Pătura... umblătoare

   Anul acesta parcă toamna a venit prea repede, chiar din 1 septembrie. Dacă până în 31 august a fost o căldură de puteai sta în casă doar în costum de baie, din prima zi de toamnă vremea s-a schimbat radical: s-a răcit considerabil, a început să plouă și, în toată luna septembrie, nu știu să fi fost două zile, una după alta, în care să nu fi plouat deloc. De parcă restanța de apă rămasă din vară trebuia musai „plătită” cât mai repede posibil; astfel, într-o lună, am avut parte de atâta apă cât ar fi fost nevoie să plouă în timpul verii foarte secetoase.

  Nu mai puteai sta în casă decât îmbrăcat destul de gros. Totuși, am reușit o mare performanță, să nu facem încă foc în termoșemineu. Avusesem de gând ca prima zi de foc să fie în 1 noiembrie, dar mai vedem dacă reușim. Deocamdată, ne bucurăm că am trecut de septembrie și suntem atenți la termometru; întâmplându-se să fie mai cald afară decât înăuntru, în zilele acelea îmi iau un batic pe cap și las ușa terasei deschisă. Într-o zi, chiar am dat drumul la „lompaș” și, privind la fitil cum arde, parcă ne-am mai încălzit. Scumpirile din ultimul timp își spun cuvântul și nu iartă pe nimeni...

  Matracucile au simțit și ele diferența de temperatură. Flutur nu se mai cere noaptea să doarmă afară și seara, de cum mergem sus, hop! o luăm din loc cu toată șatra după noi în această ordine: Luci primul (ca și „cap” de familie), urmat de Capucino, apoi de mine și, ultimul, dar nu cel din urmă, Flutur.

  Într-o seară destul de friguroasă, mă uitam la televizor în living, stând pe balansoarul meu împreună cu o pătură (în ultimul timp, păturile au devenit tare „prietenoase”). Luci, fiind obosit, s-a dus mai repede la culcare, mie încă nu-mi era somn. Flutur se afla în bucătărie, evident, pe canapeaua lui verde. Matracuca mi s-a alăturat, urcându-se pe pat și îngrămădindu-se sub pernele decorative. M-am gândit că i-e frig cum stătea pe pat, făcută covrig și m-am pus lângă ea, ca să putem împărți pătura. Am stat eu ce am stat, până am amorțit. Mi-am reluat locul în balansoar, lăsând, însă, pătura pe Capucino, eu având un poncho din lână pe care mi l-am pus pe picioare. Am adormit, filmul la care mă uitam l-am văzut în secvențe (ca de obicei), adică începutul și finalul cu genericul. M-am ridicat cu greu din balansoarul în care înțepenisem și, încă somnoroasă fiind, mi-am luat telefonul, am stins televizorul și am aprins lanterna telefonului să văd pe unde merg. Nu bine am făcut doi pași cu lumina lanternei luminându-mi calea, că parcă văd, în semiîntunericul camerei, șerpuindu-se… ceva, ca o arătare întunecată ce înainta alături de mine. Aproape mi-a stat inima-n loc de spaimă, am scăpat telefonul din mâinile tremurătoare, „arătarea” speriindu-se și ea și zbughind-o pe lângă mine. Doar că, părea că nu se mai termină, atât era de… lungă… Flutur a țâșnit de pe canapeaua lui, lătrând nervos, în mijlocul bucătăriei. Încă tremurând, bâjbâind prin întuneric, am ajuns la peretele unde era întrerupătorul și fac lumină. Telefonul, în cădere, își închisese lanterna, pătura se întindea, cât era de mare, din cameră până în hol, aproape de prima treaptă și, pe la mijlocul scărilor, Capucino înlemnise de cum lumina inundase camera. Flutur își încheiase „vocalizele” și ne privea mirat. Punându-mi mâna în dreptul inimii, îi spun matracucii care mă aștepta: „Vai, ce tare m-ai putut speria!” Ridic pătura „umblătoare” de pe jos, o împătur, îmi iau și telefonul și mergem sus în aceeași ordine ca întotdeauna: Capucino, ce mă așteaptă, ca de obicei, pe ultima treaptă, eu, apoi Flutur care, după ce scrutează cu „laserul” din ochi bucătăria cu cele două intrări, închide ciudatul convoi.

 Sus în dormitor, toată lumea își reia locul obișnuit și se pune pe somn. Numai eu stau cu mâinile sub cap, uitându-mă pe tavan, cu Luci dormind liniștit, alături de mine. Rememorez ceea ce tocmai se întâmplase; cine să-mi mai fi amintit, somnoroasă cum eram, de matracuca ce stătea liniștită pe pat sub pătură… Într-un final, ultimul gând înainte de a adormi: cred că ar trebui să renunț la a mă mai uita la emisiunile cu fantome de pe Travel...

 

                                           Matracucile, într-o zi mai friguroasă...

 

Cocuța

  Acum vreo câțiva ani buni, mergând la țară în satul natal al soacrei mele, o  mătușă de-a soțului meu a vrut să-și exprime marea bucurie de-a ne vedea, dăruindu-ne o… curcă. Doar că unchiul lui Luci murise, era și sărbătoare în ziua respectivă astfel că, curca era vie, urmând, zicea ea, mătușa, să o tăiem într-o altă zi, după ce am ajunge acasă. Soțul meu a legat-o de picioare, a pus-o într-o plasă și… țuști! cu ea în portbagaj. Doar că, ajunși acasă, curca avea deja și nume, Cocuța, deci… cum era să o tăiem? Mai ales că soțul meu este un om milos din fire, tăind, în toată viața lui, doar trei pești… Astfel, sfătuindu-ne noi, am ajuns la concluzia că tăiatul iese din discuție și am pus-o într-un coteț în care ținusem iepuri, la un moment dat. În fiecare zi îi dădeam de mâncare cam ce ne gândeam noi că mănâncă o găină, apă proaspătă, îi făceam curat în coteț… Doar că draga noastră Cocuța era tare tristă și singură, ca să nu mai zic că nici poftă de mâncare nu prea avea.

  În perioada aceea, un vecin de-al nostru creștea curci de rasă, pentru carne. Curcile lui erau mari și grase, arătau foarte bine pe lângă biata și slăbănoaga noastră Cocuța. Într-o zi, venind la noi în vizită și văzând curca de parcă de-abia ar fi ieșit dintr-un lagăr de concentrare, l-a cuprins mila față de ea și ne-a propus să i-o dăm „împrumut” cum ar veni, până s-ar mai întrema nițel, că prea era slabă. Am fost imediat de acord, gândindu-ne că, într-un mediu special, având alături și alte surate de felul ei, și-ar reveni din tristețea și singurătatea în care se afla în cotețul de la noi de acasă. În fiecare zi vecinul ne ținea la curent cu vești despre curca noastră care a început să mănânce, să fie mai activă, părând chiar fericită pe lângă celelalte curci.

  Au trecut așa cam două săptămâni, până într-o zi când, vecinul ne-a anunțat că draga noastră Cocuța a devenit o profesoară desăvârșită, învățându-le și pe celelalte curci să sară gardul. Totuși, nu ne-a dat-o înapoi pe sălbatica și needucata Cocuța, ci ne-a anunțat că o să le taie din penele aripilor, deci, și curca noastră va trece prin aceeași „operație de cosmetizare” prin care vor trece și elevele ei. N-ar fi de dorit să ajungă în stradă și să dea vreo mașină peste ele. Am fost de acord, ce puteam să facem, mai ales că Cocuța a fost cea care a provocat toată această… cum să-i spun… lecție de emancipare în rândul suratelor ei.

  A venit vara, apoi a venit toamna, timp în care Cocuța noastră a ajuns, dintr-o slăbănoagă, o curcă mare și frumoasă. Dacă ar fi văzut-o mătușa lui Luci, cred că ar fi lăcrimat de fericire pentru această schimbare radicală la „copila-curcă” pe care ne-o dăduse cu drag s-o… mâncăm. „Profesoara” părea că se potolise după această penalizare suferită de toată „școala” în urma lecției care nu fusese prevăzută în „planul de învățământ”. Asta până când iar vine vecinul, de data aceasta, afectat destul de serios, spunându-ne că Cocuța noastră s-a agățat în ceva sârmă dintr-un gard, provocându-i o rană destul de serioasă, motiv pentru care trebuie tăiată, dacă vrem să ne alegem cu ceva de pe urma ei. „Vai de mine, s-o tăiem pe Cocuța? Noi… nu putem… Ce să facem?” Chiar așa, ce să facem altceva decât să o chemăm pe mama lui Luci să ne ajute să… îi curmăm suferința dragii noastre Cocuța…

  În aceeași seară a venit soacra mea, a tăiat curca, a cipilit-o și… a băgat-o în oală. Într-adevăr, a ieșit o supă extraordinară, dar cred că niciodată nu am mai mâncat vreo mâncare cu atâtea noduri și cu lacrimi în ochi ca atunci. La fiecare înghițitură, eu și Luci ne uitam unul la altul, zicând un: „Biata Cocuța… da’ să știi că-i bună…”

  Au trecut destul de mulți ani de atunci… Nu am mai avut alte animale sau înaripate în afară de patrupezi… Acum avem un coteț pentru viitoarele găini, chiar și un țarc, dar încă… încă sunt în fază de planuri… 

 

Rea de plată (George Coșbuc)

 Ea vine de la moară;

Și jos în ulicioară

Punându-și sacul, iacă,

Nu-l poate ridica.

-<<Ți-l duc eu!>>  -<<Cum?>>  -<<Pe plată!>> 

Iar ea, cuminte fată,

Se și-nvoiește-ndată -

De ce-ar și zice ba?

Eu plec cu sacu-n spate.

La calea jumătate

Cer plata, trei săruturi.

Dar uite, felul ei:

Stă-n drum și să socoate,

Și-mi spune câte-toate,

Că-s scump, că ea nu poate,

Că prea sunt multe trei!

 

Cu două să-nvoiește,

Iar unul mi-l plătește.

Cu altul să-mi rămâie

Datoare pe-nserat.

Dar n-am să-l văd cât veacul!

Și iată-mă, săracul, 

Să-i duc o poștie sacul

P-un singur sărutat!

ia/i-a

                        ia

Ia vezi cum vorbești cu mine!

Apoi ce să fac... ia, mă duc la biserică!

El ia biletul și intră în sala de spectacol.

Ia cu care era îmbrăcată fata era minunată.

Du-te și ia de colo niște brânză și mănâncă!

               

                   i-a

El i-a luat o carte de povești.

I-a văzut împreună pe când se pregătea să plece acasă.

După tot ce s-a întâmplat, nu i-a mai ars de nicio petrecere,  

I-a cerut mâna  într-un cadru romantic.

După ce s-a prefăcut că le este prieten, i-a dat pe mâna dușmanilor.

Bucurie (Nina Casian)

Mă bucur să-mi umplu părul cu voi, frunze de toamnă,

să fug prin pădurea nebună, căzând și râzând,

și să-mi zgârâi obrazul, în scoicile voastre scorțoase...

mă bucur să-mplânt

în toamna roșcată strigătul meu adânc, singuratic,

sub bolțile pline de aur uscat, de foșnet de vânt,

să fug, să cad și să râd pe pământul împodobit

de galbenul tău sărut cu o mie de buze, toamnă!

„Feisbucul” și matracucile…

  Mare lucru e și tehnologia din ziua de azi… Când ne gândim cum am putut trăi fără facebook atâția ani… căci acum, doar să mergem undeva fără telefonul pe care avem si aplicația respectivă (că l-am uita din greșeală, nu intenționat), am fi în stare să lăsăm totul baltă și să ne întoarcem după el… Astfel, când avem puțin timp liber sau, mai bine zis, când ne facem noi puțin timp liber, hop! deschidem telefonul pe care avem pagina de facebook să vedem cine ce a mai postat, cine se mai laudă și cu ce, care pe unde s-a mai plimbat, ce garderobă s-a mai achiziționat, ce prietenii s-au mai legat sau, dimpotrivă, noi înșine să ne lăudăm cu cele de mai sus…

  Ei bine, dacă noi avem pagină de facebook, să nu credeți cumva că matracucile, deja cunoscute și în mediul online, nu au și ele propriul lor „feisbuc” pe care stau și pierd vremea, că… na! doar nu s-or lăsa mai prejos față de noi. Doar că „feisbucul” lor e puțin altfel de cum ni l-am imagina. Astfel, în fiecare dimineață, ele deschid „pagina” să vadă ce imagini sau videoclipuri s-au mai postat ori se postează în timp ce ele navighează (că așa am înțeles că se spune) pe valurile… „feisbucului”... De cele mai multe ori, ele dau „Like” la orice postare ar vedea. Aaa, de fapt, nu e chiar așa, de exemplu, tocmai s-a „încărcat” postarea cu vecina lor favorită care merge în oraș. Musai ca ea să primească cel mai mare „Like”, să afle toți prietenii matracucilor, toți vecinii de pe strada noastră că „Like”-ul respectiv este special, că vine din suflet… (căci, fie vorba între noi, matracucile știu cât îi „place” vecinei o astfel de primire călduroasă de bună dimineața).

  Dacă apare, însă, o postare cu o persoană străină care caută vreo adresă sau care, pur și simplu se plimbă fără nicio treabă, matracucile reacționează imediat cu niște emoticoane nu dintre cele mai drăguțe, mai ales dacă postarea cu pricina anunță o posibilă virusare, o intrare cu forța pe „pagina” vreunui prieten de-al lor, ba chiar ar fi în stare să raporteze postarea respectivă. Noroc că intervin eu să văd dacă persoana cu pricina din respectiva postare este de bună credință sau vreun „hacker”, căci, în ultimul timp, s-au înmulțit și ăștia ca ciupercile după ploaie. Nu vă mai spun cum reacționează matracucile dacă se „încarcă” vreun videoclip cu poștașul… nici nu vă doresc să fiți de față în acel moment… Chiar nu-mi dau seama de ce bietul poștaș se trezește cu asemenea reacții… nepoliticoase din partea dragilor mele matracuci...

  Vecinul nostru iese, ca în fiecare zi, cu cățelușa lui la plimbare pe stradă... Nici acest videoclip nu le scapă matracucilor, doar că nu reacționează cu un simplu „Like”, ci cu emoticonul înfuriat. Deși cățelușa e o scumpă și o drăgălașă, matracucile consideră o adevărată ofensă la adresa lor să-și fâlfâie codița și urechile prin fața porții noastre, mândră nevoie mare, parcă făcându-le în ciudă cu plimbarea de care ea are parte…

  Tot de un emoticon înfuriat „se bucură” și postarea cu Junior cocoțat pe cotețul viitoarelor găini sau videoclipul cu Junior ori Capișon, flendurându-se prin grădină fără nicio grijă. Atunci, Capucino mai bagă și câte un emoticon de genul: „Uau! Ce tupeu pe voi, ăștia doi, să postați așa ceva tocmai la noi acasă…” Și Flutur chiar e capabil să „scrie” un comentariu răutăcios la adresa lor… Dar, depinde, în mare, de dispoziția cu care se trezește că… na! și nouă ni se întâmplă, uneori, să nu băgăm în seamă chiar tot ce vedem pe facebook, darămite să mai și reacționăm...

  În schimb, dacă apare vreo postare cu unul dintre noi, cu mami și tati sau cu mașina lor, matracucile nu mai prididesc să găsească toate emoticoanele care ar putea să denote câtă dragoste zace în ele pentru persoanele din postările și videoclipurile respective. Atunci ne bombardează cu „Ador” și „Grijă” ba, chiar și cu niște comentarii atât de drăgălașe, încât cred că am putea da liniștiți în diabet de la atâtea dulcegării… Dar dacă, fie și virtual, matracucile vor ca noi să aflăm, sau prietenii noștri, sau prietenii prietenilor noștri să afle cât de mult țin ele la noi și ne iubesc, ce să facem altceva decât să reacționăm și noi la iubirea pe care ne-o arată, prin emoticoane și comentarii la fel de drăguțe ca ale lor.

 
 Deci, cum spuneam, mare lucru e și tehnologia din ziua de azi... în ce privește facebook-ul… Există, însă, o singură neconcordanță între cele două facebook-uri, al nostru și al matracucilor, dar care este de o importanță primordială: noi, pe pagina noastră de facebook, putem posta ceva sau reacționa la o postare într-un anumit fel, dar să nu fie adevărat… în timp ce matracucile, pe pagina lor de „feisbuc” nu-și disimulează reacțiile, ele sunt sincere până în vârful codițelor, ca să zic așa, fără să le pese de etichetă, de părerea unora sau altora… Și atunci, mi-e imposibil să nu mă întreb cine-s mai fericiți: noi cu facebook-ul nostru sau matracucile cu „feisbucul” lor?

 

  Capucino, hai repede, cred că tocmai se „încarcă” o postare interesantă...

 

Primăvara și toamna (Iulia Hașdeu)

Același farmec verde

și ochiul nostru viu

o primăvară verde

și-o toamnă-n arămiu.

 

Că dacă primăvara, cu voci de păsărele

ne-nveselește-n cântec cu paseri neînvinse,

și toamna calmă, tristă, cu vânturile grele,

ne liniștește-n taină cu umbrele ei stinse.

 

O veselie albă

ce nu cunoaște haos;

pe când toamna în salbă

îmbie la repaos.

 

Inspiră fiecare o altă nostalgie

și-n caldele miresme ne-am vrea mereu ascunși:

cele de primăvară - ne-mbată: o orgie;

 de cele ale toamnei suntem mereu pătrunși.

Dorința de ieșire

adâncul cercetându-l;

dar toamna, c-o privire,

ne reculege gândul.

În fiecare lucru un farmec poate fi!

Aflându-l, omul știe să fie mulțumit:

în primăvară simte nevoia de-a iubi,

pe când în umbra toamnei se vrea a fi iubit!