na
-Na un pix!
Ei na, că asta-i chiar culmea!
-Na și ție să nu mai plângi!
Na! că s-a stins lumânarea.
-Vezi că-ți dau na-na!
n-a
El n-a răspuns corect la întrebarea lui.
Rămas orfan de mic, n-a avut pe cine să întrebe.
N-a apreciat-o așa cum merita, de aceea a pierdut-o.
Neavând destul loc în noua casă, n-a dus și cărțile cu el.
Pentru că n-a ascultat, a plătit cu vârf și îndesat.
Vârsta de adolescent
Este cel mai mare-abis.
Nu poți să-l treci conștient
Dacă n-ai un mare vis.
Gândul omului i-acum
Ca o apă tulbure,
Ca o ceață, ca un fum,
Toate-i stau în cumpene.
................................................
Câte am să mai îndur
Pentru visu-mi tineresc
Câte gânduri o să-mi fur
Despre viața ce-o doresc?
Nu e oare mai ușor
Și mai bine, totodat',
Să-ți formezi în viitor
Cariera ce-ai visat?
Să muncești cu drag mereu
Câte zile vei avea,
Nu să-ți fie amar de greu,
Silă, toată viața ta
Pentru placul altora...
Pentru că, de fapt, azi e ziua lui mami (soacra mea), întreaga familie îi urează un călduros „La mulți ani!”
Vineri, spre seară, mă sună cumnata mea, sora lui Luci: „Săptămâna viitoare, în 26 iulie, e ziua lui mami. N-ați vrea să-i facem o surpriză? Îi luăm un tort, fac eu niște chiftele, șnițele, sarmale… Voi nu trebuie să faceți nimic, doar surpriza să aibă loc la voi acasă… Ce zici?” Pentru că Luci dormea la acea oră, începând, între timp, un senzațional „concert” pe diferite note, mai înalte sau mai joase, în funcție de… partitură…, am fost nevoită să mă mut în bucătărie, căci Ramo, auzindu-l pe fratele ei în plin „concert”, începea să râdă la fiecare cuvânt și nu înțelegeam nimic din ce spune. În fine, după ce m-am lămurit, urma să-i dau răspunsul a doua zi, după ce aș fi vorbit și cu Luci care, în acel moment, era foarte ocupat cu... „concertatul”...
Sîmbătă dimineață, o sun să-i dau verdictul: „Am discutat cu Luci și, pentru că tot nu-i luasem încă un cadou potrivit lui mami, surpriza de ziua ei ar fi una perfectă. Și, ca să nu stăm să cocălim întreaga zi, nici tu, nici noi, luăm un tort și doi pui rotisați. Supă și cartofi piure oricum trebuia să facem pentru noi, așa că s-a rezolvat. Mâine vă așteptăm s-o sărbătorim pe mami!” Ramona l-a sunat și l-a pus în temă și pe tati, dar fără ca mami să știe ceva.
Noi o pornim la cumpărături să luăm tot ce avem nevoie pentru ca surpriza să iasă perfect. Îi găsim chiar și tortul preferat (Diplomat) și mai luăm un desert, înghețată cu ciocolată, să fie că… na! era o ocazie deosebită. Facem supă cu găluște, căci asta îmi place mie cel mai mult (și nu numai mie), cartofii sunt curățați, urmând, ca a doua zi, să fie făcuți piure de către Luci, așa cum numai el știe. Mai luăm și lichiorul preferat al lui mami, Angelli Cherry, cu ajutorul lui Ramo, căci, fiind mai multe sortimente, nu mai știam care-i preferatul ei.
Și iată că vine și duminica… ziua mult-așteptată (de noi, nu de mami, care habar n-avea ce-i pregătise familia ei dragă)… Musai și-o felicitare în care să-i scriem câteva cuvinte de suflet. Găsim una și o scrie Luci, căci, de la noi din familie, el are scrisul cel mai frumos. După ce ne întoarcem de la biserică, ne punem să facem modificările necesare, căci petrecerea-surpriză urma să aibă loc pe terasă. De-abia reușesc să culeg câteva flori din grădină și să-i încropesc lui mami un buchețel frumos, în care-i pun și o morișcuță pe post de decor, căci musafirii au și sosit. Clar, sunt întâmpinați de către Flutur, nici nu se putea altfel. Îi ofer buchetul de flori și felicitarea, după care mergem pe terasă și Ramo îi mai oferă un cadou, o Biblie cu scris mare, ca mami să poată citi mai des, fără prea mult efort. Surpriza a ieșit super, mami e foarte surprinsă, nici prin cap nu i-a trecut cum va decurge ziua respectivă. Ce să zic, când ai niște complici de nădejde, n-are cum să nu iasă totul mai mult decât bine...
Ne așezăm la masă, timp în care Luci face pe ospătarul și bucătarul, în același timp, nelăsându-mă să-l încurc mai mult, în loc să-l ajut. Așa că eu fac poze… multe poze... căci musai să imortalizez acest moment, transformându-l în niște amintiri minunate.
Am povestit, am mâncat, i-am cântat lui mami „La mulți ani!”, am petrecut timp prețios, de calitate, întreaga familie, căci… nu-i așa? e atât de bine când toți ai casei sunt încă sănătoși și în putere, strânși în jurul mesei de sărbătoare...
mor
Dacă le rupi, florile mor mai repede.
Mor de ciudă când îi văd pe alții cum se descurcă.
Nu vreau să mor de inimă rea.
Ursul face: mor-mor!
Vai, mor de dorul lui!
m-or
Oare m-or crede când le-oi spune ce-am pățit?
Dacă nu-mi schimb stilul de viață, cred că nu mai durează mult până m-or duce la groapă...
Vai, cum m-or mai lăuda când or auzi ce-am făcut!
Ce cred ei, că m-or duce de nas?
Ce ne facem dacă nu m-or plăcea părinții tăi?
Încă-i noapte și răcoare pe câmpie.
Nu se vede nicio rază de lumină,
Doar luna cu raza ei alb-argintie
Se-oglindește-ntr-a râului undă lină.
.....................................................................
O pasăre țipă scurt în depărtare,
Stârnind groază în tufișuri și frunzare.
Din orizont, încet, se ridic-o zare,
Profețind apariția primei raze de soare.
Ca un incendiu ce se-ntinde năvalnic,
Soarele își arată în jur puterea
Și se înalță încet, mândru și falnic,
Spulberând întunericul și-adierea.
Vine, într-o zi de duminică, vecinul nostru la noi și ne spune că vrea să-și schimbe acoperișul casei. Bine, m-ați putea întreba, și ce treabă am avea noi cu astfel de planuri? Păi, am cam avea, căci spatele casei lui e taman la noi în curte unde, zilnic, dragile noastre matracuci se joacă și zburdă ca niște căprițe, nelăsând pe nimeni să iasă din teritoriul lor. Căci, după cum bine știți dintr-o altă poveste în care a fost implicat și vecinul nostru împreună cu albinele lui (mă rog, o parte dintre ele), de intrat se poate intra la noi în curte, destul de lejer (fără a avea vreo botă, baston -excepție fac eu, bineînțeles- sau baionetă pe care să o agiți în direcția lor, că atunci e jale și prăpăd, nu mai văd, nu mai aud), dar de ieșit… mai greu… Doar cu mai multe cereri și aprobări „de sus, de la conducere” (adică noi)… Și dacă niciunul din conducere nu e la... „birou”, intratul nu mai iese degrabă din curte… Tocmai de aceea, vecinul nostru voia să fie cu toate astfel de „cereri și aprobări” la zi, semnate, parafate și toate alea. Bineînțeles că noi am fost de acord.
A doua zi deja, curtea noastră s-a îmbogățit cu câțiva paleți cu țiglă care urmau să ia drumul acoperișului, în locul celor vechi. În acest timp, matracucile erau în casă, urmărind totul de la fereastră, dar tare ar fi dat și ele o „mână de ajutor”. Chiar m-au trimis afară să „întreb”, dar cică… nuuuu, se descurcă ei și fără matracuci, mulțumindu-le, însă, pentru buna intenție.
Urma să mai treacă încă câteva zile până când să înceapă, efectiv, lucrările la acoperiș. Astfel că într-o zi de joi, mă trezesc dis-de-dimineață în zgomot de ciocane, zdrăngănituri, bătăi de cuie și… hămăituri. Draga de Capucino voia să iasă afară, astfel că tot făcea ture de sus-jos, jos-sus, dându-mi de știre să mă trezesc odată, n-aud ce gălăgie e pe-afară, taman la noi în curte? Și ea musai să iasă, să vadă ce se întâmplă, eventual, să facă și nițică ordine și disciplină. Ei bine, matracuca a mai avut de așteptat nițel, până mi-am făcut exercițiile, căci, fără ele, eu nu mă dau jos din pat. În sfârșit, cobor și Cino, nerăbdătoare deja, se postează la ușă să-i deschid. Mă conformez, într-adevăr, dar nu ca să iasă ea, ci eu, să văd ce și cum. Afară se lucra de zor, portița dintre case era larg deschisă, o scară lungă era rezemată de casă, iar pe acoperiș câteva persoane, printre care și vecinul, lucrau de zor. Dau ziua bună, le urez spor la lucru și, pentru o mai bună înțelegere (deși, nici nu era cazul, că doar se vedea și fără ochelari) spun că, dacă se lucrează așa de intens (încă de pe la cinci dimineața, mă lămurește vecinul), țin matracucile înăuntru. „Da, bine faci, nu le da drumul!” mi se spune. Intru și încerc să conving matracucile că, ce se întâmplă afară, e-n regulă, dar musai să stăm în casă. Matracucul pare să înțeleagă mai bine decât Capucino. Dar nici nu știu ce să fac, să le dau de mâncare sau nu? Le scosese Luci afară înainte să plece la serviciu dacă lucrările au început atât de devreme? Mai stăm vreo două ore, timp în care au loc și câteva crize de nervi, văzându-l pe onorabilul nostru vecin patruped Shar Pei (îl mai țineți minte?), flendurându-se, fără nicio grijă, prin curte și pe terasa casei noastre. Le dau să mănânce (așa, poate mai uită de ce se întâmplă pe afară), dar musai să iasă, matracucul postându-se, în acest scop, la ușă. Pot să le tot repet până mă doare gura sau până răgușesc: „Haideți și faceți în baie, pe gresie, că n-avem voie afară!”, că ele nu și nu, afară se fac treburile și pace bună. Pe când văd mai puțină mișcare, ies și analizez posibilitatea de a da drumul matracucilor să-și facă treburile. Îi spun și vecinului intenția mea, verificăm cam pe unde-i și onorabilul nostru vecin patruped (oo, de când a refuzat-o pe matracuca îndrăgostită plecată, acum câțiva ani, prin curțile vecine în căutarea dragostei, mi-i tare drag de el și apelativul de „onorabil” chiar i se potrivește), după care deschid larg ușa. Matracuca o zbughește prima și, fără nicio jenă, pe la jumătatea drumului, pe dale, desigur, se pitulează pentru treaba mică. Flutur mai amușină pe ici, pe colo, până-și găsește și el locul potrivit. Deja mă plictisesc, de când tot face și numa’ nu termină (săracii, chiar au avut nevoie să iasă). Aștept să-și facă și… celelalte treburi și reușesc să-i bag înapoi în „celulă” pe… „prizonieri” (matracuca se lasă mai greu, crede că ne jucăm). Stăm așa, „încarcerați” fără voie, gardian și prizonieri, până apare tati care blochează, cu o ușă veche, partea din spate a curții. Acum pot să le dau drumul afară, că nu deranjează pe nimeni.
Pentru că acoperișul e mare, treaba n-a reușit să fie terminată într-o singură zi, astfel că sâmbătă lucrările au continuat. Curtea noastră încă era despărțită în două, așa că dacă ieșeai pe ușa din față, nu mai puteai ajunge în partea din spate a curții decât tot prin casă, ieșind pe terasă pe cealaltă ușă. Fiind deja după-masă și nemaiauzind mișcare pe afară, Luci lasă matracucile să iasă la aer în curtea din față. Eu sunt în bucătărie, pregătesc cina. Dar nu bine se îndepărtează Luci de ușă când arunc așa, în treacăt, privirea afară și... înlemnesc; totuși, reușesc să strig: „Luciiiii, Rengo!” căci, vecinul nostru onorabil, Shar Pei-ul, era în vizită ca musafir neașteptat… Matracucul, de cum l-a văzut, a țâșnit de pe trepte ca o săgeată spre el; matracuca, fiind deja în curte, încerca să-l ia prin învăluire. Eu deja vedeam scenariul pe repede-înainte, război în toată regula, ce se lasă cu vărsare de sânge și răniți pe câmpul de luptă (în cazul de față, dalele noastre din curte). Lui Flutur, de graba mare, îi scapă nițel picioarele din spate, dar se redresează rapid și, într-o clipită, e față în față cu „musafirul” (uau, parcă aș comenta un meci de fotbal...). Noroc că Luci pornise deja pe urmele lui și a prins matracucul de zgardă. Abia atunci, acesta a mârâit și s-a pregătit de atac, dar prea târziu, căci Luci l-a smucit și l-a dus înăuntru. Mie îmi rămânea matracuca, „Speedy Gongales”, titirezul care, nici el, nu-i tocmai ușor de ținut în loc. Dar, surprinzător, nici nu l-a lătrat, ci doar, curioasă, a început să-l amușine (ceva reminiscențe... aduceri-aminte din trecut? cine știe…). Norocul nostru (și al lui) a fost că Cino nu începuse scandalul și concertatul din prima clipă (de obicei, ea dă tonul), căci, altfel, nu se termina cu bine.
Lucrările la acoperiș nu sunt finalizate, încă se mai muncește. Totuși, după vizita neașteptată a musafirului-vecin, verificăm de fiecare dată, dacă portița dintre curțile noastre e bine închisă, înainte de a lăsa matracucile să zburde prin curte, așa cum le place lor. Căci, n-am vrea să ni se ducă vestea de rele tratamente aplicate celor care ne vizitează, chiar și pe nepusă masă.
Azi ar fi fost ziua mamei mele. Ar fi împlinit 72 de ani… Nu, nu e o zi tristă pentru mine. Ziua ei de naștere îmi aduce aminte de întâmplări fericite trăite împreună cu ea și cu familia mea. „Nori negri”, amintiri sumbre, mă bântuie când se apropie ziua când ea a plecat în „grădina de dincolo de nori”…
Nu pot să nu mă întreb cum ar fi arătat mama la această vârstă. Când a plecat, la numai 55 de ani, avea șuvițe albe, din ce în ce mai multe prin părul care, nici el nu mai era chiar atât de „roșu ca focul” ca odinioară… Dar... nu avea riduri. Oricum, cred că tot frumoasă ar fi fost…
Îmi aduc aminte de zilele ei de naștere, de pe vremea când eu cu fratele meu încercam s-o surprindem în mod plăcut într-o astfel de zi. Fiind vacanța de vară, aveam tot timpul din lume. Chiar și bani pentru vreo felicitare (pe care, în funcție de inspirație, o scriam cât mai caligrafic), flori (din grădină) și… pregătirea mesei într-un cadru festiv. Voiam să-i surprindem expresia feței, bucuria ei când o debarasam de geantă și de alte bagaje și o așezam la masă. Gătită în mod special pentru ea. Nu trebuia să facă nimic, noi pregăteam dinainte totul, încă de dimineață, pe când ea era la serviciu: felul întâi, felul al doilea și, desigur, desert. Bine, fratele meu era baza, fiind mai mare, el decidea și ce anume să pregătim, dar o mână de ajutor dădeam și eu. Ș-apoi, cineva trebuia să spele și vasele, să rămână bucătăria „lună și bec”, că doar n-o puteam pune pe mami să curețe după noi taman de ziua ei. Tocmai asta era ideea, să fie o zi specială, să fie fericită, să se bucure și noi împreună cu ea, mai ales că tata sărbătorea în avans, cine știe pe unde...
Nu pot uita cum se lumina mami la față când deschidea ușa și dădea cu ochii de masa încărcată cu de toate. Era cel mai prețios cadou pe care i-l puteam face. Urmau apoi florile, felicitarea și… servirea mesei. După, tot noi eram cei care strângeam masa, n-o lăsam să facă nimic. Și mami ne privea cu o lumină în privire și o dragoste pe care o simt și acum, asemenea unui curent, din creștet până-n tălpi...
O altă amintire, așa... mai hazlie, îmi vine în minte tot dintr-o astfel de zi pe când se pregătea cu de toate să ducă la serviciu: un platou cu aperitive, roșii, castraveți, prăjitură (făcută din timp, cu o zi înainte)… Mai avea de îndulcit cafeaua proaspătă și de pus în termos pentru a rămâne caldă până la servire… Șervețelele, paharele din plastic sunt și ele puse în sacoșă… Să nu uite să ia pâine și apă minerală în drum spre serviciu, să nu le care și pe acestea de acasă. La o privire de ansamblu… totul era pregătit. S-a îmbrăcat cu ce-și călcase de cu seară, cămașa tocmai o lua pentru prima dată, fusta, săndăluțele… „A, ar fi bun și puțin deodorant!”, își zice ea în gând și merge la dulapul meu, îl deschide și dă direct peste cămașă cu spray-ul pe care-l nimerise primul, care era la îndemână. Dar… ghinion, cămașa rămâne mânjită cu spumă, căci mama, neatentă și grăbită cum era, nimerise spray-ul cu spumă pentru epilat… Mama se uită la cămașă și parcă nu-i vine a crede… Repede, dezechiparea, rapid la dulapul cu haine să vadă ce-ar putea lua în schimb…
Dar... surprizele din acea zi nu se terminaseră încă... Căci la
serviciu, pe când era pauză și colegele la masă, servindu-se,
după obicei, din tot ce pregătise mama, una dintre colege, după ce
sorbise o gură din licoarea neagră și aromată, se strâmbă și scuipă cafeaua… Mama o
„îndulcise” cu sare… Ai de capul meu, mi-o și imaginez pe biata mami în toate culorile curcubeului, predominând roșul din obraji
de rușine, nu știa cum să se mai scuze… Noroc cu cafeaua la plic
de la non-stop și termoplonjorul care salvă situația… Oricum, acea zi de naștere a rămas de pomină, făcându-ne, chiar și peste ani, să zâmbim la amintirea ei...
Ce-aș putea să mai adaug la ce-am scris, într-o astfel de zi, decât: „Mami, să știi că te iubesc și mi-e dor de tine!” Dar, sunt sigură că ea știe deja și fără să-i spun eu…
Trecuseră deja câteva zile de când îi venise rândul toamnei să se remarce printre suratele ei. În micuța noastră grădină viața își ...
