă, la vecini lucrul se terminase pentru ziua aceea, așa că Flutur era afară la umbră. No, trebuitu-mi-o tot scandalul ăsta? mă gândesc eu înciudată. Mâna începuse deja să se umfle și să mă doară. De cum am intrat în curte și m-au întâmpinat matracucile, îi bag mâna beteagă sub nasul lui Flutur: „Ai văzut ce mi-ai făcut?” Săracu’ Flutur, se face mic-mic și-și pune capul în pământ… „Lasă”, îl mângâi eu cu stânga, „că nu-i vina ta, eu și numai eu sunt de vină…”

   După ce a venit și Luci de la serviciu, mă dezinfectează cu alcool sanitar și-mi pulverizează deasupra o peliculă subțire de spray sub formă de plasture. Nici prin cap nu mi-a trecut să merg la doctor, câinele meu era vaccinat, nici nu aveam vreo rană deschisă, deci… la ce să mai pierd vremea și pe la spital? Dar n-am putut dormi în noaptea aceea. Căci, pe când să adorm, fulgerături simțeam în mâna dreaptă, nu altceva…

   După o noapte luuuuungă, accentuată de durerea din ce în ce mai acută, dimineața se ivise, blândă și bună, dar nu cu mine. Îmi privesc mâna pe care, până atunci, o ținusem la piept. Era umflată ca un cartof și o roșeață începuse să se întindă în jurul „capselor”. Între timp, mă sună o bună prietenă care locuiește în județul vecin. Când aude ce mi s-a întâmplat, nu și nu, că musai să merg la doctor pentru vaccinul antitetanos. O fi câinele vaccinat, dar având în vedere cum reacționează mâna mea, e obligatoriu s-o vadă un doctor. „Nu știu dacă mă pot îmbrăca…” și, de cum rostesc cuvintele astea, mă gândesc cu groază la hainele care ar trebui să le iau pe mine. Prietena mea nu renunță: „Îl las pe copil la o vecină și vin să te ajut și să te duc eu la spital!” Cu doi copii la școală și unul micuț acasă, locuind în alt județ decât al meu, cum s-o port pe drumuri? Îi zic că m-oi descurca eu cumva și, după ce-i promit că o sun de îndată ce mă întorc, închid. Era trecut de opt. Știind că tati o fi încă la biserică, o sun pe mami și îi spun ce și cum. Ghinion, mașina lui tati e, încă, la service… No, trebuie să mă descurc singură... Îmi ia mai bine de o oră să mă pregătesc de plecare...

   La spital, primul lucru care mă întreabă (pe bună dreptate) doamna doctor, după ce-i spun ce-am pățit, este: „Da’ ce i-ați făcut?” Explic eu cum și cât pot de bine situația, ca să nu mă trimită, cumva, și la psihiatrie, pe motiv că sunt „cam dusă cu pluta”. Asistenta de față mă pansează, îmi face un vaccin antitetanos, timp în care doamna doctor îmi prescrie antibiotic pentru o săptămână. Totuși, ca să scap de vaccinul antirabic, musai să aduc carnetul de sănătate al câinelui pentru a demonstra că e, într-adevăr, vaccinat (nici prin cap nu-mi trecuse să-l iau cu mine), plus consultarea câinelui și o adeverință de la medicul veterinar privind starea de sănătate a acestuia.

   La cabinet, unde ne-am înființat cu bietul Flutur și cu „dovada” faptei lui (adică mâna mea), la fel, am fost întrebată ce i-am făcut câinelui, căci era evident că ceva i-am făcut, din moment ce propriul meu patruped, pe care-l cunoșteau de micuț, a îndrăznit să mă capseze.

   În concluzie, cam multe drumuri m-au costat încăpățânarea mea de câteva minute. Ca să nu mai spun și de durerea fizică suferită… Dar credeți că ceea ce s-a întâmplat a făcut să-mi scadă iubirea ce i-o purtam matracucului meu? Nici vorbă! Îl iubeam la fel de mult, doar că am început să fiu mai atentă cu „doleanțele” lui în anumite condiții, mai ales când era vorba de factori stresori pentru el… 

 

Oameni singuri (Adrian Păunescu)

Pentru oamenii cei singuri pe pământ e cel mai greu,

El -mai singur decât tine și tot singuri ea și eu.

Oameni singuri, oameni singuri, dați-mi voie să vă strig

Că primiți singurătatea ca pe-un ultim val de frig.

Nu e nimeni în odaie, numai lucruri care mor

Și tumultul de afară și uitarea tuturor 

Și la masă numai umbra singularului tacâm

Suntem toți atât de singuri că abia ne mai târâm. 

Boala grea a-nsingurării a intrat adânc în toți

La părinți nu vin copiii, la copii nu vin nepoți

Nu e nimeni lângă nimeni, am murit de mult și noi

Oameni singuri puși să piardă zi de zi câte-un război.

În cutiile poștale nu mai cad de mult scrisori

Doar taloanele de pensii și somații uneori

A murit și telefonul și când sună s-a greșit

Oameni singuri umplu puntea dintre pâine și cuțit.

Pentru voi aceste vorbe, pentru voi acest poem 

În familia pierdută, cu iluzii vă mai chem

Omul singur la om singur se târăște pe pământ

Ca un sfânt dintr-o icoană spre icoana altui sfânt.

Și nici moartea care vine peste noi nu mai e grea

Decât e singurătatea care seamănă cu ea.

Oameni singuri, oameni singuri, ce vrei lume să-mi arăți?

Că ai patru miliarde de adânci singurătăți?

Telefonul

  Acum mulți ani, peste douăzeci dac-ar fi să socotesc, am lucrat la o firmă de produse parafarmaceutice. Era un depozit de distribuție a unor produse pentru copii (și nu numai), de la tetine, suzete, biberoane, lapte praf la cosmetice gen uleiuri, pudre, creme, șampoane, geluri și alte asemenea lor. Mi-a plăcut foarte mult, cred că a fost singurul loc de muncă unde mergeam întotdeauna cu plăcere și unde m-am simțit, cu adevărat, ca acasă. Soțul meu lucra și el la aceeași firmă, ocupându-se, alături de alți colegi, cu deplasările, în timp ce două operatoare preluau comenzi telefonic, iar eu, la depozit, pregăteam colete cu produsele comandate. Pe lângă această muncă, se mai făcea curat în firmă și la depozit, se verificau termenele de expirare ale produselor, se spălau mașinile, iarna se curăța zăpada, se făcea și contabilitatea primară, toți ocupându-ne de câte ceva, fără supărare sau desconsiderare că o anumită muncă ar fi umilitoare pentru noi (bine, de anumite lucruri se ocupau băieții, cum ar fi spălatul mașinilor sau lopătatul zăpezii, așa cum și noi, fetele, făceam curat în firmă, pe rând). Oricum, fiecare știa exact ce are de făcut, șeful putând lipsi zile în șir, știind că treaba merge bine și în lipsa lui.

  Pentru a rezolva orice problemă ar fi putut apărea pe traseu, când ne-am angajat (prima dată soțul meu, apoi, la ceva vreme după el, eu), toți cei din firmă am primit câte un telefon de serviciu, folosit numai în acest scop. Oricum, la început de lună, când venea factura pentru luna precedentă, șeful verifica apelurile și, pentru cele date în interes personal, atunci când existau, se scădea din factură și se plătea de către angajatul în cauză. Dacă cineva părăsea firma, normal că nu se cumpăra alt telefon, ci acesta se dădea celui care-i lua locul. Așa am devenit, pe durata angajării mele la acea firmă, posesoarea unui astfel de telefon. Folosit numai în interes de serviciu, după cum am menționat. Ei bine, datorită acestui telefon am rămas, atât eu, cât și soțul meu, cu niște amintiri care și acum ne fac să zâmbim. Dar, să vă povestesc...

  Într-o zi, sună telefonul. Mă uit, nu era un număr de la firmă dintre ai noștri, ci unul necunoscut. Răspund și se aude o voce feminină: „Bună ziua! Cristina la telefon, dați-mi-l, vă rog, pe Ionuț!” N-aveam, la acea vreme, niciun coleg cu numele de Ionuț. Probabil lucrase la firmă înaintea mea și, după ce a părăsit firma, am primit telefonul lui. „Mă scuzați, Ionuț nu mai lucrează aici!” o lămuresc eu, politicos și închid, văzându-mi, mai departe, de treabă. Până aici, nimic neobișnuit. Doar că a doua zi, sună iar. Același număr de telefon cu aceeași doleanță: „Bună ziua! Cristina la telefon, vă rog să mi-l dați pe Ionuț!” Eu, calmă, îi reaminesc, în caz că a uitat: „V-am mai spus și ieri, Ionuț nu mai lucrează aici! La revedere!” Da, la revedere, până data viitoare. Căci, am început să primesc telefonul ăsta în fiecare zi, la orice oră: când eram cocoțată pe rafturi, pregătită să iau niște produse la care nu ajungeam altfel, în pauza de masă când tocmai mușcam dintr-un sandvici, când eram ocupată cu vasele patrupezilor firmei, punându-le apă sau mâncare… Dar și acasă suna biata Cristina care, bănuiam eu, suspina încă după un Ionuț ce părăsise firma odată cu iubita. Luci a încercat și el să o convingă să nu mai sune că n-are rost, nu putem să i-l dăm pe acest Ionuț pe care-l căuta. Asta însă, nu a descurajat-o, ci a făcut-o să sune și la sfârșit de săptămână, ba chiar și noaptea. Nu mai era chip s-o scoatem la capăt cu această Cristina care, zi de zi, își încerca norocul, da’ de l-a nimeri pe Ionuț sau cineva i l-ar putea da la telefon să vorbească cu el. Deja ne simțeam hărțuiți. Și nu ne puteam da seama dacă Cristina „noastră” ori a ajuns să fie obsedată de băiatul ăsta, ori, pur și simplu, se juca cu noi și cu nervii noștri…

  Într-o noapte, pe la ora unu, dormeam amândoi profund când, de-abia aud, ca prin vis, că sună telefonul. Mă întind după el și dau să răspund, dar Luci, trezit și el din somn, îmi ia telefonul și, după un „Alo!”, aude aceeași voce: „Alo! Cristina la telefon, cu Ionuț, vă rog!” Era, deja, prea mult, așa că Luci, nervos, îi strigă: „Ionuț este la pușcărie zece ani de-acu’ încolo, nu-l mai căuta!” Acuma, nu știu dacă chiar a crezut ce i-a spus Luci ori s-a speriat, ori s-o fi gândit că, totuși, a cam exagerat cu joaca… Cert este că, din acea noapte, Cristina nu ne-a mai sunat.

  Dar peripețiile cu acest telefon nu s-au terminat aici. Pentru că, mai ales când aveam o mașină în delegație, puteam fi sunată în orice moment cu vreo problemă (de exemplu, unei farmacii nu-i ieșea marfa la verificare), purtam telefonul la mine tot timpul, chiar dacă cel personal rămânea în depozit. Așa s-a întâmplat și în acea zi când, mergând la baie, nici nu apuc să mă dezechipez, că aud un „pleosc!” și, întorcându-mă, văd telefonul ce mă privea parcă, mirat, de pe fundul vasului de toaletă. Cine a mai pățit așa ceva (căci bănuiesc că nu sunt singura care s-a confruntat cu un astfel de ghinion), știe ce înseamnă intrarea la apă a unui astfel de aparat. Panicată de-a dreptul, scot repede telefonul, îl scutur bine de apă și, trecându-mi „brusc și subit” orice nevoie aș fi avut până atunci, ies din baie val-vârtej și nu mă opresc până în depozit. Verific starea aparatului: normal că nu merge. Îl desfac în bucăți și, scuturându-le bine pe fiecare în parte, le așez pe pervazul ferestrei la soare. Nu spun nimănui nimic, poate nici nu e nevoie, dacă-i revine „piuitul”. Bine că nu m-a sunat nimeni în acea zi (de parcă aș fi avut habar, cu telefonul dezasamblat...). După câteva ore, timp în care telefonul s-a uscat, m-am gândit eu, cam peste tot, îl montez la loc, dar constat că tot nu funcționează. Vai de mine, cum să dau ochii cu șeful și să-i spun că am scăpat telefonul în vasul de toaletă? Sigur trebuia să cumpărăm altul și, la acea vreme, nu era deloc ieftin... plus că trebuia să fie în rețeaua în care erau și celelalte telefoane ale firmei (era vorba de Zapp, rețea care astăzi nu mai există).

  După-masă merg acasă cu telefonul defect, hotărâtă să-i spun mai întâi lui Luci, să vedem ce e de făcut. Spre seară, după ce ajunge din delegație, îl pun la curent: „Iaca, Luci, ce-am făcut și ce-am dres și… tot nu merge…!” După ce Luci se amuză suficient, ia telefonul și i-l dă unui vecin care se ocupa cu repararea unor astfel de aparate. După vreo oră de meșterit, timp în care eu una n-am avut stare și aproape că am făcut cărare pe podelele din casa în care locuiam la vremea respectivă, vine vecinul și ne aduce telefonul care… minune, funcționează perfect. Vă dați seama ce bucurie pe mine că nu mai trebuie să afle șeful ce angajată hăbăucă are la el în firmă.

  Astăzi mi-au rămas doar amintirile, căci firma nu mai există demult, iar colegii s-au împrăștiat care încotro… Dar mi-e drag să-mi amintesc de acea perioadă, când aveam și eu, și Luci, puțin peste douăzeci și cinci de ani și trăiam totul, și bune și rele, la intensitate maximă...

 

 În depozit...

 

 

Pregătind colete...

 

În țara lui Mură-n Gură (Nina Cassian)

 În țara lui Mură-n Gură,

Totu-mi este pe măsură.

Când mă scol de dimineață,

Nu la șapte, ci la zece,

Vine-o tavă cu dulceață

Și-un pahar cu apă rece.

Și dulceața zice: ia-mă!

Și paharul zice: bea-mă!

Ia-mă! Bea-mă!

Ușor de zis!

Însă gura s-o deschizi,

Nu-i deloc așa ușor!

-Ajutor! Ajutor!

Lingurița, grijulie,

Îmi deschide gura mie.

Ei, așa mai merge, zic,

Dacă mă ajuți un pic!

 

Dar e timpul să fac baie!

Apa intră în odaie

Cu volanele-i albastre.

-Ne-adresăm domniei voastre!

-Cum doriți să fiți spălat?

Uite-așa, culcat în pat!

Cum doriți să fiți lăut?

Uite-așa, în așternut!

Iar acum, prosopul cel pufos

Se înclină moale, pâmă jos

-Eu să vă frec aș vrea, pe spate

-Nu, vai de mine, nu se poate!

Întreabă-te și întreabă-mă

Cum pot să ies din plapumă?

Afară-i frig, în pat e cald

La urma urmei, nu mă scald!

 

În țara lui Mură-n Gură,

Caști o gură cât o șură,

Și îndată-ți pică-n ea,

Tot ce vrei și tot ce ai vrea!

Sărmăluțe-n foi de viță,

Supă caldă, tocăniță,

Cozonac, compot, halviță,

Cârnăciori și ciulama,

Murături et cetera.

 

Am mâncat, de m-am umflat!

Nu-i nimic, o macara, iată că pe sus mă ia

Și m-așază după plac,

Colo-n umbră-ntr-un hamac.

Huța-huța, ce să zic,

Bine-i când nu faci nimic.

Lecțiile stau pe masă,

Dar de lecții nici nu-mi pasă.

Stau și moțăi în hamac,

Ele singure se fac.

 

-Dragă aritmetică, nu știu ce te-mpiedică

Să rezolvi vreo trei probleme!

Eu de fleacuri nu am vreme!

Draga mea gramatică,

Nu fi antipatică!

Nu fi, zău, nesuferită!

Și transcrie într-o clipită

Exercițiile mele!

Vezi că eu n-am timp de ele!

Hai, draga mea istorie,

N-am chef să am memorie!

Ține minte tu mai bine,

Cine s-a luptat cu cine,

În ce an, și-n care loc!

Eu să-nvăț n-am timp deloc!

În țara lui Mură-n Gură,

Am prieteni pe măsură!

Vreți să vi-i prezint cumva?

S-a făcut! Poftiți încoa'!

Ăsta-i Puiu-prinde-muște,

Ata-i Lica-vreau găluște.

Ăsta-i Miță-strâmbă-nas

Ăsta-i Duță-mielul-gras

Asta-i Sanda-somn în gene

Și-ăsta-s eu: burduf de lene.

Toată-toată ziulica,

Ați văzut? Nu fac nimica.

Și programul se încarcă.

Astfel, nu e de mirare,

CĂ ceva mă-mbie parcă

Și mă trage la culcare.

Ah! Îmi este somn de pic!

Și-apoi, prea mult am vorbit cu voi!

Când vorbesc mai multișor

Obosesc îngrozitor!

În țara lui Mură-n Gură

Somnul repede te fură!

Nici n-ai timp să spui la lună

...Noapte bună!...