Bucățica de suflet pe nume Codruț

  Anul trecut, pe vremea asta, Codruț a devenit parte a familiei noastre… A fost ziua în care, pentru el, s-a terminat cu dormitul afară, cu răbdat de frig și foame, cu pericolele care-l pândeau la fiecare pas… Căci exact într-un astfel de pericol l-am găsit, între roțile unei mașini, șoferul (și, totodată, vecinul nostru) și, după câteva clipe, Luci, chinuindu-se să-l scoată afară de sub mașină…

  Codruț era, pe atunci, o mogâldeață înspăimântată și stresată, un puiuț plin de purici care, de cum mi-a fost pus în brațe, după câteva clipe de mângâiere, a început să se calmeze și să nu mai tremure. Acela a fost momentul care i-a marcat începutul unei vieți de matracuc fericit în familia noastră. Acela a fost momentul în care și-a găsit „oamenii” lui, casa lui, familia lui… Încă îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri: de cum am întins brațele spre el, am fost hotărâtă să nu-i mai dau drumul, deși Luci m-a atenționat: „Vezi că nu e al tău!” Și câtă dreptate a avut, căci veterinarul l-a trecut și pe el pe numele lui, așa cum suntem toți cei din familia asta!

  A trecut un an de atunci… 365 de zile pline de aventuri, de noi și noi descoperiri cu fiecare zi… Crescând împreună cu Flutur și Capucino, a învățat de la ei toate șmecheriile, ba încă și mai mult de atât. Căci, dacă Flutur putea să deschidă ușa când era afară pentru a intra în casă, iată că mezinul o poate deschide și când e înăuntru pentru a ieși… Tot de la el a învățat să-l întâmpine pe Luci cu o imensă bucurie când se întoarce acasă, așteptându-l cu jucăria preferată... De la Capucino a învățat să vâneze, prinzând un șobolan care a avut tupeul să se plimbe prin curte de parc-ar fi fost la el acasă… Apoi, dacă Cino știa să concerteze atât de minunat, iată că mezinul matracuc a întrecut-o demult, folosind atât de multe inflexiuni și acorduri ale vocii, încât nu-l putem lăsa afară pe timp de noapte, căci nu mai doarme niciun vecin de pe strada noastră, având deja plângeri din cauza repetițiilor pentru concerte… Și, când ne-a părăsit Flutur, mutându-și culcușul în grădina noastră dragă, Codruț și-a luat în serios rolul de șef de haită, având grijă de noi toți…

  Pe lângă matracucile noastre care l-au învățat ce-au știut ele mai bine ca să devină un matracuc educat, am încercat și noi, desigur, să-l învățăm reguli și comenzi de bază, ce are și ce nu are voie să facă. Și dacă i-am oferit, pe lângă toate acestea, și iubire, am primit înapoi cu vârf și îndesat, încă mai mult decât am dat. Și ne-a învățat și el atât de multe… mai ales pe mine, căci eu am fost mai mult timp alături de el, încă din prima zi… Astfel, m-a învățat să râd mai des, mai ales când îl văd făcând vreo boacănă, chiar dacă în prima fază îmi vine să-l cert. Dar, totul se termină când iau telefonul „și-l trag în chip”, vorba aia, ca să imortalizez momentul. M-a învățat să mănânc mai puțin, căci musai să-mi împart micul-dejun cu el și Capucino… Apoi, m-a învățat să găsesc rapid o soluție salvatoare când, în curte fiind, îl apucă strechea și-l văd venind „pe contrasens”, direct spre mine cu toată viteza. Căci taman atunci prind și eu viteză și mă agăț de vreun colț de gard ca să nu dea cu mine de pământ. S-au întâmplat și accidente, nu zic nu, căci datorită lui mi-am făcut un RMN la cap, plus o radiografie la picior, alegându-mă cu o entorsă… Dar n-aș schimba nimic din toate astea… Căci ce altceva înseamnă să faci parte dintr-o familie, dacă nu luându-le și acceptându-le pe toate, cu bune și cu mai puțin bune?

  Chiar dacă ziua lui de naștere a fost pusă de veterinar ca fiind, aproximativ, în 30 august, adevărata lui zi de naștere i-o serbez în 29 octombrie, ziua când a devenit parte din familia noastră, bucățică de suflet din viața noastră… La mulți ani, Codruț! 

Air„fraier”

  Văzând eu în perioada asta că airfryer-ul, friteuza cu aer cald este tare la modă, dar și pentru că am văzut la fratele meu care și-a comandat una online, am zis (a se citi „doar eu, nu și soțul meu”) hai să cumpărăm și noi, „să fim în rând cu lumea”, vorba aia. Apoi l-am luat „prin învăluire”, mai de departe, pe Luci, să nu fac, cică, lucrurile pe ascuns. Astfel că i-am zis așa, într-o doară, cum ar veni: „Ce zici de friteuza asta cu aer cald, nu ne luăm și noi una? Dacă și-a luat și Cosmin...” De parcă, dacă are fratele meu ceva, musai să avem și noi. Dar, când am fost la el, mi-a arătat-o și mi-a povestit câte gătește cu aparatul ăsta minune și încă fără ulei. Deci, chiar și-a meritat banii, o sută și ceva cât a dat pe el. Mai ales că a făcut comandă și pentru câțiva colegi, ca să aibă transportul gratuit și toți care și-au luat sunt foarte mulțumiți de aparat. De aceea l-am și băgat pe frate-meu „la înaintare”, crezând, astfel, că bărbatu-meu se va entuziasma și va fi mai ușor de convins. Luci, însă, mi-a tăiat elanul: „Acuma nu, avem alte cheltuieli mai importante de făcut!” Na, ce mi-a trebuit să-l întreb? mai ales că am presimțit, parcă, ce-mi va răspunde... Și, dacă stau după el, la Luci niciodată n-ar fi momentul de luat ceva, căci tot timpul pare că avem alte cheltuieli mai importante...

  „Bine, nu ne luăm”, m-am gândit eu. Dar a fost de ajuns să dau o simplă căutare pe internet, că am fost bombardată cu reclame și oferte „de nerefuzat” la friteuze cu mărci cunoscute sau mai puțin cunoscute, cu prețuri foarte variate, de la 1700 la 160 de lei, ba și cu cadouri diverse, gen hârtie de copt pentru airfryer, formă de silicon pentru airfryer, ustensile pentru airfryer, chiar și cadouri surpriză, dacă mai puneai, bineînțeles, câțiva leuți acolo, că doar nu ți-a da cineva ceva fără bani. Și-i zic eu lui frate-meu de o ofertă d-asta, „de nerefuzat”, o marcă necunoscută (de fapt, nici nu scria ce marcă e), dar ieftină și cu 200 de hârtii de copt cadou. Și Cosmin, ca un frate de treabă ce e, mă încurajează să iau, că merită... Și… mă tot codesc eu, ba citesc (ca întotdeauna) și comentarii la acest produs și... pe când ajung la un comentariu (în care o tipă spunea că da, într-adevăr, mâncărurile nu au gustul binecunoscut la fel ca cele gătite în ulei sau untură, dar pentru cine are tendința de a se îngrășa și, totuși, vrea să mănânce sănătos, este foarte ok, deci așa, ca o concluzie, ea este tare mulțumită de airfryer-ul ei) mă hotărăsc rapid și fac comanda ca să nu mă răzgândesc între timp. Asta s-a întâmplat într-o zi de vineri, urmând ca luni să ne vină coletul. Și, pentru că sunt bombardată și de oferte, tot așa, „de nerefuzat” la cărți cu rețete pentru airfryer, comand că… na! musai să avem și așa ceva.

  Duminică, fiind la niște prieteni dragi, suntem serviți la masă cu cartofi prăjiți și aripioare de pui gătite la… ce credeți? Da, ați ghicit, la airfryer. Mamă, ce bune au fost toate! Atunci am avut curajul să recunosc că am comandat și eu și tre’ să vină coletul luni. Ce marcă? Stai să caut… No, da’ de unde l-am comandat? Că nici pagina site-ului respectiv nu mai era de găsit! În fine, vestea a fost primită tare bine de toată lumea, inclusiv de Luci (de fapt, el mă interesa mai tare cum reacționează).

  Și … iată că vine ziua de luni și coletul mult așteptat. Nu-l desfac, aștept să vină și Luci acasă și să-l desfacem împreună. Am emoții, de parcă am primit un cadou de la Moș Crăciun. După cum era normal, vrem să-l încercăm, să vedem dacă și, mai ales, cum funcționează. Ne hotărâm la cartofi prăjiți. Cartofii sunt curățați, tăiați și amestecați cu tot ce trebuie. Doar că… pe când îi băgăm în coșul aparatului (spălat, bineînțeles, în prealabil), nu ne pricepem să-i dăm drumul la air „fraierul” nostru, cum am început să-i zicem. Adică, de dat drumul nu era greu, dar trebuia setat la ce voiam noi să gătim, cu timp și temperatură și acolo ne-am împotmolit… Sun la prietena mea să întreb, dar ea are altă marcă… Stai să citim manualul de instrucțiuni... Unde-i lupa, că la cât de mărunt scrie… cine poate citi? În sfârșit, o găsim și … citim noi cum se folosește, doar că instrucțiunile (scrise pe o pagină) par a fi de la o altă friteuză, nu marca pe care o avem noi. Căci nu există butoanele pe care scria în ghidul de operare că le are, deși am luat „la puricat” aparatul, verificându-l pe toate părțile… Nu-s și… pace bună! Nu tu schemă, nu tu... nimic din ce scria în manualul de instrucțiuni… Astfel că… ce să facem, apăsăm (alte) butoane, încercăm să setăm p-acolo ce ne gândim noi că ar trebui, dar facem ce facem și aparatul pare că se pornește singur setat pe două ore. Ce spui, frate? Două ore pentru niște cartofi? Bine, dacă apăsasem pe Warm, ce să facă și el, se pune pe încălzit mâncarea… Scoatem din priză, apăsăm, setăm, resetăm, ne gândim, ne răzgândim… Deja Luci se lasă păgubaș, reproșându-mi că n-am avut răbdare (ca de obicei) să caute el o marcă mai normală, „acuma, folosește-l, dacă ți-a trebuit!” Eu mă gândesc: sigur e defect… că tot citesc manualul de utilizare și nu înțeleg… „No, oare cine-i fraier?” părea că-mi spune friteuza, de câte ori mă uitam la ea.

  Și, pe când stăteam și mă gândeam deja să scot cartofii și să-i gătesc la modul tradițional (ne era foame, de când ne-am tot chinuit „să-i facem” pe cartofi să se prăjească), îmi vine în minte o idee genială. Stiu deja ce veți spune, dar asta chiar așa a fost: youtube o să ne ajute… Caut un videoclip cu modul de utilizare al unui airfryer care are marca pe care o aveam și noi. Foarte bine realizat, după părerea mea căci, în câteva minute, aveam deja o schemă a aparatului nostru cu semnificația tuturor butoanelor și a simbolurilor, schemă pe care am făcut-o după explicațiile realizatorului filmulețului. „Ei, vezi? cam așa ar trebui să arate manualul de utilizare al unui aparat!” e de părere Luci, după ce i-am arătat hârtia.

  Am mâncat în seara aceea cartofi prăjiți la friteuza noastră, așa cum ne-am dorit, chiar dacă mai târziu cu vreo două ore decât preconizasem noi. Oricum, am fost fericită că aparatul nu este defect, doar noi cam… în urmă față de noua tehnologie… Airfryer-ul încă simt că mă privește ironic: „No, cine ziceai că-i fraier?”

 

Neuitarea

  Se spune că, atâta timp cât îți vei aduce aminte de o persoană care a plecat în „grădina de dincolo de nori”, ea nu va fi uitată… Au trebuit să treacă două săptămâni de când se împliniseră 14 ani de la moartea tatei, ca să pot finaliza povestea… Am completat-o și cu ceva ce mie mi se pare, cel puțin interesant, dacă nu altfel... Tocmai pentru a nu uita...

  Lumea ar spune că e doar o coincidență bizară… Eu, în schimb, nu mai cred de mult în coincidențe și cine mi-a citit povestea cu caietul și citatele știe deja… Dar, mai bine să vă povestesc: bunicul murise într-o zi de sâmbătă, în Sâmbăta lui Lazăr, mai exact… Tata tot într-o zi de sâmbătă s-a hotărât să „plece”, nemaisuportând singurătatea fără jumătatea lui, mami, singura femeie pe care o iubise vreodată cu adevărat, după cum el însuși îmi mărturisise...

  Mama „plecase” într-o zi de marți, fiind, în acel an, o zi de sărbătoare aleasă, 15 august, tocmai de Adormirea Maicii Domnului al cărei nume îl purtase. Bunica tot într-o zi de marți s-a hotărât să se mute în „grădina de dincolo de nori”, după 17 ani de văduvie… În concluzie, în ceea ce privește „plecările”, ziua de marți pare a fi destinată, în familia noastră, femeilor, în timp ce ziua de sâmbătă rămâne a bărbaților, cel puțin până acum...

  9 octombrie 2010... Este unu și jumătate noaptea… Vinerea se dusese la culcare, lăsându-i locul suratei sale, sâmbăta, care se ivise curată și proaspătă, aducând cu ea un nou început peste lumea adormită. Pauza de masă de pe schimbul trei trecuse deja de ceva vreme și toată lumea muncea în micuța fabrică de curele. Deodată, fratele meu primește un telefon. Apelul este de la mine și nu prevestește nimic bun, căci tot noaptea îl sunasem și când a murit mama. De data aceasta, era vorba despre tata. Cu ochii în lacrimi, îi dau și lui vestea pe care doar cu câteva minute în urmă o primisem și eu de la bunica ce venise, împreună cu vărul meu, tot într-o fugă la noi să ne anunțe: „A murit tati…” Îi spun că merg cu Luci acasă la ai mei (locuiam pe aceeași stradă întreaga familie, la câteva case distanță) și-l așteptăm acolo. „Nu pot să vin până dimineață”, încearcă el să se scuze, întristat din cale-afară de vestea ce de-abia i-o dădusem, „sunt la serviciu pe noapte…” „Dar nu-i dimineață? îl întreb eu, încă hăbăucă și bulversată, căci habar n-aveam cât e ora. Nu mă uitasem la ceas, credeam că e vreo cinci și jumătate, cel puțin. „Nu, e de-abia unu jumate…” mă anunță el.

   După terminarea apelului, Cosmin lasă mașinile în grija colegului și iese afară. Are nevoie de o pauză, să-și revină după o așa veste neașteptată. Maistrul și șeful de echipă erau și ei afară la o pauză, stăteau la masă și povesteau. „Șefu’, am o problemă!” îi spune fratele meu. „Toți avem probleme!” îi închide maistrul gura și continuă să povestească cu celălalt. Cosmin se așază la masă și își aprinde o țigară. La un moment dat, maistrul se întoarce către fratele meu: „Da’ ce problemă ai?” îl întreabă, cuprins, probabil, de puțină curiozitate. „A murit tata…” Maistrul sare în picioare: „A murit tatăl tău?” „Da...” îi răspunde simplu Cosmin. „Ai cu ce să mergi acasă?” continuă șeful. „Nu, până dimineață când vine autobuzul…” „Dorel, schimbă-te, ia mașina și acuma, în momentul ăsta, îl duci acasă!” îi ordonă maistrul șefului de schimb.

  Nici o jumătate de oră nu trecuse de când îl sunasem pe fratele meu, când acesta a fost adus de la serviciu „în regim de urgență” până în fața porții casei părinților mei…

  Au trecut paisprezece ani de atunci… Dar an de an, în preajma zilei de 9 octombrie, îmi vin în minte astfel de amintiri, trăite sau povestite de noi, unii altora, în familia noastră… 

 

Îndemn (de Angela Pașca)

O carte se citește cu ochii și mintea.

O carte se citește la lumina

și cu căldura inimii.

Și vezi din ea atât

cât pot să vadă

ochii și mintea

și simți din ea

atât cât este în stare

să-ți simtă inima,

dar ea poate lumina

ochiul și mintea

să vadă dincolo

de ce văd!

Și poate aprinde

în inimă

focuri de mult uitate

mocnind în cenușe.

Apropiați-vă de carte

și citiți-o 

așa ca să vedeți

cât de departe

puteți să vedeți

dincolo de ceea ce se vede

ca să simțiți

ce focuri nestinse

vi se pot aprinde

în inimi

ca să vedeți

ce muguri de jertfă

sunteți în stare

să înălțați

spre cer!

 

tei/te-i

                        tei

Am fost să culeg flori de tei.

Tocmai am aflat că există și tei alb.

Florile de tei pucios se folosesc în farmacie.

Din DEX am aflat că expresia „a lega două în tei” înseamnă „a reuși să adune ceva avere”.

Eu cred că doar încerci să mă duci cu vorba și să găsești tei de curmei (adică pretexte) ca să scapi de mine.

                        te-i

Te-i duce mai târziu și pe la el.

De te-i schimba, vei ajunge departe.

De va fi zăpadă în iarna asta, te-i da și cu sania.

Când îi vedea că nu ajungi nicăieri cu atitudinea asta, te-i da pe brazdă.

Rugăciunea florilor (Din publicațiile Casei Școalelor, Alfred Mosoiu, Sufletul Credinței, Poezii, 1920, București, Luceafărul, pag. 16-19)

Plăpând ghiocelul,

Ieșind din zăpadă,

Strigă! „Tatăl nostru...”

Ca lumea să-l vadă.

 

„Care ești în ceruri...”

 Șopti floarea soare

Și-un val de lumină

Căzu pe răzoare...

 

Smerit busuiocul,

Când vântul îl mână

 Și-i scutură roua,

„Sfințească-se...”-ngână.

 

Când „numele-ți” spune

Trist, Ochiul-de-bou,

Nu știi de-a fost șoaptă

Sau numai ecou...

 

Albastră ca cerul

O Nu-mă-uita

Spune: „Mpărăția

Să fie a Ta”

 

Și „Facă-se voia”

Suspin'o camee,

Călcată-n picioare

Pe alba alee.

 

Când nuferii' lacuri 

Văd stele căzând,

Șoptesc: „Cum e'n ceruri

Așa pe pământ...”

Și grâul, când moara

Vuiește întruna,

 A zis, „Pâinea noastră

Cea de totdeauna.”

Iar nalba și Gura 

De-leu, amândouă

La fel rugătoare

Răspund: `Dă-ne-o nouă...”

Cu gândul la fluturi

Stau rozele'n glastre

Și spun: „Iartă nouă

Păcatele noastre...”

„Precum noi iertarăm

Greșitii” încet,

Răspunde garoafa

Uscată-n buchet.

Și crinii, podoaba 

Fecioarei cinstite

Șoptesc „Nu ne duce

Pe noi în ispită...”

Iar spinii, ce-odată

Martirii îi purtară

„Și ne izbăvește

De rele...” oftară.

 

Și vântul pornește

Ecoul divin,

C'un freamăt pădurea

Răspunde: „Amin”.

 

 

 

 

 

șa/ș-a

                                                  șa

Piesa de harnașament din piele care se fixează pe spinarea calului și pe care stă călărețul se numește șa.

Calul pe care voiam să-l cumpăr din târg nu avea șa.

Bicicleta mea are o șa roșie,

-Nu-mi vorbi din șa, de parcă aș fi o slugă!

„Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.” este o formulă de încheiere specifică basmelor.

                                                  ș-a

Băiatul ș-a lui soră plecaseră deja.

 

                       

Surda n-aude, dar le potrivește (George Budoi)

-Bună ziua, babă Leană!

-Ia, mănânc un pic de slană.

-Mătușico, bre, ești surdă?

-Nu doar slană, ci și urdă.

 

-Câți ani ai, cât ai etatea?

-O duc greu cu sănătatea.

-Ai trecut de nouăzeci?

-Mi-am făcut și loc de veci.

 

-Te-ai grijit, te-ai spovedit?

-Mă dor șalele cumplit.

-Mergi la doctor, iei pastile?

-Cât vrea Domnul să-mi dea zile.

 

-Mai ai vin în damigeană?

-Îi fac moșului pomană.

-Babă Leno,-ți place țuica?

-Să trăiești, mânca-te-ar muica! 

-Păsări ai, niscai găini?

-Am vecinii buni, blajini.

-Te-ntreb iar, mata ești surdă?

-Am și-o ciorbă de leurdă.

-Ții mâncarea-n frigider?

-Cu oțet și cu piper.

-Babo, îți bați joc de mine?

--De, nepoate, cât o ține!...

Prin țări străine...

  Văzând cât de greu puteam pune un ban deoparte din salariile noastre, la fel ca mulți alții, și pe noi ne-a bătut gândul să încercăm să ne „căpătuim” prin alte țări străine. Avea Luci un prieten, un fost coleg din liceu cu care s-a înțeles foarte bine (mi-a fost coleg și mie la postliceală) și care ajunsese, într-un final, în Portugalia unde se stabilise cu gândul să-și facă un rost. Încă mai ținea legătura cu noi și l-a chemat și pe Luci, nu o dată, să meargă și el. Așa am ajuns, la aproape patru ani de la căsătorie, să îndrăznim să visăm și noi la „ce-ar fi dacă…” Atât de mulți au reușit, noi de ce n-am putea? Ne-am hotărât să meargă el prima dată, să vadă ce și cum și, dacă era ok și aș fi avut șanse să-mi găsesc și eu ceva de lucru, să-l urmez. Pe vremea aceea, puteai să stai într-o țară străină maxim trei luni, fără să ai probleme, ca și cum te-ai fi dus într-o vacanță.

  Și, iată-ne într-o zi de primăvară din 2003, dimineața devreme în jurul orei trei și jumătate, luându-ne rămas-bun pentru o perioadă de trei luni, dacă totul mergea bine. Era cea mai lungă perioadă de timp în care am fi stat despărțiți de când ne căsătorisem. Ne-am consolat că o facem pentru noi, că ar fi prețul unui sacrificiu pentru a ne fi mai bine…

  Dar, nu ne era deloc ușor, nici mie, nici lui... Am stat îngrijorată zile întregi până am primit un semn de viață de la el, cum că a ajuns în siguranță, că este bine. La serviciu, telefonul nu mă părăsea nici măcar când aveam de mers la baie. Dacă suna taman atunci?

  Acasă, îmi era la fel de greu singură, fiind doar eu și cu Mira, cățelușa mioritic care-mi mai ținea de urât. Nu știam decât acasă-serviciu și serviciu - acasă la ai mei - acasă la mine. Căci, vrând să strâng și eu bani, să vadă Luci că n-a plecat degeaba, treceam pe la mami să mănânc (cică, să economisesc bani), plătind doar taxele și mâncarea pentru Mira. Săptămânile treceau una după alta, cu aceeași rutină, uneori și cu un telefon de la Luci, telefon așteptat cu multă nerăbdare, cu lacrimi și dor nespus, din partea amândurora. În plus, față de convorbirile rare și scurte de la telefon, căci erau scumpe, totul s-a rezumat la o vedere (din partea lui) și o scrisoare (din partea mea), dar... era prea puțin... El lucra în construcții, la finisări interioare, singur într-o casă mare, în jur de 8-9 ore pe zi. Locuia cu prietenul nostru și încă un bărbat, tot român, gospodărindu-se singuri cum puteau. Ca să poată rezista, și-a făcut un mic jurnal în care-și făcea timp să scrie când dorul de casă era prea mare. Încă îl mai are și, citind acum din el, mi-l imaginez singur, fără familie alături, într-o țară străină în care simțea că nu-și găsește locul, că nu-i aparține și în care nu se vedea în viitor, de toate astea dându-și seama pe parcurs, pe măsură ce treceau zilele și săptămânile.

  Cel mai greu mi se părea în weekend. Atunci aveam mai mult timp liber, atunci gândurile zburdau de-a valma în capul meu… Pe măsură ce trecea timpul, gândul plecării apărea în fața mea din ce în ce mai pregnant… Voiam să plec, să fiu cu Luci, căci asta nu-i viață, unul aici, celălalt acolo… Câte căsătorii nu s-au destrămat din cauza distanței... Dar… să plec… să-i las pe mami, pe tati, pe bunica, pe toți ceilalți...? Să nu-mi mai văd nepoții, să mă cunoască doar din poze? Să nu-mi mai văd orașul de care-mi era dor și dacă lipseam doar câteva zile? Să n-o mai văd pe Mira, ea cui i-ar rămîne...? Am crescut-o de micuță, cred că ar muri fără noi... Și mă tot frământam de una singură…

  Într-o seară, m-a apucat o frică teribilă, așa că am sunat-o pe mami, spunându-i panicată că am auzit gălăgie în fundul curții. Doar câteva minute au trecut până a fost la mine la poartă. Verificând, n-a găsit nimic în neregulă, nu știu ce-oi fi auzit de m-am speriat așa de tare… Într-o altă zi, într-o seară de vineri mai exact, m-am uitat la un film de groază și, de frică, am adus-o pe Mira în casă, cu toate că ea, fiind din rasa ciobănesc mioritic, era obișnuită să doarmă afară. Până a doua zi dimineață pe la nouă, nu i-am dat drumul, așa de frică mi-a fost. Ciudat mai funcționează și autosugestia asta… În aceeași zi, am mers în lemnărie și, cotrobăind printre sculele lui Luci, mi-am adus înăuntru un topor pe care l-am pus la îndemână sub pat. Ee, că era deja altceva… Cum auzeam ceva suspect, cum întindeam mâna după topor, strângându-l bine. Nu-mi mai era frică...

  Vorbind cu Luci la telefon, ne-am decis amândoi că mai bine vine el acasă. Era convins că n-aș rezista dorului de țară și de ai mei. Știam că are dreptate, doar nu pentru asta mă frământam nopțile, neputând să dorm? Sunt persoane altfel construite, din alt „aluat” decât noi, care-și pot găsi locul oriunde în lume, pe când noi aveam rădăcinile bine înfipte în țara în care ne-am născut. Urma, deci, să vină acasă, însă nu mi-a spus exact data când vine. Dar, nu-i nimic, căci i-am făcut o primire demnă de o soție iubitoare care-și așteaptă cu nerăbdare bărbatul...

  Astfel, într-o noapte, pe la ora două, aud că oprește o mașină în fața porții. Mira latră nervoasă. Întind mâna sub pat, iau toporul și-l strâng bine în palmă. Mă ridic tiptil și mă strecor, ca un hoț, în propria mea casă, până la geam. Încerc să mă uit discret pe fereastră, dar e prea întuneric. Cineva sare gardul în curte. Simt cum inima-mi bubuie-n piept, de parcă vrea să iasă afară, nebuna. Strâng mai bine toporul în mâna stângă, în timp ce cu dreapta încerc să deschid fără zgomot ușa de la cameră. Mașina e tot afară, cu motorul pornit. Se aud bătăi în ușă. Vaaaai, simt că mă ia cu leșin… Încerc să-mi fac curaj, să disting silueta întunecată de la intrare, dar nu reușesc. Se aude o voce de bărbat dinspre mașină, întreabă ceva și râde, dar nu-mi dau seama ce zice, căci Mira latră în continuare. Doar când i se răspunde, cățelușa își schimbă lătratul în scheunat și-i recunosc vocea lui Luci care bătea la ușă. Încă cu toporul în mână, fug la ușă, o deschid și mă arunc în brațele lui. Era aproape să cădem amândoi, căci Luci, văzând în semiîntuneric pe cineva năpustindu-se asupra lui cu toporul în mână, înlemnise în cadrul ușii. Își revine repede și, de cum intrăm în casă, mașina dispare în noapte, de parcă nici n-ar fi fost…

  Două luni și trei săptămâni, la atât s-a redus experiența cu „căpătuitul” și țările străine în familia noastră. Dar, oricum, primirea pe care i-o făcusem când a revenit acasă a rămas de pomină, și acum ne amuzăm când ne amintim...