La veterinar…

  Primisem, încă pe când eram în minunata vacanță la mare, un mesaj de la veterinar, mesaj în care ni se amintea că în 30 august va fi scadent următorul vaccin pentru matracuc. La câteva zile după întoarcerea acasă, de comun acord cu Luci, pun mâna pe telefon și fac programarea, atât pentru Codruț, cât și pentru Capucino. Căci pe matracucă, deși fusesem anunțați de scadență tot printr-un mesaj telefonic, am tot amânat-o cu vaccinul ei ca să îl ajungă din urmă pe Codruț și să îi ducem împreună, să nu facem atâtea drumuri pe la „cel mai iubit loc de vizită” al matracucilor.

  În ziua cu pricina, pe când ne pregăteam deja de plecare, matracuca, fără să vadă vreo lesă ori vreun semn care să dea de înțeles că ar urma să ne însoțească, a început să nu ne scape din ochi, să scâncească, să facă ture… Habar n-am cum de și-a dat seama că-i luăm și pe ei cu noi. Codruț, mai puțin școlit, nu prea știa ce se întâmplă, dar a început să se agite și el, văzându-și tovarășa atât de exaltată. Și… s-au activat amândoi la maxim când au văzut că lesele părăsesc locul lor obișnuit. A fost nevoie să așteptăm nițel să se liniștească. Apoi am luat fiecare câte o lesă, eu cea de care era atașată Capucino și, ieșind din curte, ne-am îndreptat spre mașină. Capucino, în doi timpi și trei mișcări, a sărit înăuntru. M-am pus și eu în spate, lângă ea, căci, la ultima plimbare, deși era fixată husa pentru câini, tot trebuia să-l împing pe Codruț care voia cu tot dinadisul să ajungă în față, între noi. Amândouă deja în mașină, așteptam să urce odată și matracucul ca să putem porni. Dar… așteptam degeaba. Codruț, stând în fața ușii din spate, se uita la noi ca la felul cinci și… nici vorbă să vrea să urce! Ba, ne-a întors și dindărătul, ca să înțelegem mai bine intenția lui de a nu dori să intre în mașină. De parcă și-ar fi dat seama unde mergem și, astfel, ne-ar fi spus: „No, dacă vizita-i la veterinar, călătorie sprâncenată, că io rămân acasă!” Of, Codruț, dar hai odată, că întârziem! Un vecin care trece pe lângă noi, ne întreabă care-i hiba și se scuză față de Luci că, oricât și-ar dori, nu-l poate ajuta. „Nici nu-i indicat!” îl liniștește Luci, râzând. No, da’ totuși, ce să facem? Nu-l putem lăsa acasă, căci, în primul rând, vizita la cabinetul veterinar, este pentru el. Se întoarce Luci după recompense, apoi să-l vezi pe matracuc înăuntru dintr-un singur salt. „Of, măi Codruț, ce emoții ne mai dai și tu!” îi spun în timp ce-l servesc cu încă o recompensă, fiind tare mândră de el. Eram programați la 9 și jumătate și, până atunci, mai aveam doar vreo 7 minute.

  Ajunși la cabinetul veterinar, parchează Luci, după care i-l dau pe Codruț. Dar nu bine i-o întind și pe Capucino care apucă doar să iasă din mașină și... rămâne bărbatu-meu numa’ cu lesa în mână. Zgaiba de matracucă, văzându-se liberă, începe să se desfășoare, când în stânga, când în dreapta. Ba, mai face slalom și pe stradă, chiar în timp ce trece o mașină, ceea ce ne dă palpitații, de imediat o să avem noi nevoie de medic. N-avem ce face, căci știm că, de ne luăm după Capucino, ea va crede că ne jucăm și se va depărta și mai mult. Ne îndreptăm spre cabinet, urcăm scările și așteptăm să se liniștească „Speedy Gonzales”-ul nostru. Asistenta scoate capul pe ușă: „Dar puteți să intrați!” Iar noi, arătând spre stradă: „Stați puțin, c-am pierdut un pacient!” În fine, mă înțeleg cu Luci să intru eu cu Codruț, în timp ce el încearcă să prindă evadata care țopăia pe stradă de zici că era în curtea ei.

  Intru cu Codruț, mai mult trăgând de lesă, căci nici el nu părea prea dornic de o astfel de vizită și închid ușa, să nu evadeze și actualul pacient. Întind asistentei carnetele de sănătate. „Ce mai faci, Flutur?” îl întreabă doamna doctor pe matracucul ce rămăsese cu ochii la ușă. Cu o strângere de inimă, o corectez: „Nu-i Flutur, ci Codruț! Flutur nu mai e de mult…” Mi se spune că trebuie să urce pe cântar. Trag de lesă, proptindu-mă bine de baston. Mă gândesc: „No, matracuc, dacă voiai să te răzbuni pe mine și să mă vezi în patru labe, acuma-i momentul!” Dar, surprinzător, Codruț se urcă pe cântar și se pune în poziția șezut. Are 50,3 kilograme. Doamna doctor notează în timp ce eu, cu ochii în stradă, văd că evadata a fost capturată cu succes. „Vine și pacientul numărul doi!” anunț eu și, într-adevăr, ușa se deschide și apare don’șoara cu Luci. E cântărită și ea (are 12,6 kilograme) și, pentru că „cei din urmă vor fi cei dintâi”, i se acordă prioritate matracucii care e urcată pe masă. Nu-i place, caută să scape, dar Luci o ține bine. Urmează vaccinul, curățarea glandelor perianale și… gata! matracuca și-a încheiat procedurile medicale. Îi vine rândul lui Codruț. Urmează aceleași proceduri ca și Capucino, căci matracucul nostru e primul câine mare pe care l-am văzut târșâindu-se pe fund. „Nu prea se întâmplă la câinii de talie mare să aibă această problemă, dar o rezolvăm și pe asta...” zice doamna doctor și asistenta se pune pe treabă. Nici lui Codruț nu-i place, mârâie, pare că spune: Ce tot lucră ăștia la dindărătul meu?” și încearcă să se pună în șezut. Nu mai durează mult și e gata și pacientul numărul doi. Ni se dau pastilele de deparazitare la pachet pentru acasă și plătim... 566 de lei (un fleac, nu?) Amintesc și de castrarea lui Codruț de care a scăpat anul trecut ca prin minune. „Încă nu se poate, trebuie să slăbească vreo cinci kilograme! Așa cum îi acum (de gras, adică) ar trebui să fie după castrare. Și Capucino trebuie să slăbească, măcar două kilograme, ea, în mod normal, nu ar trebui să depășească zece kile. Musai să le cântăriți mâncarea!”

  Și, iac-așa am ajuns noi, după o vizită la veterinar pentru un simplu vaccin, să calculăm, să cântărim, să măsurăm cu paharul primit de la cabinet, cât și cum tre’ să bage matracucile pe sub nas. Vaaai, deja mă gândesc câte luni îi vor fi necesare mezinului matracuc, care-i atât de pofticios, să scape de cinci kilograme… De Capucino (care, fie vorba între noi, e la a treia încercare de… dietă), nici nu mai zic… Dar… suntem cu ochii-n patru...

 

Capucino fată, io zic că tre' să ne schimbăm veterinarul, altfel nu mai durează mult până vom deveni niște schelete umblătoare...