Există în viață anumite momente în care, acționând în vreun fel, poți crea o minune pentru cel de lângă tine, fără ca măcar să-ți dai seama de acest lucru. Iar când afli că gestul tău simplu, altruist, s-a transformat, în final, într-o minune pe care semenul tău o trăiește datorită ție, nu poți decât să te minunezi și tu și să dai slavă lui Dumnezeu pentru gândul cel bun. Unii, mai înguști la minte, fără o deschidere spre astfel de lucruri, le-ar putea considera doar simple coincidențe, nițel bizare, adevărat, dar… cam atât. Eu, însă, le consider minuni și nimic nu mă va convinge de contrariu.
Un coleg de serviciu al bunului nostru prieten, Andrei (Andi, cum îi ziceam noi) se hotărâse să-și vândă una dintre mașinile pe care le deținea. Întorcându-se acasă și povestindu-i soției sale, Elena, despre mașina pe care o văzuse și care nu era foarte scumpă pentru buzunarele lor, se hotărăsc amândoi să o cumpere. Așa că în următorul weekend se duc acasă la colegul cu pricina, s-o vadă și Lena și s-o inspecteze și el mai îndeaproape. Mașina era la fel ca cea pe care o aveau ei, adică aceeași marcă, dar un alt model, fiind nițel mai nouă și mult mai spațioasă și cei doi, înțelegându-se la preț, bat palma, fiind de acord ca aceasta să fie plătită în două rate, în decurs de două luni. Dar, totuși, ce să facă cu cealaltă mașină pe care o aveau deja și pe care dăduseră, cu vreo șase ani înainte, mai mult decât costa actuala mașină pe care voiau s-o cumpere? Mai era de vânzare la ei pe stradă o mașină, deja de câțiva ani, așa că nu era o soluție s-o lase să zacă în fața casei, uzura morală ajungând, în cele din urmă, să fie mai mare decât uzura fizică. Tot discutând, în încercarea lor de a găsi o soluție pentru deja, fosta lor mașină care-i dusese, în decurs de șase ani, prin locuri minunate și în concedii de neuitat, își amintesc că Nicoleta, sora soțului, tocmai își dusese mașina la Remat. Fiind deja în „pensie de bătrânețe” (mă refer, desigur, la mașină), fata cheltuise deja prea mult cu repararea ei și tot timpul părea că are nevoie de schimbat alte și alte piese, până când s-a săturat să tot investească în ea, parcă, degeaba… Și… gata, cei doi se hotărăsc să-i dea ei mașina. Așa, rămânea, cumva, și în familie, știind în continuare de soarta ei. Mai trebuia doar să vorbească cu ea și să vadă dacă ar fi de acord s-o primească. Bineînțeles că Nico, încă nevenindu-i să creadă, a spus un „Da!” hotărât și irevocabil.
Și totul nu ar fi fost decât o simplă întâmplare, dacă nu aș fi vorbit într-o zi cu ea la telefon, când… numa’ ce-mi spune: „Știi, încă nu-mi vine să cred că Andi și Lena s-au hotărât să-mi dea mie mașina… Parcă e o minune… și știi de ce? Stăteam într-o zi la serviciu în pauză cu colegii. Și, visând așa, cu ochii deschiși, le zic: ce fain ar fi să-mi dăruiască cineva o mașină…să am cu ce merge la serviciu, la țară… Bine, îți dai seama că nici nu mă gândeam că ar fi posibil așa ceva, cine să-mi dea mie o mașină așa, fără bani? Deci, știind că asta ar fi ceva imposibil, tocmai de aia am zis ce fain ar fi… Și, uite că ceea ce părea imposibil, a devenit posibil…”
M-am cutremurat când mi-a spus… Căci, dacă nici asta nu este o minune, apoi… nu știu ce-ar putea fi… Dar eu cred, sincer, că asta a fost...
