luni, 7 octombrie 2024

Rugăciunea florilor (Din publicațiile Casei Școalelor, Alfred Mosoiu, Sufletul Credinței, Poezii, 1920, București, Luceafărul, pag. 16-19)

Plăpând ghiocelul,

Ieșind din zăpadă,

Strigă! „Tatăl nostru...”

Ca lumea să-l vadă.

 

„Care ești în ceruri...”

 Șopti floarea soare

Și-un val de lumină

Căzu pe răzoare...

 

Smerit busuiocul,

Când vântul îl mână

 Și-i scutură roua,

„Sfințească-se...”-ngână.

 

Când „numele-ți” spune

Trist, Ochiul-de-bou,

Nu știi de-a fost șoaptă

Sau numai ecou...

 

Albastră ca cerul

O Nu-mă-uita

Spune: „Mpărăția

Să fie a Ta”

 

Și „Facă-se voia”

Suspin'o camee,

Călcată-n picioare

Pe alba alee.

 

Când nuferii' lacuri 

Văd stele căzând,

Șoptesc: „Cum e'n ceruri

Așa pe pământ...”


Și grâul, când moara

Vuiește întruna,

 A zis, „Pâinea noastră

Cea de totdeauna.”


Iar nalba și Gura 

De-leu, amândouă

La fel rugătoare

Răspund: `Dă-ne-o nouă...”


Cu gândul la fluturi

Stau rozele'n glastre

Și spun: „Iartă nouă

Păcatele noastre...”


„Precum noi iertarăm

Greșitii” încet,

Răspunde garoafa

Uscată-n buchet.


Și crinii, podoaba 

Fecioarei cinstite

Șoptesc „Nu ne duce

Pe noi în ispită...”


Iar spinii, ce-odată

Martirii îi purtară

„Și ne izbăvește

De rele...” oftară.

 

Și vântul pornește

Ecoul divin,

C'un freamăt pădurea

Răspunde: „Amin”.

 

 

 

 

 

vineri, 4 octombrie 2024

șa/ș-a

                                                  șa

Piesa de harnașament din piele care se fixează pe spinarea calului și pe care stă călărețul se numește șa.

Calul pe care voiam să-l cumpăr din târg nu avea șa.

Bicicleta mea are o șa roșie,

-Nu-mi vorbi din șa, de parcă aș fi o slugă!

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.” este o formulă de încheiere specifică basmelor.


                                                  ș-a

Băiatul ș-a lui soră plecaseră deja.

 


                       

miercuri, 2 octombrie 2024

Surda n-aude, dar le potrivește (George Budoi)

-Bună ziua, babă Leană!

-Ia, mănânc un pic de slană.

-Mătușico, bre, ești surdă?

-Nu doar slană, ci și urdă.

 

-Câți ani ai, cât ai etatea?

-O duc greu cu sănătatea.

-Ai trecut de nouăzeci?

-Mi-am făcut și loc de veci.

 

-Te-ai grijit, te-ai spovedit?

-Mă dor șalele cumplit.

-Mergi la doctor, iei pastile?

-Cât vrea Domnul să-mi dea zile.

 

-Mai ai vin în damigeană?

-Îi fac moșului pomană.

-Babă Leno,-ți place țuica?

-Să trăiești, mânca-te-ar muica! 


-Păsări ai, niscai găini?

-Am vecinii buni, blajini.

-Te-ntreb iar, mata ești surdă?

-Am și-o ciorbă de leurdă.


-Ții mâncarea-n frigider?

-Cu oțet și cu piper.

-Babo, îți bați joc de mine?

--De, nepoate, cât o ține!...


Prin țări străine...

  Văzând cât de greu puteam pune un ban deoparte din salariile noastre, la fel ca mulți alții, și pe noi ne-a bătut gândul să încercăm să ne „căpătuim” prin alte țări străine. Avea Luci un prieten, un fost coleg din liceu cu care s-a înțeles foarte bine (mi-a fost coleg și mie la postliceală) și care ajunsese, într-un final, în Portugalia unde se stabilise cu gândul să-și facă un rost. Încă mai ținea legătura cu noi și l-a chemat și pe Luci, nu o dată, să meargă și el. Așa am ajuns, la aproape patru ani de la căsătorie, să îndrăznim să visăm și noi la „ce-ar fi dacă…” Atât de mulți au reușit, noi de ce n-am putea? Ne-am hotărât să meargă el prima dată, să vadă ce și cum și, dacă era ok și aș fi avut șanse să-mi găsesc și eu ceva de lucru, să-l urmez. Pe vremea aceea, puteai să stai într-o țară străină maxim trei luni, fără să ai probleme, ca și cum te-ai fi dus într-o vacanță.

  Și, iată-ne într-o zi de primăvară din 2003, dimineața devreme în jurul orei trei și jumătate, luându-ne rămas-bun pentru o perioadă de trei luni, dacă totul mergea bine. Era cea mai lungă perioadă de timp în care am fi stat despărțiți de când ne căsătorisem. Ne-am consolat că o facem pentru noi, că ar fi prețul unui sacrificiu pentru a ne fi mai bine…

  Dar, nu ne era deloc ușor, nici mie, nici lui... Am stat îngrijorată zile întregi până am primit un semn de viață de la el, cum că a ajuns în siguranță, că este bine. La serviciu, telefonul nu mă părăsea nici măcar când aveam de mers la baie. Dacă suna taman atunci?

  Acasă, îmi era la fel de greu singură, fiind doar eu și cu Mira, cățelușa mioritic care-mi mai ținea de urât. Nu știam decât acasă-serviciu și serviciu - acasă la ai mei - acasă la mine. Căci, vrând să strâng și eu bani, să vadă Luci că n-a plecat degeaba, treceam pe la mami să mănânc (cică, să economisesc bani), plătind doar taxele și mâncarea pentru Mira. Săptămânile treceau una după alta, cu aceeași rutină, uneori și cu un telefon de la Luci, telefon așteptat cu multă nerăbdare, cu lacrimi și dor nespus, din partea amândurora. În plus, față de convorbirile rare și scurte de la telefon, căci erau scumpe, totul s-a rezumat la o vedere (din partea lui) și o scrisoare (din partea mea), dar... era prea puțin... El lucra în construcții, la finisări interioare, singur într-o casă mare, în jur de 8-9 ore pe zi. Locuia cu prietenul nostru și încă un bărbat, tot român, gospodărindu-se singuri cum puteau. Ca să poată rezista, și-a făcut un mic jurnal în care-și făcea timp să scrie când dorul de casă era prea mare. Încă îl mai are și, citind acum din el, mi-l imaginez singur, fără familie alături, într-o țară străină în care simțea că nu-și găsește locul, că nu-i aparține și în care nu se vedea în viitor, de toate astea dându-și seama pe parcurs, pe măsură ce treceau zilele și săptămânile.

  Cel mai greu mi se părea în weekend. Atunci aveam mai mult timp liber, atunci gândurile zburdau de-a valma în capul meu… Pe măsură ce trecea timpul, gândul plecării apărea în fața mea din ce în ce mai pregnant… Voiam să plec, să fiu cu Luci, căci asta nu-i viață, unul aici, celălalt acolo… Câte căsătorii nu s-au destrămat din cauza distanței... Dar… să plec… să-i las pe mami, pe tati, pe bunica, pe toți ceilalți...? Să nu-mi mai văd nepoții, să mă cunoască doar din poze? Să nu-mi mai văd orașul de care-mi era dor și dacă lipseam doar câteva zile? Să n-o mai văd pe Mira, ea cui i-ar rămîne...? Am crescut-o de micuță, cred că ar muri fără noi... Și mă tot frământam de una singură…

  Într-o seară, m-a apucat o frică teribilă, așa că am sunat-o pe mami, spunându-i panicată că am auzit gălăgie în fundul curții. Doar câteva minute au trecut până a fost la mine la poartă. Verificând, n-a găsit nimic în neregulă, nu știu ce-oi fi auzit de m-am speriat așa de tare… Într-o altă zi, într-o seară de vineri mai exact, m-am uitat la un film de groază și, de frică, am adus-o pe Mira în casă, cu toate că ea, fiind din rasa ciobănesc mioritic, era obișnuită să doarmă afară. Până a doua zi dimineață pe la nouă, nu i-am dat drumul, așa de frică mi-a fost. Ciudat mai funcționează și autosugestia asta… În aceeași zi, am mers în lemnărie și, cotrobăind printre sculele lui Luci, mi-am adus înăuntru un topor pe care l-am pus la îndemână sub pat. Ee, că era deja altceva… Cum auzeam ceva suspect, cum întindeam mâna după topor, strângându-l bine. Nu-mi mai era frică...

  Vorbind cu Luci la telefon, ne-am decis amândoi că mai bine vine el acasă. Era convins că n-aș rezista dorului de țară și de ai mei. Știam că are dreptate, doar nu pentru asta mă frământam nopțile, neputând să dorm? Sunt persoane altfel construite, din alt „aluat” decât noi, care-și pot găsi locul oriunde în lume, pe când noi aveam rădăcinile bine înfipte în țara în care ne-am născut. Urma, deci, să vină acasă, însă nu mi-a spus exact data când vine. Dar, nu-i nimic, căci i-am făcut o primire demnă de o soție iubitoare care-și așteaptă cu nerăbdare bărbatul...

  Astfel, într-o noapte, pe la ora două, aud că oprește o mașină în fața porții. Mira latră nervoasă. Întind mâna sub pat, iau toporul și-l strâng bine în palmă. Mă ridic tiptil și mă strecor, ca un hoț, în propria mea casă, până la geam. Încerc să mă uit discret pe fereastră, dar e prea întuneric. Cineva sare gardul în curte. Simt cum inima-mi bubuie-n piept, de parcă vrea să iasă afară, nebuna. Strâng mai bine toporul în mâna stângă, în timp ce cu dreapta încerc să deschid fără zgomot ușa de la cameră. Mașina e tot afară, cu motorul pornit. Se aud bătăi în ușă. Vaaaai, simt că mă ia cu leșin… Încerc să-mi fac curaj, să disting silueta întunecată de la intrare, dar nu reușesc. Se aude o voce de bărbat dinspre mașină, întreabă ceva și râde, dar nu-mi dau seama ce zice, căci Mira latră în continuare. Doar când i se răspunde, cățelușa își schimbă lătratul în scheunat și-i recunosc vocea lui Luci care bătea la ușă. Încă cu toporul în mână, fug la ușă, o deschid și mă arunc în brațele lui. Era aproape să cădem amândoi, căci Luci, văzând în semiîntuneric pe cineva năpustindu-se asupra lui cu toporul în mână, înlemnise în cadrul ușii. Își revine repede și, de cum intrăm în casă, mașina dispare în noapte, de parcă nici n-ar fi fost…

  Două luni și trei săptămâni, la atât s-a redus experiența cu „căpătuitul” și țările străine în familia noastră. Dar, oricum, primirea pe care i-o făcusem când a revenit acasă a rămas de pomină, și acum ne amuzăm când ne amintim...


 

 


Rugăciunea florilor (Din publicațiile Casei Școalelor, Alfred Mosoiu, Sufletul Credinței, Poezii, 1920, București, Luceafărul, pag. 16-19)

Plăpând ghiocelul, Ieșind din zăpadă, Strigă! „Tatăl nostru...” Ca lumea să-l vadă.   „Care ești în ceruri...”  Șopti floarea soare Și-un va...