Văzând
cât de greu puteam pune un ban deoparte din salariile noastre, la
fel ca mulți alții, și pe noi ne-a bătut gândul să încercăm
să ne „căpătuim” prin alte țări străine. Avea Luci un
prieten, un fost coleg din liceu cu care s-a înțeles foarte bine
(mi-a fost coleg și mie la postliceală) și care ajunsese, într-un
final, în Portugalia unde se stabilise cu gândul să-și facă un
rost. Încă mai ținea legătura cu noi și l-a chemat și pe Luci,
nu o dată, să meargă și el. Așa am ajuns, la aproape patru ani
de la căsătorie, să îndrăznim să visăm și noi la „ce-ar fi
dacă…” Atât de mulți au reușit, noi de ce n-am putea? Ne-am
hotărât să meargă el prima dată, să vadă ce și cum și, dacă
era ok și aș fi avut șanse să-mi găsesc și eu ceva de lucru,
să-l urmez. Pe vremea aceea, puteai să stai într-o țară străină
maxim trei luni, fără să ai probleme, ca și cum te-ai fi dus
într-o vacanță.
Și,
iată-ne într-o zi de primăvară din 2003, dimineața devreme în
jurul orei trei și jumătate, luându-ne rămas-bun pentru o
perioadă de trei luni, dacă totul mergea bine. Era cea mai lungă
perioadă de timp în care am fi stat despărțiți de când ne
căsătorisem. Ne-am consolat că o facem pentru noi, că ar fi
prețul unui sacrificiu pentru a ne fi mai bine…
Dar,
nu ne era deloc ușor, nici mie, nici lui... Am stat îngrijorată
zile întregi până am primit un semn de viață de la el, cum că a
ajuns în siguranță, că este bine. La serviciu, telefonul nu mă
părăsea nici măcar când aveam de mers la baie. Dacă suna taman
atunci?
Acasă,
îmi era la fel de greu singură, fiind doar eu și cu Mira, cățelușa
mioritic care-mi mai ținea de urât. Nu știam decât acasă-serviciu
și serviciu - acasă la ai mei - acasă la mine. Căci, vrând să
strâng și eu bani, să vadă Luci că n-a plecat degeaba, treceam
pe la mami să mănânc (cică, să economisesc bani), plătind doar
taxele și mâncarea pentru Mira. Săptămânile treceau una după
alta, cu aceeași rutină, uneori și cu un telefon de la Luci,
telefon așteptat cu multă nerăbdare, cu lacrimi și dor nespus,
din partea amândurora. În plus, față de convorbirile rare și
scurte de la telefon, căci erau scumpe, totul s-a rezumat la o
vedere (din partea lui) și o scrisoare (din partea mea), dar... era
prea puțin... El lucra în construcții, la finisări interioare,
singur într-o casă mare, în jur de 8-9 ore pe zi. Locuia cu
prietenul nostru și încă un bărbat, tot român, gospodărindu-se
singuri cum puteau. Ca să poată rezista, și-a făcut un mic jurnal
în care-și făcea timp să scrie când dorul de casă era prea
mare. Încă îl mai are și, citind acum din el, mi-l imaginez
singur, fără familie alături, într-o țară străină în care
simțea că nu-și găsește locul, că nu-i aparține și în care
nu se vedea în viitor, de toate astea dându-și seama pe parcurs,
pe măsură ce treceau zilele și săptămânile.
Cel
mai greu mi se părea în weekend. Atunci aveam mai mult timp liber,
atunci gândurile zburdau de-a valma în capul meu… Pe măsură ce
trecea timpul, gândul plecării apărea în fața mea din ce în ce
mai pregnant… Voiam să plec, să fiu cu Luci, căci asta nu-i
viață, unul aici, celălalt acolo… Câte căsătorii nu s-au
destrămat din cauza distanței... Dar… să plec… să-i las pe
mami, pe tati, pe bunica, pe toți ceilalți...? Să nu-mi mai văd
nepoții, să mă cunoască doar din poze? Să nu-mi mai văd orașul
de care-mi era dor și dacă lipseam doar câteva zile? Să n-o mai
văd pe Mira, ea cui i-ar rămîne...? Am crescut-o de micuță, cred
că ar muri fără noi... Și mă tot frământam de una singură…
Într-o
seară, m-a apucat o frică teribilă, așa că am sunat-o pe mami,
spunându-i panicată că am auzit gălăgie în fundul curții. Doar
câteva minute au trecut până a fost la mine la poartă.
Verificând, n-a găsit nimic în neregulă, nu știu ce-oi fi auzit
de m-am speriat așa de tare… Într-o altă zi, într-o seară de
vineri mai exact, m-am uitat la un film de groază și, de frică, am
adus-o pe Mira în casă, cu toate că ea, fiind din rasa ciobănesc
mioritic, era obișnuită să doarmă afară. Până a doua zi
dimineață pe la nouă, nu i-am dat drumul, așa de frică mi-a
fost. Ciudat mai funcționează și autosugestia asta… În aceeași
zi, am mers în lemnărie și, cotrobăind printre sculele lui Luci,
mi-am adus înăuntru un topor pe care l-am pus la îndemână sub
pat. Ee, că era deja altceva… Cum auzeam ceva suspect, cum
întindeam mâna după topor, strângându-l bine. Nu-mi mai era
frică...
Vorbind
cu Luci la telefon, ne-am decis amândoi că mai bine vine el acasă.
Era convins că n-aș rezista dorului de țară și de ai mei. Știam
că are dreptate, doar nu pentru asta mă frământam nopțile,
neputând să dorm? Sunt persoane altfel construite, din alt „aluat”
decât noi, care-și pot găsi locul oriunde în lume, pe când noi
aveam rădăcinile bine înfipte în țara în care ne-am născut.
Urma, deci, să vină acasă, însă nu mi-a spus exact data când
vine. Dar, nu-i nimic, căci i-am făcut o primire demnă de o soție
iubitoare care-și
așteaptă cu nerăbdare bărbatul...
Astfel,
într-o noapte, pe la ora două, aud că oprește o mașină în fața
porții. Mira latră nervoasă. Întind mâna sub pat, iau toporul
și-l strâng bine în palmă. Mă ridic tiptil și mă strecor, ca
un hoț, în propria mea casă, până la geam. Încerc să mă uit
discret pe fereastră, dar e prea întuneric. Cineva sare gardul în
curte. Simt cum inima-mi bubuie-n piept, de parcă vrea să iasă
afară, nebuna. Strâng mai bine toporul în mâna stângă, în timp
ce cu dreapta încerc să deschid fără zgomot ușa de la
cameră. Mașina e tot afară, cu motorul pornit. Se aud bătăi în
ușă. Vaaaai, simt că
mă ia cu leșin… Încerc să-mi fac curaj, să disting silueta
întunecată de la intrare, dar nu reușesc. Se aude o voce de bărbat
dinspre mașină, întreabă ceva și râde, dar nu-mi dau seama ce
zice, căci Mira latră în continuare. Doar când i se răspunde,
cățelușa își schimbă lătratul în scheunat și-i recunosc
vocea lui Luci care bătea la ușă. Încă cu toporul în mână,
fug la ușă, o deschid și mă arunc în brațele lui. Era
aproape să cădem amândoi,
căci Luci, văzând în semiîntuneric pe cineva năpustindu-se
asupra lui cu toporul în mână, înlemnise
în cadrul ușii.
Își
revine repede și, de
cum intrăm
în casă, mașina dispare în noapte, de parcă nici n-ar fi fost…
Două
luni și trei săptămâni, la atât s-a redus experiența cu
„căpătuitul” și țările străine în familia noastră. Dar,
oricum, primirea pe care i-o făcusem când a revenit acasă a rămas
de pomină, și acum ne amuzăm când ne amintim...
