Încă de când era mic, lui Flutur îi era frică de petarde/ artificii. N-am reușit să-l dezbarăm de această meteahnă (nu pentru că n-am fi încercat). De fapt, și mie mi-e cam frică de petarde, de când aveam perechea de mioritici și mersesem cu cățelușa la veterinar într-o iarnă; un tânăr a aruncat o petardă spre noi, între picioarele din spate ale Mirei. Am crezut că-mi stă inima în loc, atât de tare m-am speriat (bineînțeles că nu doar eu) și, dacă nu o țineam mai strâns de lesă, Mira ar fi fugit, de frică, cine știe unde… Nu același lucru s-ar fi întâmplat dacă în locul Mirei ar fi fost foarte curajosul Solo mioriticul; având peste 65 de kg, sigur l-aș fi scăpat din lesă, iar persoana în cauză ar fi trebuit să fie iute de picioare, căci Solo sigur nu l-ar fi „iertat” pentru această impertinență.
Oricum, având la activ și această experiență, de fiecare dată când se apropie sărbătorile de iarnă, începem să ne facem probleme din cauza petardelor și a artificiilor (avem noroc că ultimele sunt permise doar în noaptea de Revelion). Matracucul a rămas cu frica de ele și, din cauza asta, dacă vecina scutură vreun preș sau vreo pătură, fricosul ăsta al nostru ar fi în stare să treacă prin ușă, dacă nu i-am deschide (cred că a început să asocieze orice zgomot cu petardele/artificiile). Când era mai micuț și în noaptea dintre ani ieșeam în stradă, unde erau și vecinii noștri, ca să nu-i mai fie frică de zgomote, am încercat să-l aducem și pe el legat în lesă, lângă noi și să ne comportăm cât mai natural. Doar că atunci când se dezlănțuia „bombardamentul”, îl simțeam pe Flutur vibrând din toată ființa lui, strâns lipit de picioarele mele. Am hotărât atunci cu soțul meu că nu are niciun rost să-l supunem unui asemenea stres, că oricum n-o să-i treacă. Acum doi ani, cu pandemia, n-a mai ieșit nimeni pe stradă la miezul nopții Anului Nou, așa că am stat pe terasa dinspre grădină, încercând, tot așa, să liniștim matracucile. Încă Cino nu pare chiar așa înspăimântată, ea e mai mică și se poate băga sub masă, sub balansoar și se simte în siguranță. Am stat cât au ținut artificiile cu mâinile pe Flutur, încercând să-l liniștim.
Anul trecut, am procedat altfel. Oricum, m-am bucurat că s-a interzis folosirea petardelor și nu si-au prea făcut simțită prezența, nici în zilele de Crăciun, decât foarte rar. Referitor la artificii însă, nu avem ce să facem, astea nu cred că se vor interzice vreodată. Așa că am stat în casă, am pus televizorul pe un post de muzică, am dat sonorul la maxim și, cât s-a chinuit Luci să desfacă șampania, a și venit Anul Nou. Ne-am pupat și ne-am îmbrățișat, am îmbrățișat și matracucile, apoi, cu paharele de șampanie încă în mână, am urcat la etaj să mai vedem din spectacolul de artificii, normal, cu matracucile „coadă” după noi. Evident că ele n-au fost deloc încântate, căci n-au vrut să stea să privească. Dar a fost cel mai bine cum am procedat, per toți anii de până acum. Și, anul acesta, cred că la fel vom proceda.
Matracucul este foarte viteaz când e vorba să anunțe că ne caută cineva, că trece prin fața porții vreun patruped vecin (mamă, dar încă ce viteaz!) sau chiar și o muscă, dar se poate preface în cel mai mare fricos când e vorba de petarde/artificii sau o furtună „banală”, cu tunete și fulgere.
